miercuri, 9 iulie 2025

$$$

 Jurământ în limba română 


     Adrian Păunescu


Ce binecuvântare şi blestem

Cea mai frumoasă veşnic să rămână,

Chiar şi-n situaţia când o tăcem,

Ea, limba română.


Tuşesc şi plâng străini destui în ea,

Frânturi din alte graiuri o îngână,

Dar, fiecare se va vindeca,

Prin limba română.


Când singur eşti la margine de timp

Şi moartea-ţi iese-n drum, ca o bătrână,

Nu dispera, că te salvezi în schimb

În limba română.


Între maternitate şi muzeu

Un ambitus din cer până-n ţărână,

Vorbeşte uneori şi Dumnezeu

În limba română.


Nu-i pentru delincvenţi şi detergenti,

S-a construit în temple şi la stână,

Se tem şi-n somn eurocraţi recenti

De limba română.


Ca vinul vechi de mii si mii de ani,

Când îşi ridică vocea din ţărână,

Oximoron de daci şi de romani

E limba română.


N-o pot răni aşa cum n-o traduc

Toti ce-i pun otravă la tâtână,

În răsărit, ca într-un cuib de cuc,

Stă limba română.


Acum, într-un tablou sacerdotal,

Trei tragice surori se ţin de mână,

Muntenie, Moldovă si Ardeal,

In limba romană.


Biserica ne dă acest pridvor

În plin vacarm de epocă păgână,

Spre Invierea noastră-a tuturor,

În limba română.


În zi de mântuire şi eroi,

Hristos al nostru pleacă să rămână,

Se-naltă adâncindu-se în noi,

În limba română.


Ne naştem şi murim şi înviem,

Şi truda noastră nu sfârşeşte, până

Nu vom învinge tot acest blestem,

Ca să atingem binele suprem,

În limba română.


( din volumul "Nemuritor la zidul morţii" )

$$$

 SCRISOARE TATEI, DINCLO 


Mă iartă, tată, pentru tot ce este,

Să tac aș vrea și să mă sting aș vrea,

Că nu ți-am dat, de luni și luni, o veste

Și cea pe care-acum ți-o dau, e rea.


E prima oară când, rănit la frunte,

Spre amintirea ta mă-ntorc înfrânt

Și n-are cine să mă mai înfrunte,

Acum, când eu te caut în mormânt.


Matale ce mai faci, iubite tată,

A câta iarbă ai ajuns să fii?

Pe-aici e mult mai rău ca altă dată,

Nici iarba nu mai crește pe câmpii.


Eu nu am alt popor, să-l schimb pe-acesta,

Nu pot să-l dau, la nu știu ce bairam,

Cum ne schimbăm cămașa, haina, vesta,

Eu altul n-am și nici nu vreau să am.


La revedere, umbră supărată,

Și-aștept momentul întemeietor,

Când voi veni lângă matale, tată,

Sub tălpile aceluiași popor.


ADRIAN PĂUNESCU

_$$$

 Cu tine 


          Adrian Păunescu


Cu tine viaţa mea se luminează,

Cu tine hotărăsc a obosi,

Cu tine urc astenic spre amiază

Şi mă sfârşesc în fiecare zi.


Cu tine e-mpăcare şi e luptă,

Cu tine este tot şi e nimic,

Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,

Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.


Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,

Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,

Cu tine astăzi mi se face mâine.

Cu tine mor pentru a fi mai viu.


Cu tine poezia mea există,

Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,

Cu tine nici tristeţea nu e tristă,

Cu tine eu te văd când nu mă vezi.


Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,

Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,

Cu tine-ncep şi se termină toate,

Cu tine într-un schit apar - dispar.


Cu tine e lumină şi-ntuneric,

Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,

Cu tine cubul redevine sferic,

Cu tine ce-i drăcesc, e îngeresc.


Cu tine e mai rău şi e mai bine,

Cu tine reîncepe viaţa mea,

Cu tine e mai greu ca fară tine,

Dar fără tine nu s-ar mai putea.

$$$

 REMUȘCAREA EMINESCU 


Adrian PĂUNESCU 


Peste nebunia verii, urcă nebunia lumii,

Peste lacrimile ţării, urcă lacrimile mumii,

E-o confuzie totală, şi în fapte, şi-n criterii,

Peste nebunia lumii, urcă nebunia verii.


Sunt amestecate toate şi nimic nu se discerne,

Ca ocnaş, poetul sapă-n sarea lacrimii materne,

În zadar el scrie carte la neştiutori de carte,

Moare iarăşi Eminescu într-o ţară numai moarte


În zadar el dovedeşte că Românul plânsu-i-s-a,

Când Românu-ncet dispare, de la Nistru, pân-la Tisa,

Clopotele se-mpreună, într-un cântec trist cu toaca,

E vândută Ţara noastră, nu se ştie cui, săraca.


Teorii înşelătoare ţin bărbaţii ei de frunte,

Creşte Doina, ca o boală, de la Mare, pân-la Munte

Şi, în ornicele toate, vine iar aceeaşi eră,

Moare iarăşi Eminescu, într-o clinică mizeră.


Mor valorile întruna, pe când mama le tot naşte,

Paradoxul Învierii mai proclamă Zi de Paşte,

Geniul neamului se stinge, în risipa criminală,

Cămătari de pretutindeni şi localnici ne înşală.


S-au deschis mai multe cârciumi ca lăcaşuri de cultură,

Curg otrăvuri, protejate în gândire şi-n natură,

Moare iarăşi Eminescu şi bezmeticii îl latră,

Capul lui, cu geniu-ntr-însul, e izbit din nou de-o piatră.


Este piatra blestemată ce loveşte-n tot şi-n toate,

Zuruind pe scara ţării, gong al treptelor vânate,

Şi, din clipa când poetul a căzut sub forţa pietrei,

Au plâns pietrele cu jale, pe atâţia kilometri.


Şi, mereu, această mamă, genială şi sărmană,

Are de-mpăcat o lume şi de vindecat o rană.

Câte unul dintre fiii, care geniul ei îl poartă,

Are-un accident de viaţă, are un prăpăd de soartă.


Tot ce-a fost nisip şi stâncă, grohotişuri şi statuie,

A simţit un gol într-însul, care-n nici o piatră nu e,

De aceea, monumentul, ce pe el îl poartă-n ere,

Are-n sine slăbiciune, remuşcare şi durere.


De la piatra imbecilă, care l-a lovit în frunte,

Se simt astăzi vinovate toate pietrele din munte

Şi vitraliile sfinte şi ferestrele de case

Se resimt de vina pietrei şi a crimei ticăloase.


O-ntrebare ne-asupreşte, hai s-o spunem, cu încetul:

Ce făcea această ţară, când murea în ea Poetul?

Ce invidii ordinare l-au lăsat uşoară pradă

La nebunii din ospiciu, incapabili şi să-l vadă?


Cine a trimis un geniu în noroaiele vulgare?

Unde-a fost conştiinta noastră, când a fost lovit cel mare?

Ce mai poate să repare, la nivel de neam, regretul,

Când acelaşi neam îşi lasă de izbelişte Poetul?


Şi-ntr-o curte de ospiciu, care-i ultima lui vatră,

Un nebun, spre Eminescu, a şi azvârlit o piatră,

Nici nu ştie el ce face, nu gândeşte să-l înfrunte,

Căci inconştienţa noastră dă cu piatra-n sfânta frunte.


Noi ne omorâm Poetul, zi de zi, prin nepăsare

Şi, de-un pic din acea piatră, vinovat e fiecare

Şi, când moartea copleşeşte rana eminesciană,

Condamnată-i poezia la acelaşi fel de rană.


Ştirea senzaţională risipeşte-n ţară groază:

"Vai, dar cum a fost posibil?" - ţara reacţionează.

Indignări apar, ca iarba, prin regretele postume,

Ieri, complet indiferentă, plânge, azi, întreaga lume.


Pe o stradă oarecare, dintr-o ţară oarecare,

Părăsit, uitat şi singur, Eminescu iarăşi moare,

Doina lui colindă ţara, de la Nistru pân-la Tisa,

Doina lui înlăcrimată, urmărita, interzisa.

Bocetele sunt cinstite, parcă el le-a fost vreo rudă,

Chiar dacă fiind în viaţă, n-a vrut nimeni să-l audă,

Eminescu redevine, dintr-o mie de motive,

Numele sonor şi tragic al regretelor tardive.


Căci, acesta-i obiceiul, prin acestă ţară moartă,

Ei, cu geniile ţării, tot mereu aşa se poartă,

Le omoară fără preget, cu plăcere le omoară

Şi se pun pe plâns pe urmă, şi e jale mare-n ţară.


Autentici şi-n regrete, autentici şi în crime,

Omorându-şi, prin uitare, pe cei gata să-i exprime,

Naturali în gelozie, naturali în remuşcare,

Mor cei mici de dorul celui omorât c-a fost prea mare.


Piatra aruncată-ntr-însul a rănit mortal norocul,

De e jale şi e moarte şi e plânset, în tot locul.

Eminescu ne arată toată tragicomedia:

Cum se moare-n România, când eşti, însuţi, România!


E-un blestem, ce nu sfârşeşte să lucreze niciodată,

Remuşcarea Eminescu, în acelaşi fel, se-arată,

Cu valorile-n derivă, însăşi ţara e-n derivă,

Ce cu moarte, toată viaţa, geniile îşi cultivă.


N-a fost unul să găsească înţelegere acasă,

A plecat mereu o piatră către dânsul, furioasă,

Astfel, mediocritatea a produs mereu otravă

Şi a fost torent de pietre, în invidia grozavă.


Către capetele ţării, în isterica risipă,

Caracuda vetişană nu s-a potolit o clipă,

Peste lacrimile ţării, urcă lacrimile verii,

Iarăşi, piatra e la modă, iarăşi, au căzut criterii.


Iarăşi pleacă trist Poetul, dintre oameni printre astre,

În ospiciul plin de pietre al indiferenţei noastre,

Iarăşi spumegă noroiul ce, în loc de sânge, bate,

Iarăşi, moare Eminescu, părăsit de toţi şi toate.


Iarăşi, moartea celui mare, morţii ţării s-a adaos,

Iarăşi, totul e posibil, într-un imposibil haos.

Şi, în rest, frumos e totul. Şi ce muzică deşteaptă:

Pietrele în aşteptare zuruie, din treaptă-n treaptă.


E-o serbare populară şi, ca neam, ne reprezintă,

Toti românii-nvaţă astăzi cum se dă cu piatra-n ţintă.

Nu mai credem în cuvinte, că sunt urlete sau şoapte.

Eminescu, geniul nostru, e sărbătorit prin fapte.

***

 Femeia - Adrian Păunescu


Noi între noi nu ne vom pierde

cât suferim şi ne iubim

cât fosta noastră foaie

verde e lemnul patului intim.


De unde-atâta foaie verde

în toată viaţa noastră gri,

când se usucă şi se pierde

iubirea nopţii, peste zi.


Femeie, tragica mea ţintă,

Femeie, singurul meu dor,

apari, în noaptea suferindă,

dispari, în ziua tuturor.


Asupra ta le-arunc pe toate

când nu mai pot să le suport,

între curaj şi laşitate

ajung la tine ca-ntr-un port.


Şi-ţi dau ce-i rău în ziua mare

ca să înveţi să-ţi ieşi din minţi,

să uiţi de noaptea fară zare

când te-am luat de la părinţi.


în ticăloasele oferte

din toată viaţa de bărbat,

eu cum să-ncep cu foaie verde

când tot copacul s-a uscat?


Ca pe o marfa oarecare

te manevrez şi plâng, apoi,

și, uite, singura salvare

e că murim încet, în doi.


Îmi eşti obsesia şi tema

și soarta care mi s-a dat,

dar, vai, eternă e problema

dintre femeie şi bărbat.


Tu eşti trufia mea umilă

când noaptea vin spre-a te iubi,

dar te omoară, fară milă,

iubirea mea de peste zi.


Şi un blestem străvechi te leagă

de mine, să nu poţi scăpa

și, vai, fiinţa ta întreagă

se află în puterea mea.


Te chem când stelele sunt coapte

și parcă se vor desfrunzi,

Femeia mea de peste noapte,

Femeia mea de peste zi.

$$$

 ROMÂNIA, ULTIMUL BAL

-----✍️꧁Adrian Pãunescu꧂


În loc să fim o țară numai frați,

Simțim, în noua epocă barbară,

C-am fost, în viața noastră, blestemați

S-ajungem chiriași la noi în țară.


Din tot ce facem, nu avem nimic,

Ne macină străine interese,

Făina noastră n-are spor nici pic,

Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.


Trăim același tragic simțământ,

Sub politicieni și sub contabili,

Că noi, ca neam, avem destinul frânt

Și suntem de prisos și nerentabili.


Umili, ne cerem scuze de la toți,

Că nu ne-au chinuit destul în viață,

Și ne conduc niște fanarioți,

Ce pe cei mici trădarea îi învață.


Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,

De zici că ești din neam ce nu se lasă,

Când am ajuns în țara noastră slugi

Și suntem cerșetori la noi acasă?


Și vii, și morți, amestecați, acum,

Dispuși să emigreze se arată,

Mormintele se pregătesc de drum,

În România deromânizată.


Sus-pușii nu mai au nimica sfânt,

Ca pe cravate, jurământu-și schimbă,

Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,

Vorbim și limba noastră-n altă limbă.


Și-acum se-aude clopotul fatal,

Vin vremuri de urgie și de grindeni

Și este seara ultimului bal,

Din zori, vom fi români de pretutindeni.


Probabil, mâine-aici va fi pustiu

Și toți în pribegie vom porni-o,

Drum bun, popor pierdut la un pariu,

Adio, mamă patrie, adio!

$$$

 Spune-mi ceva - Adrian Păunescu


Dacă-am să te chem

Dă-mi măcar un semn

Fie şi-un blestem

Din partea ta.

Totuşi nu ştiu cum

Pentru-atâta drum

Ce-a-nceput acum

Spune-mi ceva.


În noaptea despărţirii dintre noi

Copacii cad pe drum din doi în doi,

În ochi mă bate viscolul câinesc

Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.


Probabil drumul meu va duce-n iad

Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad

Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis

Că biata cifră doi s-a sinucis.


Şi de atâta viscol vestitor

Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,

Că tineri am intrat şi cu ce rost

Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.


Nici aripile zboruri nu mai pot,

E numai despărţire peste tot

Şi se aude că va fi mai greu

Decât vom fi departe tu şi eu.


Dar nu pentru a-ţi spune că e rău

Am dat cu bulgări mari în geamul tău,

Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,

Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.


Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi

Dezastrul împărţirilor la doi,

Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt

Şi cum e să fii singur pe pământ.

$$$

 Puțini știu de ce măgarii sunt atât de încăpățânați, însă această trăsătură ascunde o logică remarcabilă. Departe de a fi un simplu caprici...