$$$

 Legenda Cavalerilor Mesei Rotunde

Cu multe veacuri în urmă, eroii acestei legende trăiau și mureau pentru onoarea regelui, pentru pământul lor natal și pentru doamnele cele fermecătoare. Și totuși, ei trăiesc și astăzi, farmecându-ne cu vraja basmelor străvechi și purtându-ne într-o lume ce transcende spațiul și timpul, dar care rămâne înțeleasă de fiecare om – o lume ce luminează fiecare faptă a noastră. Regele Arthur și cavalerii săi viteji, deși demult plecați din ținuturile îndepărtate ale Britaniei, continuă să lupte în sufletele oamenilor, trezindu-le amintirile în inimă.

Cu mult, mult timp în urmă, trăia în Britania un rege temut – Uther Pendragon. Acesta era îndrăgostit de frumoasa Igraine, ducesa de Cornwall. Pentru a-și împlini visul de a o avea alături, Uther i-a promis fiul nenăscut vrăjitorului Merlin. Iar când copilul a venit pe lume, regele și-a ținut cuvântul și l-a încredințat pe prunc druidului înțelept, pentru a-l crește după propriile învățături. Așa a fost despărțit micul Arthur de părinți și a devenit fiul adoptiv al nobilului sir Ector.

Nu după multă vreme, Uther a murit, iar țara a fost cuprinsă de haos. De teamă că războaiele fratricide vor mistui regatul, Merlin a convocat, într-o noapte de decembrie, toți baronii Angliei. Când ieșiră din templu, văzură în piață un lucru miraculos – o piatră în care era înfiptă o sabie, până la jumătatea lamei. O inscripție spunea: „Cel ce va scoate această sabie din piatră, acela va fi regele Angliei.” Mulți au încercat, dar nimeni nu a izbutit. Tronul a rămas fără stăpân. Iar Excalibur, sabia fermecată a lui Arthur, ridicată din apele unui lac vrăjit de o mână misterioasă, strălucea asemenea luminilor a treizeci de făclii.

Anii au trecut, iar povestea sabiei fusese uitată. Într-o bună zi, în Londra s-au adunat cavaleri de pretutindeni, pentru a lua parte la un mare turnir. Printre oaspeți se aflau și sir Ector, fiul său Kay și necunoscutul Arthur, scutierul fratelui său. În drum spre întrecere, Kay își dădu seama că-și uitase sabia. Arthur se întoarse s-o aducă, dar casa era încuiată. Rușinat să se înfățișeze fără armă, Arthur observă sabia din piatră și, fără efort, o scoase. Cuprins de bucurie, i-o duse lui Kay. Acesta recunoscu îndată sabia lui Merlin și, arătând-o tatălui său, declară că el trebuie să fie regele. Dar sub privirea pătrunzătoare a lui Ector, spuse adevărul. Când Arthur scoase din nou sabia în fața tuturor cavalerilor uimiți, nu mai era îndoială – el era alesul.

Cât de minunat zugrăvesc legendele cavalerești calea eroului! Mitul lui Arthur este o poveste simbolică despre omul care vrea să se transforme, care caută sensul vieții, care își vede scopul și merge către el. Modestia și curăția sunt armele cele mai de preț în această călătorie.

A scoate sabia din piatră fără dorințe mărunte este începutul Drumului. Astfel se pune în mișcare roata tainică ce guvernează existența noastră. Sabia devine simbolul voinței și al verticalității spirituale. Mitul lui Arthur ne amintește că viața nu se măsoară în orele trăite, ci în pașii făcuți și în faptele împlinite. A fi rege nu este sfârșitul drumului, ci doar începutul său.

Arthur a domnit cu dreptate, precum se cuvine unui adevărat rege. A săvârșit fapte glorioase în slujba supușilor săi, iar vestea despre el a străbătut ținuturile. Visând la isprăvi, cei mai nobili cavaleri ai Britaniei au venit la curtea sa. Deși puternici și curajoși, lipsa de armonie le tulbura adesea traiul. Totul s-a schimbat însă în ziua nunții regelui: odată cu zestrea frumoasei Guinevere, Arthur a primit o masă neobișnuită — la ea puteau ședea 150 de cavaleri deopotrivă. Datorită formei sale rotunde, nimeni nu era mai presus decât altul. Așa s-a născut Frăția Cavalerilor Mesei Rotunde. O dată pe an, în Camelot, aceștia se adunau pentru a-și mărturisi faptele și a-și dovedi vrednicia.

Dar povestea nu se încheie. Legenda cheamă mereu înainte.

În Camelot nu lipseau bărbații de noblețe, dar un singur loc rămânea mereu liber la Masa Rotundă. Era „locul primejdiei”, căci doar cel mai curat cu inima și cel mai virtuos cavaler îl putea ocupa fără să se piardă. Într-o zi, acel cavaler a sosit.

În ziua Rusaliilor, după reînnoirea jurămintelor față de rege și de regat, cavalerii s-au așezat la masă. Atunci a intrat în sală un tânăr înveșmântat în alb. Pe spătarul locului liber apăru numele său — „Galahad”. Când și-a ocupat locul, cerul s-a întunecat, ferestrele au bătut cu putere și peste Camelot s-a lăsat bezna. Pe masă a apărut atunci o cupă — Sfântul Graal. Tradiția spunea că atâta timp cât Graalul va fi pe lume, Frăția va dăinui. „Și a fost purtată sfânta cupă prin întreaga sală, după care a dispărut, nimeni știind unde.” Cavalerii, copleșiți de vedenie, au rostit pe loc jurământul: să pornească fără întârziere în căutarea Graalului. De atunci, viața de festin și luptă a rămas în urmă.

Căutarea Graalului nu s-a oprit din secolul al XII-lea. Unii cred cu tărie că este un obiect real, ascuns într-un loc tainic, descoperibil doar cu o hartă secretă ori un cod. Dar legenda despre castelul Monsalvat descrie mai degrabă o insulă sacră decât o cetate medievală. Povestirile spun lucruri ciudate. Trubadurii și minnesängerii erau convinși că singura misiune cu adevărat importantă în viață este căutarea Graalului — căci el întruchipează cele mai nobile visuri, cea mai pură iubire, cele mai înalte aspirații la care poate tinde un suflet omenesc. Graalul se descoperă doar celor care îl caută cu toată ființa.

Numeroase încercări au însoțit căutarea Graalului de către cavalerii lui Arthur. Doar trei au ajuns la țel: neînvinsul Perceval, curatul la inimă Bors și desăvârșitul Galahad. Lor li s-a arătat Graalul ca o răsplată pentru curățenia sufletului și pentru curajul lor, pentru că l-au visat și ziua, și noaptea, și în somn, și treji.

Nu toți cavalerii s-au întors în Camelot. Iar pe cei întorși îi aștepta lupta de pe urmă. În ea, Mordreed, vrăjmașul întruchipat al binelui, l-a rănit de moarte pe Regele Arthur. Era timpul ca Frăția să părăsească lumea. O corabie tăcută l-a luat pe marele rege spre o insulă fermecată, unde nu există suferință, rău sau moarte. Cei mai de seamă cavaleri l-au urmat și acolo, în tainicul Avalon, dorm, împărțind soarta domnitorului lor.

Da, așa este – undeva, pe o insulă îndepărtată, cavalerii regelui Arthur încă dorm, în peștera de cristal doarme Merlin, dorm eroii romanelor medievale. Dorm și așteaptă clipa când lumea va avea din nou nevoie de ei. Iar când răul va cuprinde pământul și ceața egoismului va deveni de nepătruns, ei se vor trezi. Vor veni din nou să redea lumii binele și dreptatea. În ce haine vor fi îmbrăcați? În ce limbaj vor rosti adevărul? Ce arme vor purta în mâini?..

$$$

 Basmele „evreiești” ale lui Hans Christian Andersen

Într-o zi, Hans Christian Andersen, deja un scriitor renumit, se afla la Veneția și a hotărât să viziteze cartierul ghetoului evreiesc. A intrat, împreună cu un prieten, în casa unei familii evreiești și, zărind pe masă un exemplar al Tanahului, a deschis cartea și, spre uimirea gazdelor, a citit cu ușurință primele versete în ebraică.

În opera sa, Andersen s-a aplecat adesea asupra tematicii evreiești, iar în poveștile sale apare frecvent o fetiță pe nume Sara – povești care, de cele mai multe ori, au un final trist. De unde știa Andersen ebraica și cine a fost Sara?

Răspunsul e surprinzător: Hans Christian Andersen a învățat într-o școală evreiască, iar prietena copilăriei sale se numea Sara Heymann. Cum s-a întâmplat acest lucru? Andersen a crescut într-o familie foarte săracă, iar când nu s-a găsit loc pentru el într-o școală pentru nevoiași, a fost dus de mama sa la domnul Feder Carstens, care l-a primit în instituția sa. Detaliul este cunoscut biografilor săi, însă foarte puțini menționează că domnul Carstens era evreu și că școala condusă de el era una evreiască.

Această realitate poate fi ușor verificată. Andersen ținea jurnale, dintre care s-au păstrat douăsprezece volume. În ele se regăsesc numeroase astfel de amintiri.

La vârsta de 14 ani, în Danemarca, tânărul scriitor a fost martorul unui pogrom evreiesc. Tocmai sosise singur în Copenhaga. Iată ce nota în jurnalul său:

„În seara din ajunul sosirii mele, a avut loc aici o răscoală împotriva evreilor, care s-a răspândit în mai multe țări europene. Orașul era în dezordine, străzile – pline de lume. Zgomot, panică, confuzie – toate acestea întreceau cu mult închipuirea mea, concepția mea despre ce înseamnă un oraș mare.”

În acea perioadă, Andersen a fost profund marcat de torțele aprinse, de urmărirea evreilor, de cărțile arse și vitrinele sparte. Avea să poarte aceste amintiri cu el toată viața. De altfel, în Danemarca, evreii nu au mai fost persecutați până la mijlocul secolului XX, în timpul ocupației naziste, însă acel pogrom a lăsat o amprentă de neșters asupra autorului „Rățuștii celei urâte”.

Băiatul visător și retras nu reușea să-și facă prieteni, iar domnul Carstens, directorul școlii evreiești, a observat acest lucru și s-a apropiat de el, ocupându-se personal de educația lui, purtând conversații îndelungi și invitându-l la plimbări alături de fiii săi. Andersen prețuia profund afecțiunea și atenția acestui om, de care avea atâta nevoie. Chiar și la maturitate, Andersen nu l-a uitat. Ajuns celebru, îi scria scrisori, îi trimitea cărți și îl vizita.

Din fragmentele operei sale reiese că Andersen cunoștea obiceiurile evreiești, precum și legile religiei iudaice.

Afecțiunea sa față de poporul evreu transpare adesea. În anul 1866, Andersen vizitează Amsterdamul. Participă la un concert simfonic și notează în jurnalul său:

„Publicul era elegant, dar am observat cu tristețe că nu zăresc niciun fiu al poporului care ne-a dăruit pe Mendelssohn, Halévy și Meyerbeer, ale căror compoziții strălucite le ascultăm în această seară. Nu am văzut niciun evreu în sală. Când mi-am exprimat nedumerirea, am auzit – vai, dacă urechile m-ar fi înșelat! – că evreilor le este interzis accesul aici. Am rămas profund tulburat de această umilință a omului față de om, de cumplita nedreptate ce domnește în societate, în religie și în artă.”

De-a lungul vieții, scriitorul a întreținut prietenii apropiate cu numeroase familii evreiești, care, adesea, i-au oferit sprijin. Familia Collin, de pildă, l-a ajutat să-și continue studiile la Copenhaga, obținând pentru el o bursă regală la Școala Latină și asumându-și multe din grijile și cheltuielile traiului său. Fără sfaturile și ajutorul domnului Edvard Collin – sever, dar grijuliu – Andersen nu lua ani la rând nicio hotărâre importantă.

În ultimele clipe ale vieții, Andersen s-a apropiat de o altă familie evreiască – familia Melchior. În casa lor și-a petrecut ultimii ani de viață și acolo s-a stins din viață.

Din autobiografia lui Andersen:

„În ziua aniversării mele, 2 aprilie (anul 1866, aveam 61 de ani), camera mea era împodobită cu flori, tablouri, cărți. Se auzeau acorduri muzicale și urări în cinstea mea. Mă aflam în casa prietenilor mei – familia Melchior. Afară strălucea soarele primăverii, iar în inima mea simțeam aceeași căldură. Priveam înapoi și înțelegeam cât de mare a fost fericirea care mi-a fost dăruită.”

Până aproape de final, chiar și bolnav fiind, Andersen a continuat să scrie în jurnalul său. Iar când n-a mai putut scrie, a început să dicteze, iar gazda sa, doamna Dorothea Melchior, ori fiicele acesteia, îi notau gândurile. În ultima săptămână a vieții, între 28 iulie și 4 august 1875, nu a mai avut putere nici să dicteze.

A rămas consemnarea Dorotheei Melchior:

„Miercuri, 4 august. Andersen a dormit întreaga zi, are febră. Noaptea a tușit… N-a mai avut putere să pună ceașca goală la loc și restul de terci s-a vărsat pe pătură. Ieri, după plecarea doctorului Meyer, Hans Christian mi-a spus: «Doctorul se întoarce deseară – e un semn rău.» I-am amintit că, de două săptămâni, doctorul vine de două ori pe zi, dimineața și seara. Vorbele mele l-au liniștit. Și apoi lumina s-a stins. Moartea – ca un sărut blând! La ora 11 și 5 minute, prietenul nostru drag a răsuflat pentru ultima oară…”

— Sonia Kaplan Hodos

$$$

 "Cei ce topesc multe lumânări în citirea cărţilor, tocesc şi vederea ochilor trupului; dar cei ce n-au căutat niciodată pe slove, măcar că şi-au păzit mai ascuţită vederea ochilor, însă neştiinţa i-a vârât în întuneric şi în tartarul necunoştinţei".

Dimitrie Cantemir

Astăzi, 1 august, da' pe la 1714, domnitorul moldovean era primit în Academia de Știință din Berlin. Consiliul cerea acordul Protectorului (regele Prusiei), acesta și-l dădea iar Cantemir devenea primul român din istorie membru al unui important for științific internațional.

Domnul moldav a primit o diplomă de membru, pe care stătea scris: "Pe vremea când Marte stăpânea mai cu putere decât Palas, o astfel de întâlnire se arăta a fi mai mult o dorinţă decât o speranţă. Dar iată că faptul şi-a găsit împlinirea acum, că prea luminatul şi prea învăţatul Dimitrie Cantemir, Domn ereditar al Moldovei, dând o pildă, pe cât de demnă, pe atât de rară, şi-a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice. Iar prin adeziunea sa, Societatea noastră a dobândit o nouă strălucire şi o podoabă neîntrecută. Ne închinăm cu smerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o acordă Principele nouă şi lucrărilor noastre”.

Nu uitați ale sale vorbe: neștiința ne vâră în întuneric și în tartarul necunoștinței. Mai bine chiomb, dar cu carte, în loc de vedere de iepure, însă pe Tik Tok!

$$$

 👩🏻 PERSONALITĂȚI DE POVESTE…🤓

Una dintre cele mai îndrăgite personaje, care au scris într-un fel unic istoria ţării noastre şi de care ne amintim cu emoţie peste decenii este 👧🏻Măriuca, fetiţa eroină de la Mărăşeşti…😊

În urmă cu mult timp, pe câmpiile de la Mărăşeşti, s-a dat poate cea mai grea, mai îndelungată şi mai eroică bătălie din timpul Primului Război Mondial. Ca o dovadă a recunoştinţei naţionale pentru mii de ostaşi care s-au jertfit în această bătălie, s-a ridicat cel mai mare mausoleu din ţară şi printre cele mai importante din Europa. Acesta adăpostește 5.073 de soldați şi ofițeri în 154 de cripte individuale şi 9 cripte comune de pe 18 culoare.

Tot aici, pe o placa de marmură scrie cu litere de aur numele, vârsta și data la care și-a jertfit viața pentru apărarea țării o fetiţă de numai 12 ani, 👧🏻Măriuca (Maria Ion Zaharia).

👧🏻Măriuca s-a născut la Pădureni în 1905, iar în 1917 locuia cu bunicul ei în satul Haret, unde armata română crease un post de observație. Un soldat transmitea, dintr-un 🌳nuc, poziţiile inamicului, iar un altul raporta ☎️telefonic, ceea ce a determinat trupele inamice să bată în retragere. Însă, la un moment dat, un glonţ rătăcit a răpus soldatul care se afla în pom. Văzând aceasta, fetiţa a luat în grabă locul soldatului, urcând în nuc, deşi telefonistul a încercat să o împiedice, însă 👧🏻Măriuca i-a dat „ordine” să comunice telefonic tot ceea ce observa ea de la post. 👧🏻Măriuca a început apoi să transmită mişcările duşmanului.

După cum se spune în relatarea din revista „Frontul Mărășești” (1917), semnată de Dinu Cluceru, istoricii spun că era pseudonimul unui ofițer care culesese informații de la soldații ce se aflaseră lângă fetiţă, 👧🏻Măriuca i-a răspuns soldatului care încerca să o determine să coboare din pom: „Vreau să fac și eu ceva pentru țară.” 

Ore în şir ea a transmis, din copac, despre poziţiile trupelor germane. Însă, la un moment dat, nemţii au depistat postul de observaţie şi au lovit cu tunurile în acea direcţie. A doua lovitură a fost fatală, iar trupul fetiţei a căzut fără viaţă la pământ. 

Pentru fapta sa eroică, 👧🏻Maria Ion Zaharia a fost îngropată în mausoleul de la Mărășești, fiind una dintre cele mai tinere eroine a României.

Astăzi, în centrul localității găsim un monument ridicat în cinstea 👧🏻Măriucăi Zaharia, creația sculptoriței Zoe Băicoianu. A fost dezvelit în anul 1977. Elementul principal al compoziției îl reprezintă bustul din bronz al eroinei 👧🏻Măriuca Ion Zaharia, acesta fiind așezat pe un piedestal de formă paralelipipedică, din beton placat cu marmură. Întreaga lucrare are înălțimea de 2,60 m. Pe piedestal se află fixată o placă de marmură, cu următoarea inscripție: 

📃„Aici a căzut alături de ostașii români, în luptele pentru apărarea patriei, la frageda vârstă de 12 ani, Maria Ion Zaharia”.

Figura eroică a fetiţei a fost evocată în filmul 📽️”Baladă pentru Măriuca”, în anul 1969, şi în cartea 📖”Povestiri istorice”, a lui Dumitru Almaş.

Astăzi, în satul Pădureni, unde s-a născut eroina, nu mai trăieşte nimeni din familia 👧🏻Măriucăi. Când s-a făcut documentarea pentru scrierea monografiei localităţii, s-a descoperit că nu mai există niciun descendent al lui Ion Zaharia, bunicul fetiţei eroine de la 1917.

$$$

 In Memoriam

         Nicu Covaci 

   (19 aprilie 1947 în Timișoara – 2 august 2024) 

    ~Rămâne un simbol al rockului românesc și al libertății artistice~

    ★Nicu Covaci s-a născut într-o familie multiculturală: mama din Basarabia („Mutti”, cum îi spunea el) și tatăl deportat politic în tinerețe. Copilăria sa a fost marcată de idealuri artistice și de o educație diversă – în școală germană și la Liceul de Artă din Timișoara .

    ★La 15 ani a început să cânte la chitară, iar în 1962 a înființat trupa „Sfinții”, care mai târziu a devenit Phoenix. Multe spectacole și albume au fost cenzurate, iar trupa însuși a fost interzisă în 1974 .

    ★În 1976, Covaci a renunțat la cetățenia română pentru a pleca în Olanda, iar în 1977 a orchestrat exilul bandelor prin ascunderea lor în boxele Marshall – o manevră curajoasă și riscantă .

    ★In 1980 după un mariaj formal cu o olandeză, facilitat din necesitate de a părăsi România, iarăși a urmat o poveste profundă: a cunoscut-o pe Ivona, o femeie poloneză stabilită în Germania, care a devenit partenera sa pentru aproape 40 de ani. Covaci mărturisea cu emoție: „mi-a schimbat definitiv viața”.

Perechea nu s-a căsătorit oficial, ci au ales o viață liberă, dar legătura lor a fost profundă și autentică.

    ★Deși renumit pentru compunerea a peste 300 de piese originale și pentru conducerea Phoenix timp de șase decenii, Covaci și-a regăsit refugiul și în pictură. Stabilit în Spania, la Moraira, a creat tablouri inspirate de peisajul mediteranean și a predat cursuri de artă, inclusiv devenind profesor de pictură într-o comunitate germană .

    ★În mod profund emoționant, Covaci a spus: „Nu am familie, nu am copii, nu am decât Phoenix.” Trupa fusese casa lui și angajamentul supreme. A ales să trăiască pentru muzică, iar această dedicare a adus lumii artiști autentici .

    ★Nicu Covaci a murit pe 2 august 2024, la Timișoara, după complicații dintr-o intervenție pe creier. A fost condus pe ultimul drum cu o ceremonie discretă, iar fanii i-au adus flori și cântece Phoenix într-o atmosferă de reculegere.

    ★Nicu Covaci a fost un artist de o verticalitate rară. Crezul său – „nu business, ci artă” – a ghidat viața: a compus sute de piese, a creat punți între tradiție și modernitate și și-a păstrat integritatea indiferent de sistemul opresiv. În plan personal, a ales relații autentice în defavoarea normelor, a descoperit fericirea în lucrurile simple și și-a urmat cu pasiune vocația artistică până la capăt.

Respect!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

&&&

 

Fumam pe terasa din spatele casei când apare câinele meu de sub gardul vecinului cu ceva animal în gură. Mândru, loial, mi-l aduce și-l lasă la picioarele mele. Era iepurele campion al vecinului meu, ceva rasă cu pedigree din Germania, cu care se ducea pe la concursuri și expoziții... Era mort de-a binelea, înota în balele câinelui și era foarte murdar. Iepurele valora cam 5000 de lei... După ce i-am aplicat o corecție câinelui, m-am întors la iepure și mi-a venit o idee... L-am băgat în chiuvetă, l-am spălat de pământ și balele câinelui și l-am uscat cu uscătorul de păr. Apoi am intrat la vecin în curte (care nu era acasă). i-am făcut un culcuș din paie iepurelui, după care l-am pus în cușca lui. După amiază vine vecinul acasă... La vreo 5 minute se aude gălăgie, larmă, înjurături... Ca un bun vecin, mă duc să mă interesez care este problema. Stăm ca doi proști în fața cuștii iepurelui și are loc următorul dialog:

- Uită-te în pana mea!

- Ce s-a întâmplat? A murit?

- A murit, în pana mea. Acu două zile l-am îngropat și iar e aici....

-!!??😳😱🙈😂😂😂😂

$$$

 "Dragă soţule,

îţi scriu această scrisoare ca să îţi zic că te las pentru ceva mai bun.

Am fost o bună nevastă pentru tine în ultimii şapte ani, şi nu trebuie să îţi demonstrez asta. Aceste ultime două săptămâni au fost un infern; şeful tău azi m-a sunat să îmi spună că ţi-ai dat demisia şi se pare că e ultima ta „bravură”.

Săptămâna trecută te-ai întors acasă şi nu ţi-ai dat seama că m-am tuns şi mi-am făcut unghiile, că am gătit mâncarea ta preferată şi că aveam pe mine o nouă marca de lenjerie intimă. Te-ai întors acasă, ai mâncat în două minute şi te-ai dus imediat la culcare după ce ai văzut meciul.

Nu îmi mai spui că mă iubeşti, nu mă mai atingi… nu ştiu dacă faci mişto de mine, dacă nu mă mai iubeşti, dar orice ar fi, eu te las.

Noroc bun!

Semnat: Nevastă-ta.

P.S.

Dacă ai vrea să mă cauţi, să nu o faci.

Eu şi frate-tău ne-am mutat la iași şi trăim împreună”

Soţul răspunde:

,,Dragă nevastă, nimic nu mi-a completat mai bine ziua de azi, decât faptul ca am citit scrisoarea ta.

E adevărat că am fost căsătoriţi şapte ani, dar nu ai fost nici pe aproape de a te comporta ca o bună nevastă.

E aşa de rău între noi, încât împreună nu se mai poate.

Mi-am dat seama că te-ai tuns săptămâna trecută, dar primul lucru la care m-am gândit a fost:

„zici ca e bărbat”.

Mama m-a învăţat să nu zic nimic, dacă nu am ceva drăguţ de zis.

Ai gătit mâncarea mea preferată, dar cred că m-ai încurcat cu frate-meu, pentru ca eu nu mai mănânc carne de porc de zece ani.

M-am culcat când am văzut lenjeria ta nouă, pentru că avea încă eticheta cu preţul pe ea, 490 de lei.

Am sperat să fie doar o coincidenţă cu faptul că în acea zi frate-meu mi-a cerut 500 de lei împrumut.

Cu toate acestea simţeam că te iubesc şi speram să ieşim din criza asta.

Aşa că, atunci când am aflat că am câştigat 10 milioane de € la loto, mi-am dat demisia şi am cumpărat 2 bilete pentru Bora-Bora. Dar când m-am întors acasă erai deja plecată. Cred că totul se întâmplă cu un anume motiv.

Sper că viaţa să îţi fie plină de tot ce ţi-ai dorit vreodată. Avocatul mi-a spus, că din cauza scrisorii pe care mi-ai lăsat-o nu vei avea nici un leu de la mine.

Ai grijă de tine!

Semnat:

Bogat rău de tot… şi liber!

P.S.. Nu ştiu dacă ţi-am zis vreodată, dar fratele meu înainte se numea Maria, nu Marian.

Sper că asta nu e o problemă pentru tine."