miercuri, 9 iulie 2025

&&&

 ÎN VECI ORTODOCȘI 


    Adrian PĂUNESCU 


De mic sunt ortodox, ca toți ai mei,

aceasta e credința mea creștină,

am învățat cu tălpile să calc,

cum am aflat că mâna se închină.


Atunci am înțeles că sunt dator

să nu cedez cumva vreunei noxe,

ci să rămân, cu neamul meu cu tot,

fidel pe veci credinței mele ortodoxe.


Ai mei puteau muri și n-ar fi dat

credința lor pe nici un fel de bunuri,

nici dacă ar fi fost crucificați,

nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.


În anii dogmei mi-am păstrat și eu

în fiece istorică furtună,

credința-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,

prin toți ai mei, Biserica străbună.


Și m-am opus căderii în neant

și celor care dărâmau altare,

și clopote-n Ardeal am construit,

și calendare pentru fiecare.


Și „Noul Testament de la Bălgrad”

eu l-am crezut aducător de leacuri

și m-am zbătut ca să apară iar,

la Alba, dup-aproape patru veacuri.


Și-am fost convins că niciun leninism

credința ortodoxă n-o ajută

ci, dimpotrivă, ateismul crunt

ar vrea să o transforme-n surdo-mută.


Dar dintr-o dată ce mi-e dat să simt?

A început la București să crească

un demonism bogat și indecent,

ce-amenință credința strămoșească.


Nevolnicii lovesc pe ortodocși,

îi tot mânjesc și culpabilizează,

îi fac răspunzători de bolșevism,

îi umplu de lehamite și groază.


E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ

ca să ne cumpere Ortodoxia.


Noi nu putem să devenim mormoni

sau altceva, conform unei rețete,

noi suntem ortodocși definitiv,

oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.


Eu n-am crezut ca, într-o zi, s-aud,

această făr'delege epocală:

„Ortodoxia naște comunism!”,

deci, să fugim de ea ca de o boală.


Dar nu există-n lume avantaj

cu care ar putea să ne îmbie

catolici, evanghelici, protestanți,

să ne retragem din Ortodoxie.


Precum nici noi pe nimeni nu silim

să fie ortodox când nu o simte,

noi suntem pe vecie ortodocși,

cu leagăne, cu vieți și cu morminte.


Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mama în etate

din tragicul motiv că pe pământ

există alte mame mai bogate.


Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,

când ni-i credința însăși în pericol,

îi salutăm pe ceilalți frați creștini,

că harul de-a iubi nu e ridicol.


Și îi iubim pe toți acești creștini

ce, dincolo de orice paradoxe,

la rândul lor, respectă și iubesc,

pe credincioșii turlei ortodoxe.


Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,

o comedie pare tragedia,

e în pericol cultul ortodox,

se deromânizează România.


Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,

când sumbre acuzații se adună,

ia-n mână crucea de la Est,

ai grijă de biserica străbună.


Și dă-ne dreptul de-a ne apăra,

chiar dacă de la frați asediul vine,

permite-ne să fim în veci creștini,

ca ortodocși, urmându-Te pe Tine.

$¢$

 Suntem pe mâna unor nebuni

          Adrian Păunescu 

Suntem pe mâna unor mari nebuni.

Sunt nopţi şi zile pe pământ

Când nu mai e nimica sfânt

Şi omul trage-n jug din greu,

Nebunii pleacă din spital

Şi intră-n câmpul social

Şi îl ucid pe Dumnezeu.

Nebunii urcă-n vârf de tot,

Comandă lumea idiot,

Declară zilnic un război,

Murim săraci, murim umili,

Din moftul unor imbecili

Şi este vai şi-amar de noi.

Suntem pe mâna unor nebuni,

Suntem pe mâna unor mari nebuni.

Nebunii fac în lume foc,

În oameni nu mai cred deloc,

Ca în relicve care-au fost,

Zoologia e la preţ,

Stau geniile în coteţ

Iar Shakespeare li se pare-un prost.

Nu mai există nici valori,

Nu se mai nasc nemuritori,

Există bani şi-atâta tot,

Să fim maimuţe-n carnaval,

Maimuţa n-are ideal,

Maimuţa are numai bot.

Suntem pe mâna unor mari nebuni,

Suntem pe mâna unor nebuni.

Sunt puse ţările la zid,

Democraţia e un vid,

Sub echilibrul pururi frânt,

Se-aruncă-n lume maladii,

Popoarele spre-a se rări,

Că-s prea mulţi oameni pe pământ.

Suntem pe mâna unor mari nebuni.

Şi totuşi, neamul omenesc,

Contrar acelor ce-l pândesc,

Va ridica pământu-n cer,

Din piatră ne vom lua ovăz

Şi vom lansa cumplitul văz

Din ochii orbi ai lui Homer.

Dar deocamdată

Suntem pe mâna unor nebuni,

Suntem pe mâna unor mari nebuni.

&&&

 Impozite, biruri şi taxe -

        -----✍️꧁Adrian Pãunescu꧂


De ce nu puneţi şi pe râs impozit

Şi birul progresiv pe sărăcie?

De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?

Impozitaţi şi vântul ce adie!


Ar fi păcat să ezitaţi în crima

De-a confisca şi sângele din vine,

Continuaţi prăpădul cu ardoare

Şi răul ce vă face-atât de bine!


Taxaţi iubirea, somnul, nostalgia,

Penumbra, deznădejdea şi oftatul

Şi unghiile care cresc întruna,

Distrugeţi tot, de-a lungul şi de-a latul.


Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri,

Pe nou născuţi, ce nu ştiu cum îi cheamă,

Lucraţi neiertător şi echitabil,

Impozitaţi şi laptele de mamă.


Dar ce fiscalitate este aia

Din care nu se fură-ntreaga pâine

Acestui neam ce şi-a luat maidanul

De-a nu trăi în lesă ca un câine?


Taxaţi sever şi strângerea de mână!

Impozitaţi total telepatia!

Luaţi atâtea piei câte vă place

Şi desfiinţaţi prin taxe România!


Ce e complicitatea asta bleagă

Cu sărăntocii şi dezmoşteniţii?

Tot au şi ei ceva să dea ca taxă,

Treziţi-le revolte şi ambiţii!


Voi nu vedeţi că omul mai respiră?

Cât amânaţi sentinţa capitală?

Loviţi la oase naţia întreagă,

Înduioşarea e un fel de boală.


Adăugaţi impozite şi taxe

Pe taxe şi impozite, cuminte,

Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!

Taxaţi adânc şi morţii din morminte!


Impozite pe floarea dăruită,

Impozite pe cald, ca şi pe rece,

Impozite pe rouă şi pe lună,

Impozite pe notele de zece.


Cafeaua, ceaiul, apa de fântână,

Fereastra, uşa, merită accize

Când, cu o poftă tragică, Guvernul

Îi dă un nou impuls acestei crize.


Impozite şi taxe pe cuvinte,

Dar biruri pe ecou şi pe tăcere,

A jupui poporul este nobil,

Când nu-i mai laşi nici dreptul să mai spere.


Hei, Românie, parcă răstignită,

Degeaba vrem să te-ntrebăm „Quo vadis?”,

Nici să trăim aici, nu-i cu putinţă

Nici să murim acum nu mai e gratis.


La luptă împotriva tuturora,

Într-un neomenesc război promiscuu,

Trăiască lanţul ce ne intră-n oase!

Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!

$$$

 A D R I A N P Ă U N E S C U 


       ,,Mi -e imposibil fără tine "


Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă 

Şi nici in ce culori îți stă mai bine, 

Ştiu doar că amintirea nu mă lasă

Și că mi-e imposibil fără tine


Vizionez femei nenumărate, 

Femei interesante mă mai sună, 

Dar rece si străin mă simt de toate

Şi nu mă văd cu ele împreună.


 Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă, 

Care-a decurs din întâlnirea noastră, 

Dar vechiul loc al dragostei mă cheamă

Și tu imi faci cu mâna la fereastră, 


 Subtile explicatii cui i-aş cere ?

Tot prostul face pe interesantul

Şi-n condamnarea asta la tăcere, 

Mai conversez de-a surda, cu neantul.


 Şi cum să transformăm iubirea-n ură, 

De ce nu noi, ci solii să lucreze, 

Şi să pătam simțirea cea mai pură, 

Punând incendiul tot în paranteze ?


 N -aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii, 

Nici să te fac să te-ndoiesti de tine, 

Dar eu te-am adorat fără criterii, 

Estet bolnav, al patimii depline.


 De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă, 

Te-am aparat de bârfe şi de crivăț .

Şi după toată veghea ne-ntreruptă ,

Cedez numai în lupta impotriva-ți .


 Şi , totuşi , tu ai fost cea mai frumoasă, 

La mine-n brațe îți fusese bine, 

Obsesia iubirii nu mă lasă

Și-mi este imposibil fără tine.

$$$

 Norul de lacrimi ..... Adrian Păunescu


Ce greu mi-este mie, dar ție ce greu!

O negură-i lumea sporită mereu,

Când urcă pământul în oase la zeu

Și norul de lacrimi pe sufletul meu.


Te simt sufocându-te-n strâmbul concert

De lucruri cu care te-alung și dezmierd

Și totul ți-i tulbure, searbăd, incert,

Nu ierți ce eu însumi nu pot să mă iert.


Ți-aduc nefirescul și-ți spun că-i firesc,

Sunt toate zdrobite de-un biet interes

Și multe sînt altfel de cum le găsesc,

Dar știu adevărul cumplit: te iubesc.


Și oricare mari întrebări ar veni,

În oricare viață, în oricare zi,

Tu trebuie totuși să uiți și să știi

Că și-n contra ciumei eu tot te-aș iubi.


Pe noi ne despart și azur și măcel

Și viața și moartea în noi sunt la fel,

Rămâi, peste cruntele vieții-ndoieli,

Femeie de taină, nu stea cu inel.


Iubito, să știi dar s-ascunzi tuturor

Că eu în aproape și trist viitor

Simt, iată, că sângele-mi pică-n decor

Și-i timpul sub nuntă cerească să mor.


Afară frumos e, în noi e urât,

Eu până la rana-mi din piept m-am târât

Și-o simt ca pe-un ultim izvor doborât,

Beau inima mea. Mă-nnorez și atât.


(din volumul "Totuși, iubirea" - 1983)

$$3

 TURCUL CARE A SPRIJINIT UNIREA PRINCIPATELOE ROMÂNE


În anul 1860, Alexandru Ioan Cuza a mers la Constantinopol pentru a discuta cu autoritățile otomane chestiunea Unirii Principatelor. Iar spre surprinderea delegației române, un important demnitar turc a fost în favoarea acestui eveniment istoric important.

Septembrie 1860 a fost un moment important pentru poporul român. Alexandru Ioan Cuza a vizitat Constantinopolul pentru a discuta Unirea Principatelor, iar acest eveniment a fost descris de către Dimitrie Bolintineanu, singurul membru al Grupului de Presă care a mers alături de Cuza în Capitala Otomană.

Această vizită a fost descrisă în volumul „Vizita domnitorului Principatelor Unite la Konstantinopole”, publicat în 1860. Iar printre demnitarii pe care Cuza i-a întâlnit a fost și un anume Savfet Effendi, care era în favoarea unirii dintre cele două principate.


A vizitat Moldova în 1857


Demnitarul turc s-a întâlnit cu delegația română la Palatul Dolmabahce, acest moment fiind descris în amăunt de către Bolintineanu. „După ce acostează la faţada dinspre Bosfor, membrii Delegaţiei, în frunte cu Al. I. Cuza, străbat galeria unor case ce sînt o dependinţă a săraiului. La capul galeriei ne primi ministrul dinafară, Safeti Effendi”, spune acesta.

După Congresul de la Paris, Safvet Effendi a fost numit șef al Comisarilor trimiși în principate, pentru a consemna voința muntenilor și moldovenilor. De altfel, demnitarul a și vizitat Moldova, în 1857, alături de comisari din alte țări.


Era în favoarea unirii principatelor


Într-un raport din anul 1860, este menționat, din nou, faptul că demnitarul otoman avea o opinie favorabilă asupra principatelor.

„Excelenţa Sa, Safvet Effendi, care este întotdeauna însufleţit de cele mai bune intenţii faţă de noi şi cu care nu pot decît să mă laud foarte mult, m-a asigurat de mai multe ori că Alteţa Voastră va fi primită aici cu cele mai mari onoruri, aşa cum o dovedeşte îndeajuns şi vizita pe care urmează s-o faceţi Maiestăţii Sale sultanului, chiar a doua zi după sosirea aici”, scrie în volumul „Alexandru Iona Cuza şi Costache Negri Corespondeţă”, din 1980.

În aceeași carte mai este citată și o scrisoare din 1861, în care Savfet Effendi este menționat din nou.

„Safvet Effendi, pe care l-am văzut de curînd, mi-a răspuns la ceea ce i-am spus despre afacerile noastre chiar cu aceste cuvinte: «Trebuie să-l susţinem pe prinţul Alexandru Ioan din toate puterile noastre şi să-i îndeplinim justele lui cereri – mai ales în zilele astea».

E singurul turc care pune orgoliul său în urma prudenţei şi a necesităţii. Nu acelaşi lucru se poate spune despre marele vizir, care nu ne este favorabil”, se scria la acel moment

_$$$$

 REVOLTELE ANTISISTEM DIN 1956


Anul acesta se împlinesc 69 de ani de ani de la Revoluţia maghiară, moment de cotitură în istoria politică a secolului trecut. ’56 (Ungaria), ’68 (Cehoslovacia), ’80 (Polonia) și ’89 (Europa de Est) am putea spune că au fost, cu tot dramatismul lor, un fel de 4 din 45 (de ani), numerele câștigătoare ale unei loterii a vizelor pentru ieșirea din totalitarism. Dintre toate, Revoluţia maghiară a însemnat încercarea cea mai dramatică pentru sistemul comunist est-european. Au confirmat-o politologii și au intuit-o jurnaliștii de la Time, când, la finele lui 1956, au desemnat „Luptătorul pentru libertate maghiar“ drept om al anului. Bilanţul victimelor: 2.500 de morţi în rândul revoluţionarilor, 725 în rândul militarilor sovietici şi peste 200.000 de refugiaţi. Plus trezirea la realitate a multora dintre susţinătorii ideologiei comuniste.


După șase decenii, memoria se atrofiază, amintirile se răresc și emoţiile se mai sting. Nu e, însă, înţelept să uităm, cu atât mai mult cu cât Revoluţia maghiară a avut, în mai multe privinţe, un impact major și în România. Solidaritatea de la noi cu cele întâmplate în Ungaria, în toamna anului 1956, a fost cea mai importantă mișcare antisistem de după sosirea tancurilor sovietice.


„Dragi tovarăși, în Republica Populară Ungară au avut loc evenimente grave“


Așa începea circulara Comitetului Regional PCR Banat din 24 octombrie 1956, emisă la ora 23.20, pentru „a spori vigilenţa organelor și organizaţiilor de partid“ după declanșarea revoltelor din ţara vecină.


În România anului 1956, lucrurile stăteau ceva mai rău ca de partea cealaltă a Cortinei de Fier. Era cam ca în bancurile cu Radio Erevan: TVR avusese prima emisie oficială, dar sporea mijloacele de propagandă ale regimului; România devenise membră UNESCO, dar bună parte din elita culturală și știinţifică a ţării era prin pușcăriile politice, în exil sau pusă sub index; sovieticii ne restituiseră o parte a tezaurului (Cloșca cu puii de aur, manuscrise, picturi și colecția numismatică a Academiei), dar mai era mult până departe.


România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej avea unul dintre cele mai dure sisteme represive, cu arestări masive și pușcării politice suprapopulate. Frica și lupta zilnică pentru mâncare ale celor de afară dădeau tonul vieţii. Ţara era izolată, cu un nivel de dezvoltare și standarde de viaţă foarte scăzute.


Câteva preţuri din magazinele orașelor mari ale vremii (salariul mediu lunar al unui muncitor era de 300-400 de lei): carnea de vită: 10-15 lei/kg, salamul: 16-24 lei/kg, margarina: 16 lei, uleiul de rapiţă sau de floarea-soarelui: 15-18 lei, conserva cu carne: 24-36 lei/kg, o găină întreagă: 25-30 lei, franzela: 6 lei/kg, pâinea neagră, la cartelă: 2 lei/kg, un corn: 0,15 lei, făina: 8 lei/kg, zahărul, la cartelă: 9,50 lei/kg, bomboanele: 22-40 lei/kg, merele: 2-5 lei/kg, un costum de haine bărbătesc din stofă de calitate: 1.100-1.200 de lei, un costum de haine bărbătesc din stofă inferioară: 600-850 de lei, pantaloni din stofă inferioară: 240-300 de lei, un palton: 700-1.200 de lei, o salopetă de lucru: 12 lei, cămașa simplă de calitate inferioară: 38-60 de lei, indispensabili: 9-15 lei, ciorapi: 4-18 lei, pantofi bărbătești de calitate inferioară: 180-220 de lei, bocanci: 160-190 de lei, sandale: 120-140 de lei, pantofi de tenis: 60-70 de lei, cureaua de pantaloni: 40 de lei, săpunul de faţă (50 de grame): 3-4 lei, periuța de dinţi: 9-12 lei, pasta de dinţi: 4-6 lei, un ceas de fabricaţie occidentală: 1.000- 1.300 de lei, un ceas de fabricaţie românească: 800-900 de lei, un ceas Pobeda, de fabricaţie sovietică: 600-700 de lei, o bicicletă Wanderer, fabricată în RFG: 1.500 de lei, o bicicletă Turist, fabricată în Cehoslovacia: 1.200 de lei, o bicicletă Victoria, fabricată în România: 800-900 de lei, un aparat de radio: 1.100 de lei.


În parc cu dușmanul


Ghinionul Europei de Est a fost că sovieticii au fost proști colonizatori. Prezenţa lor, deloc prietenoasă, crea aversiune în rândul populaţiei. Îi întâlneai peste tot: pe străzi, în parcuri, în magazine. Gările erau controlate și populate de militarii sovietici. În cinematografe rulau preponderent producţii sovietice. Știinţa sovietică era prezentată drept cea mai evoluată din lume și în facultăţi se preda marxism și limba rusă. În școli se intona imnul sovietic și posturile locale de radio preluau emisiunile de la Radio Moscova. În plus, sovieticii ocupaseră discreţionar multe clădiri emblematice ale orașelor, evacuându-i pe civilii care locuiau în ele.


„În perioada studenţiei mele, la Timișoara erau foarte mulţi ruși care se cazaseră împreună cu familiile în oraș. Studenţii erau iritaţi de prezenţa lor, mai ales văzându-i cum se plimbă pe stradă. Ne simţeam trăind într-o ţară subjugată, ocupată și exploatată, o ţară la dispoziţia acestora“, povesteşte Muţiu Caius, în volumul „Prin meandrele istoriei“ (Ariergarda, 2014).


Primul domino: revoltele din Polonia și Revoluţia maghiară


Stalin murise de trei ani. Golul lăsat în urma sa trebuia umplut. Nikita Hrușciov, noul lider de la Kremlin, încerca să pună ordine în disputele ideologice și să tranșeze lupta tot mai aprigă de la vârful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Așa că, în februarie 1956, face pasul decisiv: organizează Congresul PCUS și ţine faimosul său „discurs secret“ („Despre cultul personalităţii și consecinţele ei“), un maraton oratoric de patru ore, în care condamnă violent cultul personalităţii lui Stalin, epurările și crimele comise în anii cât generalissimul a condus URSS. Istoricul discurs, însă, n-a fost făcut public integral decât la următorul dezgheţ politic, în 1989.


Delegaţii prezenţi la congres rămân perplecși, nimeni neștiind ce va urma și, mai ales, ce e de făcut. Urmează informarea publicului și o perioadă de destindere similară celei postglasnost din a doua jumătate a anilor 1980, cea care a dus în cele din urmă la căderea, una câte una, a regimurilor comuniste din Europa de Est.


Denunţarea crimelor lui Stalin a avut însă efecte diferite în ţările-satelit ale URSS. Bunăoară, Iosip Broz Tito, președintele de atunci al Iugoslaviei și inamicul public numărul unu al lagărului socialist, devine brusc un partener de nădejde al sovieticilor. Reformiștii Imre Nagy și Wladislaw Gomułka, însă, dau bătăi de cap Moscovei, procesul de destalinizare amplificând și mai mult ruptura existentă între linia dură și cea liberală din conducerile partidelor comuniste ale Ungariei și Poloniei.


Proletariatul anticomunist


Totul a început la Poznan. Orașul, cu vreo 400.000 de locuitori, era printre cele mai mari din Polonia. Uzina metalurgică „I.V. Stalin“, cu tradiţie și cea mai mare din oraș, avea 13.500 de muncitori. Tot mai nemulţumiţi de condiţiile de muncă și mai critici la adresa sistemului politic. Tensiunea creștea. Au apărut și primele ameninţări cu proteste.


În dimineaţa zilei de 28 iunie, puţin după ora șase, mai bine de trei sferturi din muncitorii uzinei au ieșit în stradă. Au dat jos tabla de la intrare, pe care era scris numele lui Stalin, și au trecut la revendicări economice („Vrem mărirea salariilor!“, „Pâine și libertate!“ ș.a.), dar și politice („Jos dictatura!“, „Jos cu rușii!“, „Vrem alegeri libere!“, „Religie în școli!“). Transportul în comun a fost oprit.


În jurul orei nouă, mulţimea, care număra circa 100.000 de suflete, a ocupat sediul partidului unic și al administraţiei locale. Unii au plecat apoi spre închisoare, unde, după dezarmarea fără prea multă rezistenţă a paznicilor, au eliberat peste 250 de deţinuţi politici. Alţii au mers și au dat jos instalaţiile de bruiaj de pe clădirile pe care fuseseră amplasate. Un alt grup arunca dosare din clădirea tribunalului, iar tovarășii de luptă le ardeau în stradă. Alţii s-au dus la Târgul Internaţional din oraș pentru a duce mesajul lor și oamenilor de afaceri străini aflaţi acolo.


Manifestanţii se adună la sediul Ministerului Apărării și încearcă să îl ocupe. Apar primele ciocniri cu autorităţile și primele baricade, construite din tramvaie răsturnate. Armata primește ordin să tragă. Între timp, însă, crește numărul de arme aflate la civili, aduse de la închisoare, de la școlile militare și din depozitele poliţiei dezarmate. Sosesc și forţele de securitate ale armatei. Lupta devine mai intensă: se trage de pe acoperișuri, din subsoluri, de la ferestrele clădirilor. În locurile-cheie ale orașului sunt amplasate tancuri. Numărul morţilor și răniţilor crește. Seara e declarată starea de necesitate, dar luptele durează până a doua zi și au loc în peste treizeci de puncte ale Poznanului. În cele din urmă, revolta este înăbușită. Bilanţul luptelor de stradă: peste 60 de morţi și peste 600 de răniţi, în majoritate muncitori.


„Golanii“ Budapestei


La 5 august 1956 este schimbată aripa stalinistă din conducerea Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP). Gomułka revine în partid și propune reforme democratice. Sovieticii nu văd cu ochi buni evoluţiile de la Varșovia și ameninţă cu o intervenţie militară. La o plenară a PMUP din 19 octombrie, aripa reformatoare a lui Gomułka propune, fără acordul sovieticilor, schimbări radicale în echipa de conducere a partidului. Moscova nu crede în lacrimi și își pune unităţile militare staţionate pe teritoriul Poloniei în stare de luptă încă din preziua plenarei PMUP. În ciuda presiunilor sovietice, schimbările propuse au loc.


Pe fondul acestor evenimente, studenţi politehniști de la Budapesta organizează, la 22 octombrie, o adunare extraordinară pentru a-și manifesta nemulţumirea faţă de politicile educaţionale. Este adoptată o hotărâre în 16 puncte, care cerea, printre altele, retragerea trupelor sovietice din Ungaria, alegeri libere, cu participarea mai multor partide și libertate de expresie. Ședinţa s-a întins până târziu în noapte și, în zorii zilei, studenţii au decis că după masă vor ieși în stradă pentru a-și spune păsul și pentru a-și manifesta solidaritatea cu poporul polonez.


Pe 23 octombrie, demonstraţia a fost aprobată de conducerea de partid în ultima clipă. Rândurile manifestanţilor plecaţi de la Politehnică s-au îngroșat tot mai mult. Studenţii au împărţit manifeste și au defilat în liniște, fără a scanda sloganuri. La ora 15.00, mulţimea s-a adunat în Piaţa Bem. S-au depus coroane, s-au citit cele 16 puncte ale hotărârii adoptate în noaptea care trecuse, s-au recitat poezii și le-a vorbit celor 50.000 de protestatari scriitorul polonez Zbigniew Herbert. A fost tăiată din drapelul Ungariei stema în stil sovietic. Steagul găurit a devenit simbolul revoluţiei.


Mulţimea a luat-o spre clădirea Parlamentului, unde, după unii martori, se adunaseră deja 200.000 de persoane. Mulţimea cere independenţă faţă de sovietici. Mii de oameni au pornit spre radioul public, pentru a fi citite pe post cele 16 revendicări. Securitatea (AVH) a oprit însă demonstranţii să intre în clădire. Ernő Gerő, secretar general al partidului, are seara o intervenţie la radio și spune despre demonstranţi că sunt o gloată, declarându-le astfel, practic, război.


Vorbele lui Gerő au însemnat gaz pe foc: o mulţime tot mai numeroasă a dărâmat, la 21.30, statuia lui Stalin. În același timp, demonstranţii strânși la sediul radioului scandau sloganuri antisistem. În replică, Securitatea a tras în mulţime. Soldaţii, revoltaţi că s-a tras în tinerii neînarmaţi, au trecut de partea manifestanţilor și le-au dat arme. A început asaltul Radioului, a cărui clădire a fost ocupată de demonstranţi în zorii zilei de 24 octombrie.


Luptele au continuat și sovieticii au anunţat că, la solicitarea conducerii de la Budapesta, vor participa la înfrângerea „contrarevoluţiei“. Pe 2 noiembrie se dă un anunţ la Radio Kossuth: „În mod regretabil, pe 31 octombrie și 1 noiembrie, noi unităţi militare au trecut graniţa Ungariei“. Trupele sovietice au închis Aeroportul Ferihegy din Budapesta și graniţa dintre Austria și Ungaria.


În dimineaţa zilei de 4 noiembrie, începând cu ora patru, sovieticii pun în aplicare acţiunea militară „Vâltoarea“, de înăbușire a Revoluţiei maghiare și de anihilare a nou înfiinţatei Armate a Poporului din Ungaria. Între orele șase și opt dimineaţa, 43 de persoane, în frunte cu premierul Imre Nagy, au primit azil politic la ambasada Iugoslaviei. Sovieticii ocupă clădirile Parlamentului, a Ministerului de Interne și a Ministerului Apărării. Locuitorii Budapestei opun rezistenţă, dar efectivele și forţa militară a sovieticilor este copleșitoare și, la 6 noiembrie 1956, acestea anihilează și ultimele grupuri de rezistenţă maghiară din provincie. Cinci zile mai târziu este învinsă și cea mai rămas din rezistenţă budapestană, punându-se capăt astfel Revoluţiei maghiare.


Grupul Imre Nagy la Snagov


În zorii zilei de 4 noiembrie 1956, la aflarea veștii că trupele sovietice au invadat Ungaria, premierul Imre Nagy s-a adresat naţiunii ungare printr-o scurtă intervenţie la radio, după care, împreună cu colegii lui, a cerut azil politic la ambasada Iugoslaviei. Pe 22 noiembrie, primind garanţii că nu vor păţi nimic, membrii grupului părăsesc ambasada iugoslavă, dar sunt reţinuţi de oamenii serviciilor secrete sovietice, asistaţi de noile autorităţi ungare, și transportaţi, sub escortă, în România, la Snagov.


În urma deciziei comune a conducerilor de partid din Ungaria și Uniunea Sovietică, la 14 aprilie 1957, Imre Nagy este arestat și transportat la Budapesta. Au început investigaţiile și procesul. Nagy respinge toate acuzaţiile. După mai multe amânări, pe 15 iunie 1958 este condamnat la moarte. Imre Nagy a negat legitimitatea demersului juridic și nu a cerut clemenţă.


Sentinţa a fost executată a doua zi dimineaţă, în curtea Penitenciarului Naţional din Budapesta, unde l-au și înmormântat. În februarie 1961, corpul neînsufleţit al fostului premier este mutat într-un cimitir, într-un mormânt anonim. La presiunea forţelor de opoziţie, guvernul ungar permite exhumarea și reînmormântarea solemnă a fostului premier ungar și a colegilor săi martiri. Procesiunea din 16 iunie 1989 a constituit unul dintre evenimentele-cheie din istoria tranziţiei post-comuniste a Ungariei. La 6 iulie 1989, Imre Nagy a fost reabilitat și juridic.


Însemnările sale din perioada în care a fost reţinut de autorităţile române la Snagov pot fi citite în cartea „Însemnări de la Snagov. Corespondenţă, rapoarte, convorbiri“ (Polirom, 2004), editată de Ileana Ioanid. Textele volumului se numără printre cele mai importante scrieri ale liderului Revoluţiei maghiare. Documentele pe baza cărora a fost publicată cartea au fost oferite de fostul premier român Adrian Năstase, în 2002, omologului său maghiar, Péter Medgyessy.


Ruleta studenţească: protestele din România


Știrile despre eroismul poporului maghiar au ajuns rapid și în România. Posturile de radio occidentale, în special BBC, Radio Europa Liberă, dar și Radio Kossuth, care, graţie revoluţiei, emitea din nou liber, erau principalele surse de informare. Știrile primite de la aceste posturi au fost decisive pentru declanșarea revoltelor ce au urmat în România.


„Colegii mei de facultate, mai ales aceia cu care am locuit în același cămin și eram mai mult timp împreună, începuseră să discute evenimentele din Ungaria imediat după ce auziseră de ceea ce se petrecea acolo. Colegul și prietenul meu, cu care am locuit în cămin în aceeași cameră, Nagy Ladislau/László, din Oradea, ne traducea ceea ce se comunica la posturile maghiare de radio“, povestește Muţiu Caius, unul dintre principalii eroi ai mișcărilor studenţești din Timișoara.


„Politicul însemna defilările de Ziua Eliberării, lozincile pro-Stalin, dar și nopţile lungi petrecute lângă radio în 1956, urmărind știrile din Budapesta răzvrătită. Ascultam cu mama cum Imre Nagy declara Ungaria liberă și ne închipuiam cum ar fi să avem și noi parte de eliberare. Mai apoi, când sovieticii au invadat Ungaria, radioul difuza S.O.S.-uri. Ungurii le cereau americanilor să intervină. La Timișoara s-au organizat marșuri de solidaritate. Răspunsul la aceste gesturi de solidaritate avea să vină din partea ungurilor în 1989“, scrie Béla Kamocsa, în cartea sa autobiografică „Blues de Timișoara“. Și continua: „Revolta mea împotriva puterii și a vremurilor staliniste s-a manifestat în predilecţia cu care am făcut tot ce am putut să mă occidentalizez. Muzica juca un rol important în acest proiect. A copia Beatles sau alte formaţii din Vest constituia un act de nesubordonare cu un ricoșeu politic. La început am ascultat muzică la radio; prin muzica Vestului însă am ajuns la opiniile sale politice, care ne parveneau prin BBC și Europa Liberă“.


Cluj şi București


Evenimentele din toamna lui 1956 de la Budapesta au alertat conducerea politică de la București, care a adus câteva măsuri în regim de urgenţă, echipa lui „Gheorghiu-Jeg” luând mai multe decizii și în privinţa monitorizării mai atente a lumii universitare. Într-o ţară în care șeful statului a făcut mai mulţi ani de pușcărie (zece) decât școală (șapte), nu era ușor să fii student.


Pe fondul evenimentelor din Polonia și Ungaria, nemulţumirile în rândul studenţilor au crescut tot mai mult. După începerea cursurilor, în septembrie 1956, ei au început să organizeze adunări în care să discute problemele care îi frământau, inclusiv cele politice.


La 27 septembrie a avut loc o primă confruntare între studenţi și activiștii de partid, cu ocazia alegerilor pentru conducerea organizaţiei UTM a anului IV de la Facultatea de Filologie din București, scrie Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România. La sfârșitul ședinţei, după peste 10 ore de dezbateri, timp în care au fost aduse critici regimului de la București, studenţii și-au impus propriii candidaţi, dintre cei care fuseseră cei mai combativi, neţinând cont de nici o indicaţie.


În octombrie au apărut primele zvonuri și despre declanșarea unei greve generale în centrul universitar București. La începutul lunii noiembrie, din iniţiativa studenţilor mediciniști s-a încercat organizarea unei manifestaţii de stradă programată pentru 5 noiembrie în Piaţa Universităţii. Arestările operate de Securitate în zilele anterioare și chiar în dimineaţa de 5 noiembrie, împânzirea pieţei cu trupe de intervenţie și lipsa unui lider care să aibă curajul de a ieși în faţă au dus la eșecul protestului.


La 24 octombrie, mai mulţi studenţi din anul V de la Facultatea de Filologie din București au fost și ei arestaţi după ce au purtat mai multe discuţii despre situaţia din Ungaria.


La Cluj, tot pe 24 octombrie, la Institutul de Arte Plastice a avut loc o întrunire „neoficială“, la care au participat circa 300 de studenţi de la ambele universităţi din oraş, „Babeş“ şi „Bolyai“. Participanţii au decis convocarea unei mari adunări studenţești care ar fi trebuit să aibă loc pe un stadion din oraș, moment în care s-ar fi prezentat și un program de revendicări. Iniţiativa a rămas însă fără rezolvare pentru că iniţiatorii acestui protest au fost arestaţi de Securitate chiar a doua zi.


Pe 2 noiembrie, de Ziua Morţilor, studenţi de la Universitatea „Bolyai“ din Cluj, purtând la reverul hainei steagul maghiar și o cocardă de doliu, s-au strâns în cimitirul orașului, aducând în acest fel un omagiu tinerilor care luptau la Budapesta. Securitatea a trecut la arestarea celor consideraţi a fi avut iniţiativa acestei întruniri.


Afară cu rușii din țară!


Pe 27 octombrie, la Timișoara, un grup de studenţi de la Politehnică a iniţiat o adunare la care să participe studenţi de la toate facultăţile din oraș. A fost cel mai important protest al studenţimii din România anului 1956.


Pe 30 octombrie, cantina de la Politehnică era arhiplină, circa 3.000 de studenţi fiind prezenţi, conform estimărilor, scrie același raport. Anunţată în ultimul moment, conducerea institutului a participat la ședinţă, alături de doi lideri de partid veniţi taman de la București: Petre Lupu și Ilie Verdeţ. Tinerii au citit un memoriu în care cereau, printre altele, lichidarea definitivă a cultului personalităţii, libertate de expresie, desfiin

$$_

 Limba cameleonului este de două ori mai lungă decât corpul său: Această limbă, care este extrem de rapidă și adezivă, poate fi proiectată c...