$$$

 S-a întâmplat în 12 iulie 1986: La această dată, a trecut în eternitate actorul George Calboreanu. George Calboreanu (n. 3 ianuarie 1896, Turnișor, Sibiu - d. București ) a fost un mare actor român de teatru și film. George Calboreanu a debutat pe scenă la Iași, în stagiunea 1917 - 1918, ca elev al ilustrei actrițe Aglae Pruteanu. A debutat ca actor profesionist la Cluj-Napoca. Aici a fost premiat și a obținut o bursă de studii la Viena. A debutat ca actor bucureștean în compania Bulandra. Și-a făcut intrarea la Teatrul Național, la 30 de ani, datorită lui Alexandru Davila, în spectacolul Vlaicu-Vodă. În 1928 a devenit societar al instituției - de care nu s-a mai despărțit.

A contribuit la lansarea de piese, autori, personaje românești, manifestând încredere față de scriitorii tineri și generozitate.A jucat rolul lui Chirică din Omul cu mârțoaga de George Ciprian, demersul său scenic, fiind decisiv în impunerea comediei (1927). L-a interpretat pe Spirache Necșulescu în Titanic Vals de Tudor Mușatescu (1932). Apoi, Idolul și Ion Anapoda de George Mihail Zamfirescu (1934), Marele duhovnic și Glafira de Victor Eftimiu, Borgia de Alexandru Kirițescu, Meșterul Manole de Lucian Blaga, Maestrul de Mircea Ștefănescu, Letopiseți de Mihail Sorbul, Ovidiu de Nicolae Iorga și altele, de Paul Prodan, Ticu Arhip, Caton Theodorian.

Una din marile reușite ale carierei sale a fost rolul lui Ștefan cel Mare. L-a făurit ca personaj, întâia oară, într-o piesă azi uitată, Maria de Mangop de Mircea Dem. Rădulescu (1953). Apoi l-a desăvârșit în Apus de soare, la Naționalul din București, dând o efigie modernă personajului dramatic, monumentalizând și, deopotrivă, umanizând rolul. E cert că pentru generațiile postbelice ilustrul domnitor are chipul scenic dat de Calboreanu, așa cum pentru perioada anterioară îl avea pe acela creat de Nottara. George Calboreanu i-a mai zămislit, în ultimii patruzeci de ani, pe Petru Arjoca din Cetatea de foc de Mihail Davidoglu, Ion Vodă cel Cumplit din piesa omonimă a lui Laurențiu Fulga, Vlaicu-Vodă a lui Davila, a dat substanță unor eroi din piese moderne de Horia Lovinescu, Aurel Baranga, N. Moraru și alții. A avut, din totdeauna, o uimitoare capacitate de întruchipare în tragedie, fie în dramaturgia barocă - Regele Lear sau Iulius Cezar de Shakespeare - fie în drama romantică - Hoții de Schiller, Lorenzaccio de Alfred de Musset. Dar în egală măsură a strălucit în comedie; stau marturie rolurile din Căsătoria de Gogol, Bădăranii de Goldoni, Medicul în dilemă și Maior Barbara de Shaw.

A trecut, fără dificultăți, prin partituri complexe ale repertoriului modern, de la Bologa din Pădurea spânzuraților la eroi ai lui Pirandello. Karel Čapek, Tennessee Williams. O realizare importantă a fost Galileu de Brecht, la Teatrul Radiofonic.A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa I (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”.De asemenea (anterior anului 1960) a primit și titlul de Artist al Poporului.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/george-calboreanu-2328/

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=291

https://adevarul.ro/cultura/arte/va-mai-amintiti-de-george-calboreanu-1_50ad72e27c42d5a663955b00/index.html

http://aarc.ro/en/personalitate/view/george-calboreanu

&&&

 Vrei să crești o fiică puternică, care nu se lasă doborâtă? Ține minte aceste zece adevăruri:

Nu, nu e doar o „fetiță cu personalitate.”

Este o forță în devenire.

Și tu ești grădina în care învață cum să crească fără să-și înghită propria voce.

Fiica ta nu e încăpățânată. E curajoasă!

 1. Lumea va fi aspră cu ea.

O va numi „dificilă”, „prea vocală”, „prea mult”.

Asigură-te că acasă nu e locul unde aude asta prima dată.

 2. Când te provoacă, nu e lipsă de respect.

E prima ei încercare de a spune: și eu contez.

Nu te lupta cu ea. Fii ghidul care o învață să lupte frumos.

 3. Când e furtună, tu rămâi țărmul.

Calmul tău o învață că puterea nu înseamnă să strigi.

Înseamnă să știi cine ești și să nu te pierzi, chiar și când ceilalți o fac.

 4. Nu trebuie să-ți impui autoritatea.

Ești mama ei. Ești deja autoritatea.

Dar fii acea autoritate care nu e condusă de ego, ci de iubire.

 5. Ascultarea oarbă nu e obiectivul.

Ci gândirea liberă, compasiunea și încrederea.

Vrei un copil cuminte? Sau o femeie care gândește cu inima și acționează cu coloană vertebrală?

 6. Când trântește uși și ridică tonul, nu e „rea.”

E doar o inimă care învață să se regleze.

Nu-i închide emoțiile, învaț-o să le înțeleagă.

 7. Nu-i pedepsi trăsăturile pe care societatea le aplaudă la bărbați.

Curajul, fermitatea, pasiunea , toate sunt daruri.

Nu le transforma în rușini.

 8. Las-o să fie și floare, și foc.

Protejează-i blândețea, dar nu-i stinge forța.

Fetele nu trebuie să aleagă între a fi dulci sau puternice.

 9. Nu pierzi controlul când nu o controlezi.

Câștigi ceva mai prețios: încrederea ei.

Și asta cere timp, răbdare și prezență.

 10. Respectul nu vine din frică.

Ci din conexiune.

Din faptul că o vezi, o validezi, o auzi, o iubești.

Chiar și — mai ales — când te pune la încercare.

Nu crești doar o fiică.

Crești o viitoare femeie care va ști să se ridice și să-și spună numele cu voce tare, pentru că tu, mama ei, n-ai încercat niciodată să o faci mai mică, ci ai fost femeia care i-a dat spațiu să crească.❤️

✍🏻Autor: ©️O mamă

(Drepturile de autor sunt rezervate!)

$$$

 ❗Impresionant! 

Întâlnirea cu fosta iubită după ieșirea din închisoare...

,,După mai bine de 15 ani, adică în septembrie 1964, m-am reîntors pe locurile natale. Nici satul meu, nici satul Silviei - Gura Hangului - nu mai erau la vedere, dispărând sub apele lacului de la Bicaz. 

Benedict Hotnog mi-a spus că Silvia se căsătorise şi locuia în satul Bistriţa (astăzi Alexandru cel Bun), în apropierea mânăstirii cu acelaşi nume.

Într-o după-amiază tristă de toamnă, cu un cer tulbure ca şi sufletul meu, am bătut în poarta Silviei. A venit la gard, cu aceiaşi ochi albaştri ca şi cerul, peste care trecuseră nori grei şi furtuni, dar care însă nu i-au putut răpi nimic din frumuseţea de odinioară. Mirată, m-a întrebat cu cine doresc să stau de vorbă. Am privit-o adânc în ochi... Vocea îmi scăzuse şi cuvintele îmi erau sugrumate de emoţie. Era reîntâlnirea la care visasem de atâtea ori în temniţă, cu o încărcătură de trăiri şi sentimente care, adunate ani în şir, stăteau să năvălească toate parcă într-o singură clipă...

- Nu vă voi spune doamnă cine sunt şi de unde vin, înainte ca dumneavoastră să mă recunoaşteţi, i-am zis...

Silvia m-a privit lung şi atent în adumbriri vălurite de tristeţe, încercând să mă găsească în chipurile cunoscute demult. Deodată, se lumină la faţă: 

- Grigoriţă! 

Şi-a acoperit faţa cu mâinile şi izbucni într-un plâns adânc şi încărcat. A deschis poarta şi mi-a făcut semn să intru, căci vocea parcă îi pierise de tot... 

O priveam mut şi voiam să cred cu toată fiinţa că păşesc alături de ea în grădina cu flori, printre cireşii înălbiţi primăvăratec, într-o lume care părea cândva că ni se deschide pentru totdeauna... 

În casă, nici unul dintre noi nu putea spune nimic însă în mintea fiecăruia se derulau imaginile trecutului nostru atât de frumos, dar atât de scurt. Deşi aveam să ne spunem multe, după îndelungă tăcere am început cu greu să vorbim. Parcă se simţea vinovată că am găsit-o căsătorită...

Cu ochii plecaţi ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă lacrimile, îmi vorbi stins, dar cu aceeaşi voce caldă pe care o ştiam şi în care ghicisem durerile înmănuncheate ale anilor cât nu ne văzusem.

- Te-am aşteptat, Grigoriţă, şapte ani... N-am ştiut nimic de tine, nici măcar dacă mai trăieşti. Îmi pierdusem până şi nădejdea că ne vom mai revedea vreodată...

- De 15 ani te visez, Silvia, şi te-am purtat cu mine din temniţă în temniţă şi din celulă în celulă...

Silvia avea un copil în vârstă de 5-6 ani, care, intrând în casă şi văzând-o pe maică-sa plânsă, o tot întreba:

- De ce plângi, mamă? 

Neprimind nici un răspuns, şi-a întors privirile înspre mine ca să se convingă dacă nu cumva eu sunt motivul tristeţii care o cuprinsese pe mama lui şi, văzându-mi ochii înroşiţi, îmi zise ghiduş:

- Aha! Te-am prins! Şi tu ai plâns!

Cu privirile numai în pământ, Silvia nu-i răspundea copilului, ci îl tot mângâia pe creştet şoptindu-i să stea cuminte pe pat sau să meargă afară, să se joace. 

Trecuseră cam doi ani de la această întâlnire şi, într-o zi, pe Bulevardul Republicii înspre gară, am văzut-o pe Silvia, cu băiatul şi cu un domn înalt, despre care am bănuit că nu poate fi decât soţul ei. Când am ajuns în dreptul lor, am salutat înclinând capul dar copilul, care mă cercetase deja din priviri, îi strigă domnului: 

- Tăticule! Tăticule! Ăsta-i omul care a venit atunci la mama! 

Silvia s-a întors râzând:

- Taci, drace, din gură! Grigoriţă, vino te rog să ţi-l prezint pe soţul meu!

M-am supus, iar acest domn cu maniere deosebite mi-a spus că ştie despre mine numai lucruri frumoase şi este mândru că am fost prietenul soţiei sale.

Am mers împreună la un restaurant şi am cinstit o cupă cu vin de bucuria acestei minunate întâlniri iar la despărţire au insistat să le fac o vizită, în familie, ca să stăm de vorbă pe îndelete.   

 

- Ştiu cât aţi iubit-o, mi-a spus soţul Silviei, şi vă asigur că şi Silvia v-a iubit foarte mult... Ori de câte ori vorbea despre dumneavoastră, privea pierdut undeva departe, iar ochii i se umpleau de lacrimi... ''

(Grigore Caraza - Aiud însângerat)

Destine frante in inchisorile comuniste

Sursa: Sfinții Închisorilor

$$$

 Despre Danny DeVito

Pe 17 noiembrie, Danny DeVito a împlinit 78 de ani, însă nimeni nu ar putea spune că nu rezonează cu tineretul. Este unicul actor pentru care studenții unui colegiu din New York au amenajat un altar secret în spatele unui perete fals. Cu ocazia aniversării marelui comic, să ne amintim câteva momente memorabile din viața sa.

Danny DeVito s-a născut în 1944, în orășelul de coastă Neptune, din statul New Jersey. Ulterior, familia sa s-a mutat în Asbury Park, unde tatăl său a deschis un club de biliard — iar micul Danny, până la vârsta de 14 ani, devenise un jucător capabil să-i învingă pe oricine. Totuși, afacerea nu era una de familie, ci mai degrabă un mijloc modest de câștig.

Părinții săi munceau istovitor în mai multe locuri pentru a-și întreține cei trei copii — fără a-i socoti pe cei doi care pieriseră înainte de nașterea lui Danny. Actorul mărturisește adesea, cu recunoștință, că familia sa nu a trăit în sărăcie lucie. Adevărata amenințare a fost drogul: majoritatea prietenilor săi își procurau bani prin furt și vânzarea ilegală de medicamente, pe care apoi îi cheltuiau pe heroină.

În adolescență, Danny a fost martor la mai multe tragedii — morți din cauza supradozelor și tineri de vârsta lui care sfârșeau în închisoare. Atunci a decis că acel drum nu era pentru el și, la doar 14 ani, i-a cerut tatălui să-l trimită la un internat catolic.

Fiind cel mai mic dintre frați, Danny a crescut alături de două surori — femei puternice și curajoase, care i-au inspirat admirația pe viață. Una dintre ele, Angela, era coafeză și credea cu tărie că aceasta ar fi fost o meserie potrivită și pentru fratele ei.

După absolvirea liceului, Danny nu avea nicio idee clară despre ce carieră să urmeze — universitatea nu îl atrăgea deloc. Însă salonul Angelei era mereu plin de frumuseți, iar ideea de a fi „singurul bărbat straight” printre ele îl atrăgea pe timidul și scundul tânăr.

A urmat cursurile Academiei de Coafură Wilfred și a descoperit că îi plăcea cu adevărat să ajute oamenii să se simtă frumoși. În cele 18 luni petrecute în salonul surorii sale, Danny și-a format o clientelă fidelă, deși nu și-a găsit viața sentimentală. A hotărât atunci să studieze și machiajul — visând la câștiguri mai bune — și s-a înscris la cursurile de machiaj ale Academiei Americane de Arte Dramatice din New York.

DeVito iubise dintotdeauna cinematografia, așa că a decis să urmeze și cursurile de actorie. Curând a simțit că își descoperise adevărata chemare, deși nimeni nu era dispus să ofere roluri unui tânăr de nici un metru și jumătate.

Colegul său de apartament, Michael Douglas, glumea că Danny atrăgea toți copiii din cartier, iar DeVito, cu sarcasm, răspundea că, de fapt, era invers. În cei doi ani de studiu, cei doi au legat o prietenie profundă, însă cariera lui Danny nu părea să prindă contur. A decis atunci să plece în Connecticut.

Acolo a fost admis la prestigiosul Centru Teatral Eugene O’Neill și a început să joace în spectacole estivale. Însă nu a rămas mult timp, pentru că a aflat despre viitoarea ecranizare a romanului lui Truman Capote, Cu sânge rece.

Convins că el era singurul potrivit pentru rolul lui Perry Smith, Danny s-a dus în Hollywood — doar pentru a afla că Robert Blake fusese deja distribuit. Întoarcerea părea lipsită de sens.

„Lucram ca valet de parcare și mă învârteam printre hippioti pe Sunset Boulevard. Aveam plete, un palton lung, adidași — eram perfect integrat în peisaj. Dar simțeam că trebuie să fac ceva!”, își amintea mai târziu actorul.

Dar în Hollywood nimeni nu voia să audă de un actor italian, mic de statură, fără reputație sau conexiuni. S-a întors la New York, unde a început să realizeze scurtmetraje pe peliculă de 8 mm și să joace în piese de teatru low-budget.

Înălțimea sa părea o condamnare, dar treptat a înțeles că îl făcea unic:

„Intram la audiții și lumea ridica sprâncenele. Apoi, în mintea lor, comparau: am văzut 20 de candidați pentru servitorul din Nevestele vesele din Windsor — toți par identici. Dar ce-ar fi să-l luăm pe tipul ăla, Danny? Așa am primit două roluri shakespeariene”.

Viața de nomad și teatrul l-au eliberat de timiditatea care-l chinuia la balurile din liceu. A învățat să danseze minunat, avea un simț al umorului remarcabil.

La un spectacol pe Broadway, o tânără actriță, Rhea Perlman, venise să-și susțină o prietenă. Cei trei au ieșit la o băutură după piesă — și două săptămâni mai târziu, Danny și Rhea locuiau deja împreună, într-un apartament închiriat cu ajutorul lui Michael Douglas.

Au trecut peste 50 de ani de atunci: au trei copii, au jucat împreună în mai multe producții, s-au despărțit și s-au împăcat de mai multe ori. În decembrie 2017 s-au separat definitiv, dar nu au divorțat — consideră că ar fi inutil, fiindcă au rămas cei mai buni prieteni.

În 1970, DeVito a primit rolul lui Martini în montarea de pe Broadway a romanului lui Ken Kesey, Zbor deasupra unui cuib de cuci. Cinci ani mai târziu, Michael Douglas, căruia tatăl său îi dăruise drepturile de ecranizare, l-a chemat pe vechiul său prieten să-și reia rolul — și astfel i-a oferit biletul spre glorie.

Filmul regizat de Miloš Forman a câștigat cinci premii Oscar, iar Danny DeVito a devenit recunoscut. Mai mult, l-a cunoscut pe compatriotul său Jack Nicholson.

Nicholson povestea cum auzise de la începutul carierei despre „piticul din Jersey” care încerca să cucerească Hollywoodul. Pe platourile de filmare s-au împrietenit — și devenit star după rolul lui McMurphy, Nicholson îi propunea pe DeVito tuturor regizorilor cu care colabora.

DeVito i-a rămas recunoscător, deși deja începuse să înțeleagă ce atu erau fizicul său aparte și talentul său. A primit astfel rolul care l-a făcut cu adevărat celebru — Louie De Palma din serialul Taxi. După cinci ani, a primit un premiu Emmy pentru interpretare.

S-a atașat de colegii din Taxi — cinci ani de filmări i-au transformat într-o mică familie care se aduna adesea la petreceri cu mâncare bună, băutură și trabucuri. De altfel, a început să fumeze regulat după ce a jucat alături de Arnold Schwarzenegger în comedia Gemeni.

„Ca partener de platou, Danny era de neegalat. Fuma trabucuri. Ne gătea spaghete în fiecare săptămână, uneori de două ori. Fierbea o cafea excelentă. Avea mereu la el un sticluț de lichior de anason și era mereu gata să bem un păhărel înainte sau după masă”, povestea Arnie.

La finalul filmărilor, Schwarzenegger i-a dăruit o cutie de trabucuri și o duzină de prăjituri. DeVito a refuzat dulciurile, dar trabucurile le-a fumat pe toate — și de atunci nu a mai renunțat la ele.

După încheierea filmărilor Războiul soților Rose, zbura acasă la clasa întâi și a vrut să fumeze. I s-a spus că e interzis. Atunci s-a ridicat, a traversat cabina, a salutat pe toți cei treji și a întrebat dacă poate fuma un trabuc. Toți au fost de acord, mai puțin un pasager care a exclamat: „Nici vorbă!” … apoi a adăugat: „Numai dacă îmi dați și mie unul”. Danny a spus că a fost cel mai plăcut zbor din viața sa.

Michael Douglas îl poreclea „Prințul Întunericului” — pentru chipul său ciudat și harul de a interpreta personaje detestabile, fără a părea cu adevărat odioase. DeVito seamănă uneori cu un personaj animat, și consideră acest lucru un atu.

Actorii săi favoriți au fost frații Marx — maeștri ai absurdului. Când Tim Burton i-a oferit rolul Pinguinului în Batman se întoarce, a fost în al nouălea cer: o partitură ideală pentru un ticălos de operă, tragic și comic deopotrivă. În timp ce alți actori detestă orele de machiaj, lui Danny îi plăcea această metamorfoză.

Nu și-a pierdut entuziasmul odată cu vârsta — a început să regizeze și să producă filme. Datorită lui avem azi capodopere precum Pulp Fiction, Gattaca, Erin Brockovich și Land of the Blind.

Tinerii americani care nu l-au cunoscut din comediile anilor ’80 îi ridică un altar personajului său din It's Always Sunny in Philadelphia — în spatele unei toalete dintr-un campus — și îi aduc ofrande sub formă de sticle de bere goale.

„Am reușit. E la fel ca în orice alt domeniu. Dacă inima ta îți spune să scrii povești, să pictezi sau să construiești poduri — urmează-ți chemarea. Nu contează cât de înalt ești sau ce culoare ai”, a spus Danny DeVito într-un interviu.

$$$

 Învățătoarea unei clase întâi se confrunta cu dificultăți în privința unui elev. L-a întrebat:

– Ce se întâmplă cu tine, băiete?

Copilul a răspuns:

– Sunt prea inteligent pentru clasa întâi. Sora mea este în clasa a treia, iar eu sunt mai deștept decât ea! Cred că ar trebui să învăț și eu în clasa a treia!

Pentru învățătoare, aceasta a fost picătura care a umplut paharul. L-a dus pe băiat la director și i-a explicat întreaga situație. Directorul s-a gândit puțin, apoi i-a spus copilului:

– Voi face un test. Dacă nu vei putea răspunde la oricare dintre întrebări, te întorci în clasa întâi și te porți exemplar.

Băiatul a acceptat.

– Cât face 3 x 3?

– 9.

– Cât face 6 x 6?

– 36.

Și tot așa, la fiecare întrebare la care, în opinia directorului, un elev de clasa a treia ar fi trebuit să știe răspunsul. Atunci, directorul s-a întors spre învățătoare și a spus:

– Cred că băiatul poate merge în clasa a treia.

Învățătoarea însă a adăugat:

– Și eu am câteva întrebări: „Ce are vaca în patru exemplare, iar eu doar două?”

Băiatul, după o scurtă pauză, a răspuns:

– Picioare.

– Ce ai în pantalonii tăi și nu se găsește în ai mei?

– Buzunare.

– Ce face un bărbat în picioare, o femeie așezată, iar un câine pe trei labe?

Ochii directorului s-au mărit brusc, dar înainte să poată rosti ceva, băiatul a răspuns:

– Întinde mâna.

– Care e cuvântul în limba engleză ce începe cu F și se termină în K și înseamnă multă căldură și agitație?

– Firetruck (autospecială de pompieri).

– Ce cuvânt începe cu F și se termină în K, iar dacă nu-l ai, trebuie să lucrezi cu mâinile?

– Fork (furculiță).

– Ce are fiecare bărbat, unii mai lung, alții mai scurt, și-l oferă soției după nuntă?

– Numele de familie.

– Care este organul fără oase, cu mușchi și multe vene, care pulsează și joacă un rol esențial în dragoste?

– Inima.

Directorul a răsuflat ușurat și i-a spus învățătoarei:

– Trimite-l imediat la Harvard! La ultimele șapte întrebări nici eu n-am răspuns corect!

$$$

 Se spune că în Japonia totul este „altfel”. Da, „altfel” e un eufemism delicat.

Dacă, printr-o curiozitate temerară, vei încerca să trăiești o zi ca un japonez, pregătește-te să-ți schimbi încălțămintea de cinci ori, să-ți clătești gâtul din oră în oră și să te lupți pentru supremație cu un vas de toaletă mai inteligent decât tine. De fapt, mai bine acceptă: el câștigă.

Am adunat 13 dintre cele mai bizare, cotidiene și absolut reale obiceiuri japoneze, care pentru localnici sunt la fel de firești ca spălatul pe mâini înainte de masă, iar pentru noi par desprinse dintr-o altă galaxie. Să începem.

1. Încălțămintea, papucii și… papucii pentru papuci

În Japonia, încălțămintea este un ritual. Fiecare spațiu are propriul „cod vestimentar” pentru picioare.

La intrare te întâmpină genkan-ul — o zonă coborâtă special pentru a te descalța. Apoi încalți papuci de interior.

Dar dacă intri în toaletă, trebuie să schimbi papucii. Există papuci doar pentru baie. La ieșire — te întorci la cei de casă.

Ai uitat? Ai greșit? Felicitări, ai „profanat” casa.

Iar dacă ești oaspete, nimeni nu-ți va spune nimic. Vor zâmbi politicos… și apoi vor dezinfecta tot cu clor.

2. Clătirea gâtului — un ritual sacru

Ajuns acasă? Nu te dezbraci, nu mănânci, nu vorbești.

Mai întâi, la baie. Nu pentru duș. Ci pentru clătirea gâtului.

De obicei de trei ori. Se crede că astfel elimini virușii, bacteriile și energiile străzii.

Japonezii nu așteaptă să se îmbolnăvească. Ei previn. Din copilărie.

3. Mic dejun ca o cină fără lumânări

Imaginează-ți ora 6 dimineața. Ochii încă lipiți. Pe masă — orez, pește prăjit, supă miso, legume murate, alge și, desigur, ceai verde.

Un mic dejun obișnuit în Japonia e un adevărat prânz.

Este tradiție, nu răsfăț. Din epoca samurailor, energia se acumulează dimineața, nu seara.

Cornurile și cerealele? Mâncare de hotel pentru occidentali leneși.

4. Liniște? Rău semn. Lătrați-vă supa!

În Japonia, cu cât sorbi mai zgomotos tăițeii, cu atât ești mai politicos.

Sorbitul zgomotos este o formă de apreciere, un semn de respect pentru bucătar.

Dacă mănânci în tăcere, pari nemulțumit. Sau lipsit de rafinament.

Chiar și în restaurantele de lux, clientul sorbește cu aplomb. Fără rușine.

5. Periuța de dinți — parte din uniformă

După fiecare masă, toată lumea se spală pe dinți. Fără excepție.

Copiii în școli se aliniează și periază în cor. La birou — același ritual. Oglinzi, chiuvete, pastă, totul la îndemână.

Halena? O rușine publică.

6. Toaleta cu IQ superior

Ușile Raiului? Nu. E un vas de toaletă japonez.

Încălzește, parfumează, cântă, salută, curăță și te recunoaște. Modelele de top costă cât o vacanță în Alpi.

Comenzile sunt ca într-o navă spațială. Și după o singură folosire, o toaletă obișnuită pare medievală.

7. Aruncatul gunoiului — test de doctorat

Să arunci gunoiul în Japonia e o operă de artă.

Hârtie, sticlă, plastic, deșeuri arse, nearse, baterii, becuri, obiecte voluminoase — fiecare are ziua și sacul său.

Pungile sunt speciale, inscripționate cu districtul și data.

Greșești? Risc să-ți găsești gunoiul înapoi la ușă. Cu un bilet politicos. Dar ucigător.

8. Futonul — la plimbare

Salteaua japoneză nu stă degeaba. Dimineața, se strânge și se pune la păstrare.

Iar într-o zi senină, se scoate pe balcon. Să se aerisească. Să-și „piardă visele”.

Un balcon japonez e plin de futonuri albe, fluturând ca steaguri de curățenie absolută.

9. Iarna se trăiește sub masă

Fără încălzire centrală? Nicio problemă. Japonezii au kotatsu.

O masă joasă, cu pătură și încălzire dedesubt. Te bagi sub ea și nu mai vrei să ieși.

Iarna, familia se mută acolo. Se mănâncă, se râde, se ceartă. Totul — sub masă.

Ieșitul de sub kotatsu e un act de curaj.

10. Baia — sanctuar, nu spălătorie

În baia japoneză, întâi te speli stând jos. Din cap până-n picioare.

Apoi intri în cadă. Dar nu pentru spălat, ci pentru relaxare.

Toată familia folosește aceeași apă. Pentru că te-ai curățat deja.

E ritual, economie și respect pentru apă.

11. Masca — refugiu emoțional

În Japonia, masca se poartă nu doar contra bolilor.

Ci și ca scut social. Nu vrei să vorbești? Ai un coș? Nu ai chef de interacțiune?

Pui masca. Și ești invizibil. Ca-ntr-o cochilie.

12. Scuze — limbajul universal

Te-a călcat cineva? Japonezul își cere scuze.

L-ai călcat tu? El tot își cere scuze.

Cutremur? Posibil cineva să zică „Ne cerem iertare pentru disconfort”.

A te scuza e semn de respect. Nu recunoaștere a vinei.

Treizeci de scuze pe zi? Perfect normal.

13. Poză pentru mormânt — ca pentru pașaport

Mulți japonezi își pregătesc din timp înmormântarea.

Aleg fotografia, ținuta, muzica, meniul. Nu din pesimism. Ci din ordine.

Fotografia pentru piatra funerară se face în salon profesional. Cu machiaj, lumini, regie.

Apoi — pe un stick. Într-un seif. Pentru „când va fi cazul”.

Final. Ca o înclinare tăcută în metrou

E uimitor cum o zi obișnuită poate fi atât de diferită.

Nu e spectacol. Nu e ciudățenie gratuită. E Japonia — unde banalul devine artă.

Care obicei ți s-a părut cel mai ieșit din comun?

Și... pe care l-ai aduce acasă?

$$$

 Cu cât devii mai matur din punct de vedere emoțional, cu atât mai puține pretenții ai față de ceilalți oameni.

Și adesea — deloc.

Pentru că oamenii au dreptul să fie așa cum sunt. Absolut.

Nu putem:

— să le închidem gura altora,

— să anulăm opiniile lor,

— să rescriem nevoile lor.

Și nici nu trebuie.

Pentru că cele mai mari suferințe le trăiesc cei care cred că au dreptul să fie mai importanți în viața altuia decât acel altul însuși.

Aceasta este o iluzie. Și una profund toxică.

Oamenii sunt așa cum sunt.

Iar noi suntem așa cum suntem.

Singurul lucru asupra căruia avem cu adevărat control este reacția noastră:

— Să nu acceptăm cuvinte care rănesc.

— Să nu absorbim convingeri care nu ne aparțin.

— Să nu credem în etichetele altora.

— Să nu urmăm reguli care ne distrug pe ale noastre.

— Să nu suferim din lipsa iubirii care n-a existat.

— Să nu așteptăm sprijin acolo unde nu va veni.

— Să nu batem la uși care nu ne sunt destinate.

— Să nu cedăm în fața manipulării, nici măcar venind din partea celor apropiați.

Dacă nu ne-au primit — înseamnă că nu ne aparține acel loc.

Dacă nu ne-au oferit de bunăvoie — înseamnă că nu a fost pentru noi.

Cu cât înțelegi asta mai devreme, cu atât mai puțin suferi și te simți rănit în orice relație. Fără excepții. Nici măcar în cele cu cei mai dragi.

Pentru că dacă cei apropiați nu caută moduri sănătoase de a relaționa și vor doar să ne împletească după bunul lor plac — atunci nu mai sunt cu adevărat apropiați.

Iar cu noi înșine — rămânem pentru totdeauna.

Nu rezonez cu ideea de „copilărie veșnică” la adulți.

Când singurele instrumente sunt:

manipularea, boicotul, supărarea, vina, buzele umflate, capriciile…

E în regulă — până la nouă ani.

Dar dacă ai treizeci, patruzeci, cincizeci de ani… poate a venit timpul să crești emoțional?

Copilul interior — există, da. Dar ar trebui să ocupe zece procente. Restul trebuie să fie adultul conștient, matur, capabil de responsabilitate și dialog sincer.

Hai să creștem.

Și să ne dorim unii de la alții — doar atât cât este sănătos.