_$$$$

 REVOLTELE ANTISISTEM DIN 1956

Anul acesta se împlinesc 69 de ani de ani de la Revoluţia maghiară, moment de cotitură în istoria politică a secolului trecut. ’56 (Ungaria), ’68 (Cehoslovacia), ’80 (Polonia) și ’89 (Europa de Est) am putea spune că au fost, cu tot dramatismul lor, un fel de 4 din 45 (de ani), numerele câștigătoare ale unei loterii a vizelor pentru ieșirea din totalitarism. Dintre toate, Revoluţia maghiară a însemnat încercarea cea mai dramatică pentru sistemul comunist est-european. Au confirmat-o politologii și au intuit-o jurnaliștii de la Time, când, la finele lui 1956, au desemnat „Luptătorul pentru libertate maghiar“ drept om al anului. Bilanţul victimelor: 2.500 de morţi în rândul revoluţionarilor, 725 în rândul militarilor sovietici şi peste 200.000 de refugiaţi. Plus trezirea la realitate a multora dintre susţinătorii ideologiei comuniste.

După șase decenii, memoria se atrofiază, amintirile se răresc și emoţiile se mai sting. Nu e, însă, înţelept să uităm, cu atât mai mult cu cât Revoluţia maghiară a avut, în mai multe privinţe, un impact major și în România. Solidaritatea de la noi cu cele întâmplate în Ungaria, în toamna anului 1956, a fost cea mai importantă mișcare antisistem de după sosirea tancurilor sovietice.

„Dragi tovarăși, în Republica Populară Ungară au avut loc evenimente grave“

Așa începea circulara Comitetului Regional PCR Banat din 24 octombrie 1956, emisă la ora 23.20, pentru „a spori vigilenţa organelor și organizaţiilor de partid“ după declanșarea revoltelor din ţara vecină.

În România anului 1956, lucrurile stăteau ceva mai rău ca de partea cealaltă a Cortinei de Fier. Era cam ca în bancurile cu Radio Erevan: TVR avusese prima emisie oficială, dar sporea mijloacele de propagandă ale regimului; România devenise membră UNESCO, dar bună parte din elita culturală și știinţifică a ţării era prin pușcăriile politice, în exil sau pusă sub index; sovieticii ne restituiseră o parte a tezaurului (Cloșca cu puii de aur, manuscrise, picturi și colecția numismatică a Academiei), dar mai era mult până departe.

România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej avea unul dintre cele mai dure sisteme represive, cu arestări masive și pușcării politice suprapopulate. Frica și lupta zilnică pentru mâncare ale celor de afară dădeau tonul vieţii. Ţara era izolată, cu un nivel de dezvoltare și standarde de viaţă foarte scăzute.

Câteva preţuri din magazinele orașelor mari ale vremii (salariul mediu lunar al unui muncitor era de 300-400 de lei): carnea de vită: 10-15 lei/kg, salamul: 16-24 lei/kg, margarina: 16 lei, uleiul de rapiţă sau de floarea-soarelui: 15-18 lei, conserva cu carne: 24-36 lei/kg, o găină întreagă: 25-30 lei, franzela: 6 lei/kg, pâinea neagră, la cartelă: 2 lei/kg, un corn: 0,15 lei, făina: 8 lei/kg, zahărul, la cartelă: 9,50 lei/kg, bomboanele: 22-40 lei/kg, merele: 2-5 lei/kg, un costum de haine bărbătesc din stofă de calitate: 1.100-1.200 de lei, un costum de haine bărbătesc din stofă inferioară: 600-850 de lei, pantaloni din stofă inferioară: 240-300 de lei, un palton: 700-1.200 de lei, o salopetă de lucru: 12 lei, cămașa simplă de calitate inferioară: 38-60 de lei, indispensabili: 9-15 lei, ciorapi: 4-18 lei, pantofi bărbătești de calitate inferioară: 180-220 de lei, bocanci: 160-190 de lei, sandale: 120-140 de lei, pantofi de tenis: 60-70 de lei, cureaua de pantaloni: 40 de lei, săpunul de faţă (50 de grame): 3-4 lei, periuța de dinţi: 9-12 lei, pasta de dinţi: 4-6 lei, un ceas de fabricaţie occidentală: 1.000- 1.300 de lei, un ceas de fabricaţie românească: 800-900 de lei, un ceas Pobeda, de fabricaţie sovietică: 600-700 de lei, o bicicletă Wanderer, fabricată în RFG: 1.500 de lei, o bicicletă Turist, fabricată în Cehoslovacia: 1.200 de lei, o bicicletă Victoria, fabricată în România: 800-900 de lei, un aparat de radio: 1.100 de lei.

În parc cu dușmanul

Ghinionul Europei de Est a fost că sovieticii au fost proști colonizatori. Prezenţa lor, deloc prietenoasă, crea aversiune în rândul populaţiei. Îi întâlneai peste tot: pe străzi, în parcuri, în magazine. Gările erau controlate și populate de militarii sovietici. În cinematografe rulau preponderent producţii sovietice. Știinţa sovietică era prezentată drept cea mai evoluată din lume și în facultăţi se preda marxism și limba rusă. În școli se intona imnul sovietic și posturile locale de radio preluau emisiunile de la Radio Moscova. În plus, sovieticii ocupaseră discreţionar multe clădiri emblematice ale orașelor, evacuându-i pe civilii care locuiau în ele.

„În perioada studenţiei mele, la Timișoara erau foarte mulţi ruși care se cazaseră împreună cu familiile în oraș. Studenţii erau iritaţi de prezenţa lor, mai ales văzându-i cum se plimbă pe stradă. Ne simţeam trăind într-o ţară subjugată, ocupată și exploatată, o ţară la dispoziţia acestora“, povesteşte Muţiu Caius, în volumul „Prin meandrele istoriei“ (Ariergarda, 2014).

Primul domino: revoltele din Polonia și Revoluţia maghiară

Stalin murise de trei ani. Golul lăsat în urma sa trebuia umplut. Nikita Hrușciov, noul lider de la Kremlin, încerca să pună ordine în disputele ideologice și să tranșeze lupta tot mai aprigă de la vârful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Așa că, în februarie 1956, face pasul decisiv: organizează Congresul PCUS și ţine faimosul său „discurs secret“ („Despre cultul personalităţii și consecinţele ei“), un maraton oratoric de patru ore, în care condamnă violent cultul personalităţii lui Stalin, epurările și crimele comise în anii cât generalissimul a condus URSS. Istoricul discurs, însă, n-a fost făcut public integral decât la următorul dezgheţ politic, în 1989.

Delegaţii prezenţi la congres rămân perplecși, nimeni neștiind ce va urma și, mai ales, ce e de făcut. Urmează informarea publicului și o perioadă de destindere similară celei postglasnost din a doua jumătate a anilor 1980, cea care a dus în cele din urmă la căderea, una câte una, a regimurilor comuniste din Europa de Est.

Denunţarea crimelor lui Stalin a avut însă efecte diferite în ţările-satelit ale URSS. Bunăoară, Iosip Broz Tito, președintele de atunci al Iugoslaviei și inamicul public numărul unu al lagărului socialist, devine brusc un partener de nădejde al sovieticilor. Reformiștii Imre Nagy și Wladislaw Gomułka, însă, dau bătăi de cap Moscovei, procesul de destalinizare amplificând și mai mult ruptura existentă între linia dură și cea liberală din conducerile partidelor comuniste ale Ungariei și Poloniei.

Proletariatul anticomunist

Totul a început la Poznan. Orașul, cu vreo 400.000 de locuitori, era printre cele mai mari din Polonia. Uzina metalurgică „I.V. Stalin“, cu tradiţie și cea mai mare din oraș, avea 13.500 de muncitori. Tot mai nemulţumiţi de condiţiile de muncă și mai critici la adresa sistemului politic. Tensiunea creștea. Au apărut și primele ameninţări cu proteste.

În dimineaţa zilei de 28 iunie, puţin după ora șase, mai bine de trei sferturi din muncitorii uzinei au ieșit în stradă. Au dat jos tabla de la intrare, pe care era scris numele lui Stalin, și au trecut la revendicări economice („Vrem mărirea salariilor!“, „Pâine și libertate!“ ș.a.), dar și politice („Jos dictatura!“, „Jos cu rușii!“, „Vrem alegeri libere!“, „Religie în școli!“). Transportul în comun a fost oprit.

În jurul orei nouă, mulţimea, care număra circa 100.000 de suflete, a ocupat sediul partidului unic și al administraţiei locale. Unii au plecat apoi spre închisoare, unde, după dezarmarea fără prea multă rezistenţă a paznicilor, au eliberat peste 250 de deţinuţi politici. Alţii au mers și au dat jos instalaţiile de bruiaj de pe clădirile pe care fuseseră amplasate. Un alt grup arunca dosare din clădirea tribunalului, iar tovarășii de luptă le ardeau în stradă. Alţii s-au dus la Târgul Internaţional din oraș pentru a duce mesajul lor și oamenilor de afaceri străini aflaţi acolo.

Manifestanţii se adună la sediul Ministerului Apărării și încearcă să îl ocupe. Apar primele ciocniri cu autorităţile și primele baricade, construite din tramvaie răsturnate. Armata primește ordin să tragă. Între timp, însă, crește numărul de arme aflate la civili, aduse de la închisoare, de la școlile militare și din depozitele poliţiei dezarmate. Sosesc și forţele de securitate ale armatei. Lupta devine mai intensă: se trage de pe acoperișuri, din subsoluri, de la ferestrele clădirilor. În locurile-cheie ale orașului sunt amplasate tancuri. Numărul morţilor și răniţilor crește. Seara e declarată starea de necesitate, dar luptele durează până a doua zi și au loc în peste treizeci de puncte ale Poznanului. În cele din urmă, revolta este înăbușită. Bilanţul luptelor de stradă: peste 60 de morţi și peste 600 de răniţi, în majoritate muncitori.

„Golanii“ Budapestei

La 5 august 1956 este schimbată aripa stalinistă din conducerea Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PMUP). Gomułka revine în partid și propune reforme democratice. Sovieticii nu văd cu ochi buni evoluţiile de la Varșovia și ameninţă cu o intervenţie militară. La o plenară a PMUP din 19 octombrie, aripa reformatoare a lui Gomułka propune, fără acordul sovieticilor, schimbări radicale în echipa de conducere a partidului. Moscova nu crede în lacrimi și își pune unităţile militare staţionate pe teritoriul Poloniei în stare de luptă încă din preziua plenarei PMUP. În ciuda presiunilor sovietice, schimbările propuse au loc.

Pe fondul acestor evenimente, studenţi politehniști de la Budapesta organizează, la 22 octombrie, o adunare extraordinară pentru a-și manifesta nemulţumirea faţă de politicile educaţionale. Este adoptată o hotărâre în 16 puncte, care cerea, printre altele, retragerea trupelor sovietice din Ungaria, alegeri libere, cu participarea mai multor partide și libertate de expresie. Ședinţa s-a întins până târziu în noapte și, în zorii zilei, studenţii au decis că după masă vor ieși în stradă pentru a-și spune păsul și pentru a-și manifesta solidaritatea cu poporul polonez.

Pe 23 octombrie, demonstraţia a fost aprobată de conducerea de partid în ultima clipă. Rândurile manifestanţilor plecaţi de la Politehnică s-au îngroșat tot mai mult. Studenţii au împărţit manifeste și au defilat în liniște, fără a scanda sloganuri. La ora 15.00, mulţimea s-a adunat în Piaţa Bem. S-au depus coroane, s-au citit cele 16 puncte ale hotărârii adoptate în noaptea care trecuse, s-au recitat poezii și le-a vorbit celor 50.000 de protestatari scriitorul polonez Zbigniew Herbert. A fost tăiată din drapelul Ungariei stema în stil sovietic. Steagul găurit a devenit simbolul revoluţiei.

Mulţimea a luat-o spre clădirea Parlamentului, unde, după unii martori, se adunaseră deja 200.000 de persoane. Mulţimea cere independenţă faţă de sovietici. Mii de oameni au pornit spre radioul public, pentru a fi citite pe post cele 16 revendicări. Securitatea (AVH) a oprit însă demonstranţii să intre în clădire. Ernő Gerő, secretar general al partidului, are seara o intervenţie la radio și spune despre demonstranţi că sunt o gloată, declarându-le astfel, practic, război.

Vorbele lui Gerő au însemnat gaz pe foc: o mulţime tot mai numeroasă a dărâmat, la 21.30, statuia lui Stalin. În același timp, demonstranţii strânși la sediul radioului scandau sloganuri antisistem. În replică, Securitatea a tras în mulţime. Soldaţii, revoltaţi că s-a tras în tinerii neînarmaţi, au trecut de partea manifestanţilor și le-au dat arme. A început asaltul Radioului, a cărui clădire a fost ocupată de demonstranţi în zorii zilei de 24 octombrie.

Luptele au continuat și sovieticii au anunţat că, la solicitarea conducerii de la Budapesta, vor participa la înfrângerea „contrarevoluţiei“. Pe 2 noiembrie se dă un anunţ la Radio Kossuth: „În mod regretabil, pe 31 octombrie și 1 noiembrie, noi unităţi militare au trecut graniţa Ungariei“. Trupele sovietice au închis Aeroportul Ferihegy din Budapesta și graniţa dintre Austria și Ungaria.

În dimineaţa zilei de 4 noiembrie, începând cu ora patru, sovieticii pun în aplicare acţiunea militară „Vâltoarea“, de înăbușire a Revoluţiei maghiare și de anihilare a nou înfiinţatei Armate a Poporului din Ungaria. Între orele șase și opt dimineaţa, 43 de persoane, în frunte cu premierul Imre Nagy, au primit azil politic la ambasada Iugoslaviei. Sovieticii ocupă clădirile Parlamentului, a Ministerului de Interne și a Ministerului Apărării. Locuitorii Budapestei opun rezistenţă, dar efectivele și forţa militară a sovieticilor este copleșitoare și, la 6 noiembrie 1956, acestea anihilează și ultimele grupuri de rezistenţă maghiară din provincie. Cinci zile mai târziu este învinsă și cea mai rămas din rezistenţă budapestană, punându-se capăt astfel Revoluţiei maghiare.

Grupul Imre Nagy la Snagov

În zorii zilei de 4 noiembrie 1956, la aflarea veștii că trupele sovietice au invadat Ungaria, premierul Imre Nagy s-a adresat naţiunii ungare printr-o scurtă intervenţie la radio, după care, împreună cu colegii lui, a cerut azil politic la ambasada Iugoslaviei. Pe 22 noiembrie, primind garanţii că nu vor păţi nimic, membrii grupului părăsesc ambasada iugoslavă, dar sunt reţinuţi de oamenii serviciilor secrete sovietice, asistaţi de noile autorităţi ungare, și transportaţi, sub escortă, în România, la Snagov.

În urma deciziei comune a conducerilor de partid din Ungaria și Uniunea Sovietică, la 14 aprilie 1957, Imre Nagy este arestat și transportat la Budapesta. Au început investigaţiile și procesul. Nagy respinge toate acuzaţiile. După mai multe amânări, pe 15 iunie 1958 este condamnat la moarte. Imre Nagy a negat legitimitatea demersului juridic și nu a cerut clemenţă.

Sentinţa a fost executată a doua zi dimineaţă, în curtea Penitenciarului Naţional din Budapesta, unde l-au și înmormântat. În februarie 1961, corpul neînsufleţit al fostului premier este mutat într-un cimitir, într-un mormânt anonim. La presiunea forţelor de opoziţie, guvernul ungar permite exhumarea și reînmormântarea solemnă a fostului premier ungar și a colegilor săi martiri. Procesiunea din 16 iunie 1989 a constituit unul dintre evenimentele-cheie din istoria tranziţiei post-comuniste a Ungariei. La 6 iulie 1989, Imre Nagy a fost reabilitat și juridic.

Însemnările sale din perioada în care a fost reţinut de autorităţile române la Snagov pot fi citite în cartea „Însemnări de la Snagov. Corespondenţă, rapoarte, convorbiri“ (Polirom, 2004), editată de Ileana Ioanid. Textele volumului se numără printre cele mai importante scrieri ale liderului Revoluţiei maghiare. Documentele pe baza cărora a fost publicată cartea au fost oferite de fostul premier român Adrian Năstase, în 2002, omologului său maghiar, Péter Medgyessy.

Ruleta studenţească: protestele din România

Știrile despre eroismul poporului maghiar au ajuns rapid și în România. Posturile de radio occidentale, în special BBC, Radio Europa Liberă, dar și Radio Kossuth, care, graţie revoluţiei, emitea din nou liber, erau principalele surse de informare. Știrile primite de la aceste posturi au fost decisive pentru declanșarea revoltelor ce au urmat în România.

„Colegii mei de facultate, mai ales aceia cu care am locuit în același cămin și eram mai mult timp împreună, începuseră să discute evenimentele din Ungaria imediat după ce auziseră de ceea ce se petrecea acolo. Colegul și prietenul meu, cu care am locuit în cămin în aceeași cameră, Nagy Ladislau/László, din Oradea, ne traducea ceea ce se comunica la posturile maghiare de radio“, povestește Muţiu Caius, unul dintre principalii eroi ai mișcărilor studenţești din Timișoara.

„Politicul însemna defilările de Ziua Eliberării, lozincile pro-Stalin, dar și nopţile lungi petrecute lângă radio în 1956, urmărind știrile din Budapesta răzvrătită. Ascultam cu mama cum Imre Nagy declara Ungaria liberă și ne închipuiam cum ar fi să avem și noi parte de eliberare. Mai apoi, când sovieticii au invadat Ungaria, radioul difuza S.O.S.-uri. Ungurii le cereau americanilor să intervină. La Timișoara s-au organizat marșuri de solidaritate. Răspunsul la aceste gesturi de solidaritate avea să vină din partea ungurilor în 1989“, scrie Béla Kamocsa, în cartea sa autobiografică „Blues de Timișoara“. Și continua: „Revolta mea împotriva puterii și a vremurilor staliniste s-a manifestat în predilecţia cu care am făcut tot ce am putut să mă occidentalizez. Muzica juca un rol important în acest proiect. A copia Beatles sau alte formaţii din Vest constituia un act de nesubordonare cu un ricoșeu politic. La început am ascultat muzică la radio; prin muzica Vestului însă am ajuns la opiniile sale politice, care ne parveneau prin BBC și Europa Liberă“.

Cluj şi București

Evenimentele din toamna lui 1956 de la Budapesta au alertat conducerea politică de la București, care a adus câteva măsuri în regim de urgenţă, echipa lui „Gheorghiu-Jeg” luând mai multe decizii și în privinţa monitorizării mai atente a lumii universitare. Într-o ţară în care șeful statului a făcut mai mulţi ani de pușcărie (zece) decât școală (șapte), nu era ușor să fii student.

Pe fondul evenimentelor din Polonia și Ungaria, nemulţumirile în rândul studenţilor au crescut tot mai mult. După începerea cursurilor, în septembrie 1956, ei au început să organizeze adunări în care să discute problemele care îi frământau, inclusiv cele politice.

La 27 septembrie a avut loc o primă confruntare între studenţi și activiștii de partid, cu ocazia alegerilor pentru conducerea organizaţiei UTM a anului IV de la Facultatea de Filologie din București, scrie Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România. La sfârșitul ședinţei, după peste 10 ore de dezbateri, timp în care au fost aduse critici regimului de la București, studenţii și-au impus propriii candidaţi, dintre cei care fuseseră cei mai combativi, neţinând cont de nici o indicaţie.

În octombrie au apărut primele zvonuri și despre declanșarea unei greve generale în centrul universitar București. La începutul lunii noiembrie, din iniţiativa studenţilor mediciniști s-a încercat organizarea unei manifestaţii de stradă programată pentru 5 noiembrie în Piaţa Universităţii. Arestările operate de Securitate în zilele anterioare și chiar în dimineaţa de 5 noiembrie, împânzirea pieţei cu trupe de intervenţie și lipsa unui lider care să aibă curajul de a ieși în faţă au dus la eșecul protestului.

La 24 octombrie, mai mulţi studenţi din anul V de la Facultatea de Filologie din București au fost și ei arestaţi după ce au purtat mai multe discuţii despre situaţia din Ungaria.

La Cluj, tot pe 24 octombrie, la Institutul de Arte Plastice a avut loc o întrunire „neoficială“, la care au participat circa 300 de studenţi de la ambele universităţi din oraş, „Babeş“ şi „Bolyai“. Participanţii au decis convocarea unei mari adunări studenţești care ar fi trebuit să aibă loc pe un stadion din oraș, moment în care s-ar fi prezentat și un program de revendicări. Iniţiativa a rămas însă fără rezolvare pentru că iniţiatorii acestui protest au fost arestaţi de Securitate chiar a doua zi.

Pe 2 noiembrie, de Ziua Morţilor, studenţi de la Universitatea „Bolyai“ din Cluj, purtând la reverul hainei steagul maghiar și o cocardă de doliu, s-au strâns în cimitirul orașului, aducând în acest fel un omagiu tinerilor care luptau la Budapesta. Securitatea a trecut la arestarea celor consideraţi a fi avut iniţiativa acestei întruniri.

Afară cu rușii din țară!

Pe 27 octombrie, la Timișoara, un grup de studenţi de la Politehnică a iniţiat o adunare la care să participe studenţi de la toate facultăţile din oraș. A fost cel mai important protest al studenţimii din România anului 1956.

Pe 30 octombrie, cantina de la Politehnică era arhiplină, circa 3.000 de studenţi fiind prezenţi, conform estimărilor, scrie același raport. Anunţată în ultimul moment, conducerea institutului a participat la ședinţă, alături de doi lideri de partid veniţi taman de la București: Petre Lupu și Ilie Verdeţ. Tinerii au citit un memoriu în care cereau, printre altele, lichidarea definitivă a cultului personalităţii, libertate de expresie, desfiin

$$$

 POVESTEA REVISTEI „BILETE DE PAPAGAL”

Iscodită pe hârtie în pragul primelor două decenii ale secolului al XX-lea, minusculă, originală, extravagantă, revista „Bilete de papagal” a constituit în cele (nici) două decenii de existență una dintre cele mai tonice apariții editoriale ale interbelicului românesc (și nu numai). Dar să adulmecăm cum se cuvine istoriile lui Coco!

„Cea mai minionă (dacă o pot numi astfel) revistă literară interbelică (abstracție făcând de unele efemeride avangardiste) - Bilete de papagal, de la a cărei naștere s-au scurs 97 de ani - a fost, probabil, cea mai generoasă rampă de lansare pentru tinerii scriitori moderniști și avangardiști ai epocii. În așteptarea unei meritate cărți despre, un fragment din articolul-program și o reverență patronului ei Coco. Și, firește, genitorului Tudor Arghezi - un maestru al scrisului pe dedesubt: „Un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici. Neavând ziarul mare în care să scrie nerozii importante, redactorul acestei foițe de țigară dă la lumină mai puțin decât o fițuică și se mărginește să publice crâmpeie surâzătoare. Idealul lui nu era de altfel decât să realizeze în universul hârtiei tipărite un echivalent al puricelui din lumea de carne și oase. Un purice nervos, dotat cu o remarcabilă natură de inspector-general, ațâțat de o inițiativă și o ipoteză nouă la fiecare săritură și zig-zag, este orișicum o creație catalogată în albumul ilustrat al lucrurilor făcute de Dumnezeu, în ziua lui a șaptea, de odihnă.”

Săgețică cu de toate pentru N. Iorga

„Faza cu puricele - aprecia Paul Cernat - e o săgeată otrăvită la adresa inamicului N. Iorga, care - după ce l-a ajutat, de bine, de rău, să iasă de la închisoarea Văcărești - l-a acuzat pe unde a putut de pornografie și, printre multe altele, de introducerea puricilor în poezie (ignorând, vorba vine, prezența lor în poezia lui Mihai Eminescu)”. Desfacem în continuare povestea Biletelor de papagal așa cum a fost ea țesută de chiar creatorul ei, Tudor Arghezi, cel care se spovedea în revista „Argeș” din iulie 1940: „Direcţia revistei Argeş mi-a propus intercalarea în coloanele ei a minusculului meu ziar cotidian Bilete de papagal apărut acum 40 de ani 500 de zile în şir, în răspăr cu timpul şi năravurile de atunci. Dacă acelaşi lucru poate fi încercat de două ori - Non bis in idem - vom încerca, dacă e cu putinţă, să reluăm şi diapazonul de acolo de unde l-am lăsat. Dar să încercăm şi altceva, să povestim cum a luat viaţă publicaţia de atunci, şi să definim publicaţia de azi.”

Telegraful care nu gândește

Să-l ascultăm/citim așadar pe Arghezi: „O revistă, cum i se spune azi, e tot un ziar care însă nu apare în toate zilele săptămânii. Cu deosebiri şi diferenţe. Ziarul e mai mult făcut, revista fiind mai mult scrisă, cu toate că mândria autoadmiraţiei de scriitori astfel calificaţi în calitate de membri în registrul Uniunii pretinde ca ziarul profesional să-i fie inferior şi subaltern revistei, ca şi cum nu le întocmeşte acelaşi condei cu cerneala-n el sau în călimară. E drept că materia ziarului o dau în mare parte informaţiile şi telegraful, care nu gândeşte, pe când materialele de revistă cer nişte răgaz şi o masă pentru coate, dacă nu şi pentru scris altcumva.”

În loc să caşte la cafenea dinaintea unei ceşti ocolite de muşte…

Imediat, un „fileu” ridicat gazdei bune: „La Piteşti apare dintr-o foarte atentă iniţiativă revista Argeş, cu numele semnificativ. Odinioară, la Curtea de Argeş ieşea zilnic o Gazetă a țăranilor, scoasă de redactorul ei, Valescu. Foaia lui era imprimată la o maşină învârtită penibil cu braţele ostenite ale câte unui sătean, conştiente că premerg mişcărilor ţărăneşti şi apogeului lor, Răscoalele din 1907 (ne simţim istoriceşte obligaţi să scrim răscoală cu literă mare). Adevărul, cât de cât, este că în oricare centru urban mai mare sau mai mic s-a ivit câte o elită intelectuală. Că în loc să caşte la cafeneaua locală dinaintea unei ceşti ocolite de muşte, iniţiativa îi dă o preocupare şi un ferment, ceea ce l-a hotărât acum vreo 40 de ani şi pe semnatarul prezentelor opinii să scoată o minusculă foaie zilnică, Bilete de papagal. Intrarea unui crâmpei de hârtie nereglementat în presa cotidiană merită să fie povestită.”

Două pagini de ziar înveleau două perechi de galoși

Și o povestește: „Ziarele epocii, de formatul mare preferat pe atunci, ieşeau în câte 20 şi mai multe pagini, foarte întrebuinţate la împachetat. Într-un număr de gazetă puteau încăpea comod înfăşurate două perechi de galoşi şi două de ghete cel puţin. Ziarele se vindeau cu 25 de bani exemplarul şi de scris erau - vai! - scrise prost. Fiecare partid conservator, demi-conservator, liberal-conservator sau chiar - aoleu! - conservator-democrat, îşi avea ziarele proprii şi injuriile se întreceau cu şantajul. Se ştie ce este un şantaj: atac la punga unui negustor. O bancă nouă din Bucureşti cu firma nemaipomenită de Româno-Africană, condusă de un grup de aventurieri internaţionali (un francez cu numele sacerdotal Vicaire, un fost mare demnitar rus şi câţiva autohtoni gură-cască) aveau o serie de întreprinderi şi simili-întreprinderi, nişte sonde moarte, o fabrică de carton asfaltat în agonie şi… o tipografie. Câţiva visători de capitaluri personale digeraseră depunerile acţionarilor la tipografie, convinşi că se vor procopsi ştiinţific subit sub semnul lui Hypocrat şi vândură instalaţia - un local cu firmă, românilor africani.”

Deasupra unei prăpăstii de milioane (furate)

Suculent, conu’ Tudor, nu? Îi cedăm cuvântul: „Cumnatul meu, colonelul Felix, cavaler al ordinului Mihai Viteazul, ilustrat la Mărăşeşti, în şomaj civil, fusese rugat să ia direcţia tipografiei, dar puţin în curent cu meseria, după câteva silinţe m-a pus în locul lui şi am luat în primire atelierul cu 50 de lucrători, cu asigurarea că Banca va pune la dispoziţia tiparului un capital de editură. La experienţă, Banca nu s-a simţit datoare nici să plătească sâmbăta lucrătorii. Tipografia se descompunea deasupra unei prăpăstii de milioane furate ale depunătorilor iniţiali. Trebuia făcut ceva şi am scos o foaie zilnică de format derizoriu, a opta parte dintr-un ziar comun, cu preocuparea aproape aceeaşi, cu gândul din care a pornit şi iniţiativa actuală, de a stârni o mişcare mai presus de interesele imediate şi de a provoca la lucru condeiele unui tineret local fără publicitate.”

Peștele-sfredel înghițit de balenă

În revenire: „Stupefacţie! Preţul de vânzare - 2 lei. Tirajul, zece mii de exemplare, menţinut până la dispariţie, când în format săptămânal de revistă, unul din dictatorii guvernului, arborând fracul şi jobenul cenuşiu, un moment la modă prin părţile Europei, l-a confiscat. Agenţii poliţiei, neştiind despre ce era vorba, cereau la chioşcuri papagali şi incidentele cu chioşcarii, terminate uneori cu palme şi bătaie, se repetau la toate chioşcurile de tutun şi imprimate. Biletele prinseseră bine şi toate marile cotidiene, în care cititorii nu găseau nimic, s-au asociat împotriva micului duşman care se comporta fără voia lui ca fabulosul peşte sfredel cunoscut din ihtiologie. Lăsându-se înghiţit de balenă, invizibilul adversar străpungea burta colosului marin lăsat în nesimţire”.

Istoric în cifre și numere

Primul număr al „Biletelor de papagal” are data 2 februarie 1928, dimensiunea 12X31 cm, 4 pagini. În formatul respectiv, revista a fost tipărită zi de zi, până pe 30 iunie 1929, când scriitorul scrie în tableta de pe pagina întâi: „Neputând să-şi distribuie timpul suficient, dl. Tudor Arghezi îşi roagă cititorii să binevoiască să-i acorde o vacanţă, destinată unui supliment de lucru.” Vacanţa a durat până pe 15 iulie 1930, când „Bilete de papagal” s-a prezentat din nou cititorilor, cu numărul 461. Avea un format mai scurt cu trei centimetri și a apărut, săptămânal, până pe 5 octombrie 1930.

Cele din urmă zvâcniri

La numărul 477 a intervenit o nouă vacanță, mai lungă, iar revista va reapărea pe 7 iunie 1937, cu numărul 478, în format de cărticică, 20 de pagini de format 12X19 cm. După 32 de numere, nedatate, apărute neregulat, în 1938 cărticica a dispărut din nou de pe piață. Ultima apariţie a „Biletelor de papagal” a fost în perioada 30 noiembrie 1944-12 februarie 1945, cotidian de format mare, în numai două pagini, purtând detaliile: Anul XVI (în 1944) şi apoi Anul XVII (în 1945). În total au fost tipărite 48 de numere, fiecare dintre ele având pe prima pagină Tableta directorului (Tudor Arghezi).

2 februarie 1928 e ziua în care a apărut pentru prima oară revista „Bilete de papagal”.

Printre colaboratorii revistei „Bilete de papagal” din perioada 1928-1930 s-au numărat Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Otilia Cazimir, Jean Bart, Ionel Teodoreanu, Adrian Maniu, G. Topârceanu, Demostene Botez ș.a. 

„Cea mai minionă revistă literară interbelică (abstracție făcând de unele efemeride avangardiste) - Bilete de papagal, de la a cărei naștere s-au scurs aproape 97 de ani - a fost, probabil, cea mai generoasă rampă de lansare pentru tinerii scriitori moderniști și avangardiști ai epocii.”, Paul Cernat, istoric literar

„Un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici. Neavând ziarul mare în care să scrie nerozii importante, redactorul acestei foițe de țigară dă la lumină mai puțin decât o fițuică și se mărginește să publice crâmpeie surâzătoare.”, Tudor Arghezi

„Într-un număr de gazetă puteau încăpea comod înfăşurate două perechi de galoşi şi două de ghete cel puţin. Ziarele se vindeau cu 25 de bani exemplarul şi de scris erau - vai! - scrise prost.”, Tudor Arghezi

$$$

 DIVERSE REȚETE DUPĂ...MAHMUREALĂ !

Chinezii o vindecau mâncând creier de cal. Asirienii, cu smirnă și cioc de rândunică pisat. Romanii, cu friptură de canar. Finlandezii cred în Sfânta Treime: hering-vodcă-saună, iar în Haiti, bărbații înfig treisprezece ace cu gămălie neagră în dopul sticlei cauzatoare.

Fiecare epocă, fiecare popor își are propriile leacuri de vindecare a mahmurelii. Niciun remediu, însă, nu-i perfect și cu atât mai puțin panaceu.

Benedek Darida și András Cserna-Szabó, doi experți maghiari în „arheologia beției”, au scris o capodoperă în domeniu: „Marea carte a mahmurelii”, apărută la Budapestea, acum trei ani. O istorie culturală a consumului excesiv de alcool și a tulburătoarelor sale efecte. Preluăm aici câteva fragmente și, preventiv, câteva rețete de pilule antipileală culese de cei doi autori.

*

„În școală învățăm că poeziile, poveștile și romanele vorbesc despre eroism, despre dragoste și despre moarte. Numărăm silabele, facem analiza acțiunii, elogiem limbajul elevat al creatorului. Niciun manual, însă, n-a spus vreodată că toată literatură universală, cu purcel, cu cățel, poate fi redusă la un ospăț uriaș, în care participanții consumă oceane de alcool. Cum se naște filosofia europeană? Socrate și amicii săi se întâlnesc după un chef monstru, rupți de mahmureală, ca să discute despre iubire. Bineînțeles, între timp se fac iarăși praf. Și cheful acesta ține și azi, doar că s-au schimbat actorii și licorile. […]

De ce e, însă, mahmureala atât de misterioasă? De ce pare ea atât de enigmatică, de neînțeles, de nepătruns, aproape magică chiar? Probabil, pentru relațiile de sânge cu beția, mama ei naturală. După cum știm, așchia nu sare departe de trunchi. Mahmureala este doar cealaltă față a medaliei, forța întunecată, reciproca buimăcelii.

Nu știm exact ce vârstă are beția. O fi la fel de bătrână ca Gaia, iar mahmureala, mai jună cu câteva ceasuri. Și de când e mahmureala mahmureală, omul tot caută să-i vină de hac, să găsească leac împotriva ei. Cu aceeași ardoare cu care căutau alchimiștii aurul.

Să încercăm așadar să degustăm puțin această fervoare milenară! Atenție: există o mie și una de remedii, dar probabil niciunul nu e perfect. Dar mai ales, nu e universal!

După nopțile îmbibate cu prea mult alcool, bețivii Chinei Antice consumau creier de cal. Egiptenii, în schimb, credeau că nimic pe lumea asta nu-i mai bună pentru mahmureal ca varza fiară. Asirienii credeau în combinația dintre smirnă și ciocul de rândunică pisat, iar romanii, în friptura de canar. În America de Sud, femeile tribului de indieni warau își legau soții mahmuri în hamace, alungând astfel mai repede spleen-ul de după noaptea beției.

În Puerto Rico, bărbații așteaptă vindecare frecând o lămâie de subțioară. În Haiti, soluția stă în treisprezece ace cu gămălia neagră înfipte în dopul recipientului din care s-a consumat băutura provocatoare a mahmurelii. În Singapore, leacul minune e o ciorbă cu mirodenii condimentată din belșug cu ginsen. În Mongolia, efectele consumului de alcool dispar cu o zeamă de roșii în care înoată un ochi de berbecuț. În Coreea, însă, vindecător e ceaiul de arin.

Americanii au găsit medicamentul perfect în „caracatița de preerie” (un amestec de gălbenuș de ou crud, ketchup, piper și sos Worcester), care pare sinucidere curată, chiar și mahmur fiind. Ceva mai la sud, mexicanii mahmuri bagă la stomac burtă fiartă, iar finlandezii cred în Sfânta Treime: hering-vodcă-saună.

Angelica este o plantă nordică ce crește în zonele umede ale Scandinaviei, Groenlandei și Islandei. Ținută în miere, are efecte energizante apreciate în mod special de cei în vârstă, dar mestecarea rădăcinii ei e recomandată și după doze exagerate de alcool.

Olandezii dărâmați de alcool mușcă a doua zi din pește crud, maghiarii beau iaurt cu usturoi ori, preventiv, câteva guri de unsoare încălzită, în timp ce ruși care au tras prea mult la măsea consumă supă de castraveți și varză murată. Și pentru că tot veni vorba de ruși, să amintim și de leacul minune elaborat de KGB: pilula RU-21. Necomercializat vreodată, elixirul a servit exclusiv agenților mahmuri ai Moscovei.

Conform dicționarului de superstiții al lui Ditte și Giovanni Bandini, împotriva mahmurelii există un singur remediu: ametistul. Eduard Mörke știe chiar mai multe: „[inelul cu ametist] e purtat cu atâta drag de domni pentru că alungă din cap aburii grei ai vinului și are grijă ca bruma de mahmureală să nu pună stăpânire pe suflet.”

În romanul său Mătușa Iulia și condeierul, Mario Vargas Losa ne divulgă și trucul peruan: scoici picante de mare cu bere rece. Și așa ajungem la unul din conceptele de bază ale mahmurologiei: berea curativă, despre care Péter Bozsik, în al său Dicționar al berii, sfătuiește așa: „bere sau beri care au efect tămăduitor asupra stomacului celui care a consumat prea mult alcool. Unul din materialele de bază ale dezbătării.” Numai să nu cădem de partea cealaltă a calului, unde dăm din nou de beție.

Despre pericolele vindecării cu alcool a mahmurelii vorbește și bravul soldat Svejk, vorbind despre așa-numita „metodă a caruselului”. Nici teoria mahmurologică a lui Byron nu stă foarte departe: romanticul englez spune că singurele remedii care pot alina greu încercatul suflet sunt rumul și credința curată.”

Nici noi, românii, nu stăm rău cu remediile anti-mahmureală: ciorba de burtă, zeama de varză, castraveții murați, dar și alte leacuri autohtone plasându-ne printre superputerile lumii în domeniu. Virtuți pe care le constată și autorii cărții:

Cine a apucat deja o mahmureală în Republica Socialistă România știe că universul mahmurelii a primit un dar uriaș de la poporul român: ciorba de burtă. O bună parte a mahmurologilor occidentali sunt convinși chiar, că pe lângă ciorba de burtă orice alt leac e un moft.

Prima dată când autorii acestei cărți au consumat vreodată ciorbă de burtă a fost într-o cârciumioară de lângă zidurile cetății sighișorene, după o noapte cu multă țuică de prune, la Cluj. Evident, eram într-o groaznică stare de mahmurelă (pe deasupra, și în Mecca cultului lui Dracula, ceea ce, nu-i așa?, nu ajută prea mult la vindecarea unui sulfet tremurând). Ciorba – fină, albă, aburindă – ne-a fost servită de chelner cu ardei iute murat, oțet și pâine proaspătă. După câteva minute am părăsit localul vindecați.

Rețete

Tocană de ren à la astronomul beat

În timp ce în rândul muzicienilor, scriitorilor, filosofilor și pictorilor, adică a celor inspirați de muze, trasul la măsea e mai mult regulă decât excepție, delicatele suflete preocupate de știință sunt, în general, incapabile de beții și patimi.

Trebuie să amintim aici, însă, ca pe un caz extrem de rar, pe marele Tycho de Brahe, remarcabilul astronom danez care, printre drepturile primite de la regele său a cerut și o cotă zilnică de bere. Savantul era un bădăran sadea: atât de mult îi detesta pe oameni, încât nu-i lăsa nici în laboratorul său de astronomie. Singurul care avea acces era renul său preferat.

Cornutei, însă, îi cam plăcea și ei să bea, asemeni majorității danezilor din epocă. Dar despre secretele științifice ale stăpânului său, nu sufla niciodată nicio vorbă, chiar sub influența alcoolului fiind (Tycho probabil de asta se și atașase de el). Alcoolul a fost, însă, și cel care a trimis nefericita jivină pe veșnicele plaiuri ale vânătoarei.

Se spune că, la un moment dat, renul l-a însoțit pe stăpânul său într-o călătorie la Praga și, într-un han ce le-a căzut în drum, cornuta a dat pe gât o halbă de bere nesupravegheată atent. Sub influența hameiului, a căzut apoi pe scări și și-a rupt un picior, motiv pentru care a trebuit să fie sacrificată.

Brahe a plâns fără a putea fi consolat în vreun fel, dar băieții din birt n-au uitat nici la bătrânețe de fantastica tocană de ren pe care au înfulecat-o atunci.

Exemplul lui Brahe ne arată că nici savanții nu sunt o specie chiar pierdută pentru umanitate. Acesta este și motivul pentru care i-am dedicat tocmai lui rețeta următoare.

Ingrediente: un kilogram de carne de ren (mușchiuleț, spată și antricot, amestecate), o felie groasă de slănină afumată, o ceapă albă, doi ardei grași, o căpățână de usturoi, șase roșii medii, 3 dl de suc de roșii, o linguriță de chimion măcinat, 1-2 dl de ulei de măsline, patru boabe de ienibahar, patru foi de dafin, o bucățică de nucșoară, sare, piper negru măcinat.

Topim slănina și călim la foc mic ceapa și ardeii tăiați rondele. Roșiile le aruncăm preț de câteva minute în apă fierbinte, apoi le decojim și le tăiem cubulețe. Le punem apoi, laolaltă cu usturoiul tăiat mărunt și sucul de roșii, peste amestecul de ceapă și ardei.

Între timp, tăiem carnea în fâșii de 4-5 cm, le amestecăm cu uleiul de măsline, le punem pe plita încălzită la 200 de grade Celsius, până se fac rumene.

Dacă roșile s-au înmuiat, luăm mixerul și tocăm amestecul de legume până se face pure. Bucățile de carne le punem într-un vas de ceramică, cu capac, și turnăm peste ele tocănița. Adăugăm sarea, piperul și boabele de ienibahar, frunzele de dafin și nucșoara puse într-o capsulă de făcut ceai. Temperatura cuptorului o reglăm la 130 de grade și lăsăm vasul de ceramică să stea toată noaptea în el.

În liniștea nopții, admirăm prin telescop Cassiopeia și tragem des din damigeana cu lichior de chimion danez. Renul va fi servit abia a doua zi, la prânz. Pentru garnitură, băgăm câte beri putem în noi. […]

Elixir de piersici à la Dumas

Brillant-Savarin este cel mai des invocat Părinte al Marii Gastronomii Franceze. El este cel considerat fondator al principiilor de bază ale gastronomiei moderne. Dar și cunoscutul romancier romantic Al. Dumas, creatorul nemuritorilor mușchetari, a scris binișor despre pasiunile sale culinare. Iar din fundamentele gastronomice ale lui Dumas n-au lipsit nici incursiunile în mahmurologie. Rețeta de mai jos vine din Asia Centrală și a fost recomandată de celebrul scriitor drept remediu pentru arsuri și probleme intestinale din ziua de după beție.

Ingrediente: 5 piersici mari (sau 6 medii, eventual 10-12 mici), un pumn de secară, 7 boabe de porumb, 3 semințe de cânepă, puțină miere, multă încredere și multă speranță.

Piersicile decojite, fără semințe, pune-le în apă clocotită. Adaugă boabele de secară, porumb și cânepă și strecoară-le după o jumătate de oră de fiert. „Adaugă puțină miere și, cu multă încredere, mai pune speranță”, scria într-o notă poetică, Maestrul.

Pilule drăcești

Cele necesare: 666 g de zahăr, 666 g de migdale decojite, 333 g de coji de portocale scăldate în coniac iar apoi tăiate mărunt și date prin zahăr, 5 felii de ciocolată (răzuite), 5 pachete de zahăr vanilat, 2 coji de lămâie (răzuite), 5 albușuri de ouă (bătute), cacao.

Zahărul, migdalele, coaja de portocală, ciocolata, zahărul vanilat, coaja de lămâie și spuma de albuș le amestecăm și apoi le omogenizăm un pic pe foc. Formăm mici găluște pe care le dăm apoi prin cacao. Se spune că diabolicele pilule au puterea de a alunga și spiritele rele, și că adevărata rețetă conține și un dram de usturoi.

Okroshka moldovinească

Ingrediente: ou fiert, carne afumată (ciolan sau garf), verdeață de ceapă nouă, castraveți, ridichi, kefir caucazian, sare după gust, piper și mult, mult mărar.

Cele necesare le tăiem mărunt și le punem într-un bol mare, după care turnăm peste ele kefir caucazian. Se consumă mahmur, rece ca ghiața, cu gândul la viața fierbinte.

$$$

 RĂZBOIUL DE IARNĂ - FINLANDA ÎNVINGE URSS

„Ați făcut minuni care vor străluci

peste veacuri în analele noastre.”

CGE Mannerheim

Războiul de Iarnă a reprezentat dovada că un stat foarte mic poate învinge, într-un mod foarte clar, cel mai mare stat din lume, dar că treptat raportul de forțe în război înclină decisiv balanța în favoarea unuia dintre beligeranți.

Al Doilea Război Mondial (1939-1945) nu a fost doar cel mai sângeros conflict din istorie, ci și unul care a produs surprize neașteptate. O asemenea surpriză este reprezentată de războiul ruso-finlandez, denumit și Războiul de Iarnă, în care populația unei țări, Finlanda, a fost mobilizată cu spirit patriotic în apărarea în fața invadatorului. Cu un moral foarte ridicat, armata finlandeză a dat dovadă de mult eroism reușind ceea ce mulți considerau imposibil: să învingă o armată mult mai numeroasă. Făcând o comparație cu povestea biblică, Finlanda poate fi personificată în David, iar Uniunea Sovietică în Goliat.

Pactul de neagresiune germano-sovietic Molotov-Ribbentrop stabilea împărțirea Europei între cele două mari puteri revizioniste: Germania nazistă și Uniunea Sovietică. Aceasta din urmă avea să anexeze teritorii din estul Europei (Țările Baltice, estul Poloniei). În septembrie 1939, precum celelalte țări scandinave, Finlanda s-a declarat neutră, însă nu a rămas așa până la sfârșit. URSS a demarat negocieri pentru un schimb teritorial cu Finlanda în octombrie, cerând teritorii ce însumau în total 2.761 km. pătrați. Aceste teritorii aveau o importanță strategică pentru apărare în caz de invazie. Important pentru sovietici era să împingă granița cu Finlanda cât mai la vest, în cazul unui atac german. În schimb, aceștia oferea un teritoriu de 5.523 km. pătrați de la graniță, aproape nelocuit. Finlandezii au respins disponibilitatea de a ceda teritorii și au respins implacabil renunțarea la portul Hang ö, pe motiv că acest lucru ar însemna o încălcare a politicii lor de strictă neutralitate. Pe data de 30 noiembrie 1939, rușii au răspuns la respingerea finlandezilor cu atacuri de-a lungul frontierei. Astfel, Goliat îl provoacă pe David.

Armata regulată finlandeză era formată din aproximativ 300.000 oameni, iar conducătorul lor în acea perioadă a fost Mareșalul Carl Gustaf Emil Mannerheim. Aproape toată armata staționa pe Istmul Karelian, într-o centură fortificată formată din cazemate din beton și tranșee, cunoscută drept Linia Mannerheim. Finlandezii au fost nevoiți să apere o frontieră de peste 1.000 de kilometri, din nordul lacului Ladoga până la Oceanul Arctic. În mod suplimentar, finlandezii aveau unități formate din circa 100.000 de femei, pentru a îndeplini sarcini administrative. Ei nu se puteau compara cu aviația, tancurile sau flota rușilor. Așa se prezenta David.

Contra această forțe, armata rusă era formată din aproximativ 1.000.000 de oameni, 1.000 de tancuri și aproximativ 800 de aparate de zbor. Aproape jumătate din armată se află pe Istmul Karelian, contra Liniei Mannerheim. Așa se prezenta Goliat. Practic s-au purtat două războaie separate. Pe Istmul Karelian, finlandezii au stat îngropați în pământ, pregătiți pentru confruntarea cu rușii. Acolo, soldații s-au ghemuit în cazemate și tranșee, camuflați în zăpadă, îmbrăcați în salopete albe, în așteptarea inamicului. Rușii au atacat masiv, având loc bombardamente grele asupra orașului finlandez, dar rezultatul a fost mai degrabă întărirea hotărârii finlandezilor de a lupta decât slăbirea resurselor acestora.

În nordul Finlandei, rușii au făcut unele progrese, reușind să cucerească portul Petsamo. În Finlanda centrală ei au suferit totuși înfrângere după înfrângere. Aici ei au trecut cu ușurință frontiera, însă deoarece coloanele lor grele au avansat de-a lungul câtorva drumuri, armata finlandeză i-a atacat și i-au învins. Aceasta este prima lovitură a praștiei lui David.

Rușii estimau inițial că ocuparea Finlandei avea să dureze doar câteva săptămâni . Chiar li se recomanda trupelor să nu treacă din greșeală frontiera suedeză. Luptele primei săptămâni le-au arătat comandanților sovietici că se înșelau și că nu putea fi vorba de un război-fulger. La începutul lui decembrie, rușii de pe istm erau exasperați. Calculele lor se dovediseră greșite. În ciuda pregătirilor și resurselor, ei întâlniseră multe greutăți în aprovizionarea trupelor ce operau pe frontul vast, aproape pustiu. Armata sovietică înainta în coloane separate de kilometri întregi de păduri pustii și fără posibilitatea ca diviziile să poată coopera. Terenul împădurit îi împiedicau să profite de superioritatea numerică și materială ca în cazul Istmului. Astfel, finlandezii au putut să atace coloanele una câte una dându-le lovituri decisive. David învinge din nou.

La Tolvajärvi a avut loc una dintre cele mai importante încleștări ale războiului. După o ofensivă rusească începută la 7 decembrie, dar respinsă inițial, finlandezii au atacat la 12 decembrie prin surprindere. Armata rusă nu a rezistat și a fost zdrobită. Iar în ciuda pozițiilor solide și a tancurilor de care dispuneau, la 14 decembrie finlandezii au recucerit toată regiunea Tolvajärvi. Pierderile suferite de către ruși au fost cele mai mari din tot războiul. Această bătălie a avut o influență strategică și psihologică pentru finlandezi, iar vestea victoriei a trezit reacții benefice și în alte zone ale frontului și a inspirat comandamentului și nației un sentiment de încredere în armată.

Tot pe 7 decembrie, în nord, în pădurile întinse de la Suomussalmi, s-a desfășurat o luptă foarte crâncenă, între forțe inegale. Armata rusă ocupase satul Suomussalmi, astfel că drumul le era liber spre vest. Însă finlandezii au realizat un atac surpriză, reușind să taie pe 11 decembrie comunicațiile rutiere sovietice. În ziua următoare, la o temperatură de -40°C, finlandezii au atins satul, apărat de ruși susținuți de artilerie și multe. După cinci zile de lupte dure, cea mai mare parte a satului fusese cucerit de finlandezi. În ciuda superiorității covârșitoare rusești, și a unei temperaturi ajunse chiar la -46 °C, finlandezii au făcut posibil imposibilul.

Bătăliile de la Tolvajärvi și Suomussalmi sunt cele mai remarcabile din război fiindcă au avut o importanță decisivă în stimularea forței de rezistență a finlandezilor. Goliat pare neputincios.

La sfârșitul primelor luni de război s-a putut observa că situația evoluase contra așteptărilor, trupele finlandeze producând surprize ce au uimit o lume întreagă. Trupele rusești au arătat că nu erau puse cu totul la punct, condițiile climaterice și-au spus cuvântul. Pe alte fronturi, atacurile au fost stopate, sovieticii suferind mari pierderi, ceea ce le-a permis finlandezilor să captureze o mare parte din armamentul acestora. Pe mare toate atacurile navale sovietice fuseseră respinse. Supremația aeriană sovietică nu a avut un efect decisiv, aviația URSS ieșind cu mult în pierdere: un avion finlandez distrugea, în medie, trei sovietice. Goliat este neputincios.

În ianuarie 1940, sovieticii au lansat atacuri, respinse de trupele finlandeze, care și-au făcut apariția pe schiuri, purtând puști cu ghinturi și tunuri ușoare. Tancurile rusești au încercat să treacă dincolo pe suprafața lacurilor înghețate; finlandezii au spart gheața lacurilor și au scufundat tancurile înăuntru, forțând supraviețuitorii să se întoarcă la drumul strangulat. Pe toată durata lunii ianuarie, atacurile rusești au fost respinse. David gândește mult mai bine ca Goliat.

Chiar dacă rușii nu-și pregătiseră mai mult decât finlandezii asaltul, se poate spune că au suferit pierderi mai grele decât cele ale inamicului. În luna februarie, rușii s-au concentrat pe Istmul Karelian. Au fost aduse multe întăriri pe Ism. Pe data de 1 februarie ei au declanșat atacuri puternice, concentrându-se asupra atacului timp de aproape două săptămâni, ignorând pierderile, care atinseseră proporții fantastice și, în final, pe 13 februarie, frontul finlandez s-a prăbușit. Finlandezii au fost împinși la capătul istmului și pe data de 1 martie, disperați și nemaiavând nicio speranță de ajutor din Vest, la începutul negocierilor de pace. Războiul de Iarnă a luat sfârșit pe data de 12 martie 1940, după 105 zile de lupte , mult mai multe decât crezuseră rușii inițiale. În ziua de 13 martie, s-a anunțat că toate condițiile impuse de sovietici au fost acceptate. Este interesant de observat cum erau motivați finlandezii, dovadă fiind Ordinul de zi din 14 martie, adresat de mareșalul Mannerheim :

Soldați ai glorioasei Armate Finlandeze!

Pacea s-a încheiat între țara noastră și Rusia Sovietică, o pace dură care dă Sovietelor aproape toate câmpurile de luptă pe care v-ați vărsat sângele pentru tot ceea ce prețuim drept scump și sfânt. Nu ați vrut războiul, iubeați pacea, munca și progresul, dar lupta v-a fost impusă. Ați făcut minuni care vor străluci peste veacuri în analele noastre. […] Mulțumesc Armatei și tuturor care, într-o evoluție nobilă, a îndeplinit atâtea fapte vitejești din prima zi a războiului, pentru îndârjirea cu care a trecut la atac împotriva unui vrăjmaș superior ca număr și dotat cu arme în parte necunoscut și pentru tenacitatea cu care a avut grijă de fiecare fâșie a teritoriului național. […] La capătul a șaisprezece săptămâni de lupte sângeroase fără încetare, zi și noapte, armata noastră a rămas, până în această clipă, invincibilă împotriva unui inamic care, în ciuda pierderilor enorme, a crescut permanent ca număr. […] Soarta noastră este dură, pentru că trebuie să abandonăm unei nații străine, cu alte concepții și idealuri decât ale noastre, un pământ pe care ne-am clădit așezări cu sudoare și trudă. […] Avem conștiința mândră a unei misiuni istorice pe care vom continua astfel să o îndeplinim, pentru a apăra civilizația occidentală care este patrimoniul nostru de secole, dar știm, de asemenea, că ne-am plătit până la ultima centimă datoria față de Occident.

Finlandezii au fost nevoiți să încheie pacea pentru a evita ocuparea țării lor, din cauza faptului că erau copleșiți numeric de sovietici. Nu se poate spune că finlandezii au pierdut războiul. Efortul lor de a-și apăra țara, motivația de patriotism și conștientizarea că luptă pentru existența statului lor au fost factorii decisivi care au înclinat balanța în favoarea lor împotriva unui invadator ce dorea să îi pedepsească să fie cererea lui ar fi fost refuzată. Sau, mergând pe comparația biblică reeditată, David l-a învins pe Goliat, dar cum Goliat părea nemuritor, pentru a-și salva semenii, David s-a dat bătut.

Surse:

Liddell Hart – Istoria celui de-al doilea război mondial. , p. 66

James L. Stokesbury – Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993, pp. 67-68

CGE Mannerheim – Memorii ., Ed. a II-a, Editura Militară, București, 2011., pp. 194-195

$$$

 RĂZBOIUL CEAINICULUI

Razboiul ceainicului din 1784 a fost prin excelenta o poveste de genul David împotriva lui Goliat. O formidabila flota navala a Sfântului Imperiu Roman s-a confruntat cu o nava de lupta solitara, dar s-a întors înfrânta.

În scurta batalie, care a durat mai putin de o zi, s-a tras un singur foc de arma, iar singura victima a fost un… ceainic în care marinarii îsi fierbeau apa pentru ceai sau pentru supa. Circumstantele care au dus la acest conflict bizar se declansasera cu mai bine de 200 de ani în urma, într-o perioada în care Tarile de Jos – care corespund aproximativ Olandei, Belgiei si Luxemburgului de astazi – se aflau sub dominatie spaniola, fiind supervizate de Casa de Habsburg, care controla si Sfântul Imperiu Roman.

În 1568, un grup de sapte state olandeze care ocupau partea de nord a regiunii s-a revoltat împotriva stapânilor spanioli. Dupa 80 de ani de conflicte, Habsburgii si-au recunoscut înfrângerea, iar olandezii au obtinut independenta si au format Republica Olandeza, care a devenit în cele din urma Olanda.

Provinciile sudice, care vor deveni mai târziu Belgia si Luxemburg, au ramas sub autoritatea Spaniei. A trecut mai mult de un secol de când olandezii si-au obtinut independenta, dar relatiile dintre Republica Olandeza si Spania au ramas în continuare tensionate.

Cauza dusmaniei dintre cele doua a fost râul Scheldt, pe care olandezii îl tineau sub control din 1585. Râul izvoraste în nordul Frantei, curge prin provinciile sudice, apoi intra pentru scurt timp în Republica Olandeza înainte de a se varsa în Marea Nordului. Înainte ca olandezii sa preia controlul asupra gurii râului, provinciile sudice aveau doua porturi înfloritoare pe Scheldt, si anume Gent si Anvers.

Odata cu închiderea Scheldt pentru navigatie, comertul s-a mutat din aceste porturi catre Amsterdam si Middelburg si a paralizat serios comertul provinciilor sudice, spre nemultumirea dinastiei de Habsurg. Împaratul Sfântului Imperiu Roman, Iosif al II-lea, furios ca imperiul sau pierdea bani, a cerut ca barierele sa fie înlaturate si, din nou, olandezii au refuzat. În 1784, Iosif al II-lea a trimis trei nave de la Anvers în Scheldt pentru a forta deschiderea râului pentru comertul spaniol.

Ca raspuns, olandezii au trimis o singura nava, Dolfijn, pentru a intercepta navele imperiale.

Cele doua tabere ostile s-au întâlnit pe 9 octombrie 1784, în apropierea orasului Saeftinghe din sud-vestul Olandei. Consemnarile istorice cu privire la ceea ce s-a întâmplat exact în acea zi sunt rare, dar narativul popular afirma ca nava Dolfijn ar fi tras un singur obuz asupra navei-amiral inamice Le Louis si a distrus complet un ceainic de pe puntea acesteia.

Speriat, capitanul navei Le Louis s-a predat fara lupta. Împaratul Iosif al II-lea a fost, pe buna dreptate, furios. El le-a declarat razboi olandezilor si a trimis o armata sa ocupe vechiul Fort Lillo, la nord de Anvers. Fortele împaratului au rupt mai multe diguri, inundând o zona mare si înecând multi oameni.

În cele din urma, ambele parti au fost de acord sa puna capat conflictului si s-au asezat la masa negocierilor. Olandezii au pastrat controlul asupra râului Scheldt, dar au trebuit sa plateasca câteva milioane de florini olandezi Habsburgilor drept compensatie. Râul Scheldt nu a ramas închis pentru mult timp. Pe masura ce olandezii au pierdut autoritatea asupra teritoriilor lor în favoarea francezilor, râul a fost redeschis pentru comert în 1792.

$$$

 RAPORT SECRET AL RUȘILOR PRIVIND TRANSILVANIA DE NORD

Un raport secret a fost prezentat liderului sovietic L.P. Beria, la Moscova, pe 16 martie 1945. Acesta detalia situația socială și politică din Transilvania de Nord.

Analiza socială într-un raport politic secret

Analiza socială și raportul politic secret al sovieticilor despre Transilvania

16 martie 1945

STRICT SECRET

Moscova, NKVD URSS – către tovarășul BERIA

Conform informațiilor agenților:

1. Sărbătorirea inaugurării administrației românești în Transilvania de Nord (la Cluj), pe 13 martie, a avut un succes deosebit. În Cluj nu s-a mai văzut niciodată o sărbătoare publică atât de grandioasă. Toate straturile populației din oraș și din mediul rural au participat activ la mitingul organizat în piața centrală după parada militară (peste 100 de mii de persoane au luat parte la miting).

Din punct de vedere politic, susținătorii Frontului Național-Democrat și ai guvernului Petru Groza au obținut un mare succes în acea zi. Entuziasmul și dispoziția optimistă și activă a participanților au afirmat starea de spirit progresistă a majorității populației. Reprezentanții sovietici în frunte cu tovarășul Vîșinski și generalul-colonel Susaikov au fost primiți cu multă căldură.

Atașamentul Transilvaniei de Nord față de România a făcut o deosebită impresie asupra muncitorilor, tineretului industrial și universitar, țăranilor din Transilvania de Nord, dar și asupra clasei mici burgheze. Exista o stare de neliniște doar în rândul reprezentanților industriașilor, finanțiștilor și marilor comercianți.

Reprezentanții administrației locale din Transilvania de Nord, aflați în clădirea primăriei, l-au întâmpinat cu emoție pe rege, care a sosit cu un tren special pentru a lua parte la festivități. Între timp, coloanele participanților la miting i-au salutat pe Petre Groza și pe tovarășul Vîșinski și au ținut să-l evite pe rege.

Atitudine negativă a misiunilor diplomatice occidentale conform declarațiilor din raport

2. În ciuda faptului că misiunile anglo-americane au acceptat propunerea guvernului Petre Groza cu privire la participarea în cadrul festivităților de la Cluj- acestea au planificat să trimită câte 4 reprezentanți fiecare. În momentul în care trenul guvernamental a plecat spre Cluj, britanicii l-au informat pe Petre Groza că le va fi imposibil să meargă la Cluj deoarece nu au primit o autorizație de la Londra.

O declarație similară a venit și din partea americanilor.

Acest fapt a fost considerat de „partidele istorice” drept o demonstrație a atitudinii negative a misiunii anglo-americane față de guvernul lui Petre Groza și față de acțiunile reprezentanților sovietici în România.

Delegațiile sovietice și organizațiile obștești au participat la festivități

În ajunul plecării guvernului condus de Petre Groza, a reprezentanților sovietici, precum și a reprezentanților altor partide și organizații obștești, conducerea „partidelor istorice” s-a adresat lui Petre Groza cu rugămintea de a le permite delegațiilor lor să ia parte la festivități.

Partidul Național-Țărănesc a trimis o delegație de 5 persoane condusă de liderul țărăniștilor transilvăneni, Mihai Popovici, cu Kopucu și Hodjia – oamenii de încredere ai lui Maniu.

Partidul Național-Liberal i-a delegat pe Lapedatu și Dimitru Naku.

Guvernul Petru Groza susținut de URSS conform unui raport secret

La conferința delegației de la București a Național-Țărăniștilor și a Liberalilor cu reprezentanții organizațiilor locale din Cluj, aceștia au convenit asupra necesității de a continua rezistența maximă în fața Frontului Național-Democrat în Transilvania de Nord și de a lupta împotriva dominației maghiare, în speranța că populația sătească românească din Transilvania de Nord, cu înclinații șovine, va acorda sprijinul „partidelor istorice” în lupta împotriva Frontului Național-Democrat.

Copii trimise lui I. Stalin, V. Molotov, O. Malenkov;

URSS și-a dat acordul pentru inaugurarea administrației românești în Transilvania de Nord imediat după formarea guvernului Petru Groza

$$_

 RADU NEGRU, ÎNTEMEIETORUL ȚĂRII ROMÂNEȘTI

Negru Vodă, supranumit Radu Negru, a fost, potrivit legendei, fondatorul și primul domn al Țării Românești. Existența lui reală este controversată, făcând subiectul mai multor cercetări ale istoricilor români și străini. Unii istorici susțin ipoteza că Negru Vodă ar fi doar o poreclă a unor personaje distincte sau contopite, ca de exemplu Basarab I sau chiar lui Radu I.

Dar, totuşi prea multe izvoare istorice confirmă existenţa lui Negru Vodă, ca totul să fie doar o născocire. Trei documente aflate în „Fondi de Exbitas” a Vaticanului, care au fost aduse în prim-plan la noi de către scriitorul și istoricul Florin Horvath, arată o origine uluitoare a voievodului Negru Vodă. Iată mai întâi documentele şi traducerea lor:

1) „Magis dicimus ┼ V.S.┼ Nobilum G.M. R de Craon oratu Tua aqud Fogares devertisse comitatum nobilo G. de Doyen qui in A.D. 1124 sua fortitudine civitas Tyr expugnatione ab GM H. de Payns nigro-rum triens capitibus suum scutum accepit. Simul rogamus ┼ V.S.┼ ut suo conubio cum Clara insiurando erga O.T. nobilum nobilum G. de Doyen absolvas. Vestrus devotus Paulus in A.D. 1147”.

„Mai spunem că V.S. că nobilul G.M.R. s-a oprit la Făgăraș la rugămintea Voastră însoțit de nobilul G.de Doyen care în anul 1124 A.D. pentru vitejia sa la ocuparea cetății Tyr a primit de la G.M.H. scutul cu trei capete de negri. Împreună rugăm pe V.S. să delege de jurământul său față de O.T. pe nobilul G. de doyen de căsătoria cu Clara. Al vostru preaplecat Paulus in A.D. 1147”.

2) „Noastre G.M. A. de Perigord cum equitibus itinero apud Hierosolimae devertimus in Longocampus ubi Rado, Dux Fogaras Fra. G. de Doyen filius perficiens voluntatem ┼ V.S.┼ nostra fide Margo Bucuria bano Basararis filiae in A.D. 1239”.

„Noi G.M.A., împreună cu cavalerii, în drum spre Ierusalim am poposit în Câmpulung, unde se căsătorește Radu, duce de Făgăraș, fiul Fra. G. de Doyen cu Margo Bucura (Bucuria), fiica banului Basarab în credința noastră împlinind planul V.S.A.D. 1239”.

3) „Nuntiamus te Rado. Raddus dux de Fofaras filium. Equitis g. De Doyen nepotem (epotium). Quod G.M.G. De Beaujeu. Concilio Lyon Voluntati tuae Indulgentiam in Valachei Hongryus cocilavit A.D. 1272”.

„Te anunțăm pe tine Radu, fiul lui Radu, duce de Făgăraș. Urmaș al Cavalerului G. de Duyen. În consiliul de la Lyon G.M. G.de Beaujeu a mediat asupra regelui Ungariei bunăvoința sa către Valahia favorabilă planului tău A.D. 1272”.

Informațiile cumulate în cele trei documente, precum şi din altele, ne arată următoarele:

* La anul 1124, cavalerul templier Gilbert de Duyen, pentru vitejia de care a dat dovadă în cucerirea cetății Tyr, a fost înnobilat de către Marele Maestru al Templierilor, Robert de Craon, cu scutul cu trei capete negre, ceea ce va face ca urmașii săi direcți să poarte apelativul de „Negru”.

* Acest Gilbert de Duyen, fiind dezlegat de jurământul cavaleresc, se va căsători în anul 1147 cu Clara (fiica unei căpetenii locale din Țara Făgărașului) și au un fiu, în persoana lui Radu.

* Un urmaș al acestui Gilbert de Duyen, un bărbat cu numele de Radu (Radu Negru), se va căsători în anul 1239, în Câmpulung cu Marga Bucura (Margo Bucuria), fiica banului Basarab (Basararis cum apare în text). Căsătoria având loc la Câmpulung ceea ce întărește teoria primului descălecat în perioada 1210-1215 a primului Radu Negru, posibil primul domnitor al Ţării Româneşti.

* Radu Negru și Marga vor avea un fiu, care se va numi tot Radu și care va fi menționat la anul 1272 (1274).

Foarte interesant e faptul că într-un articol din 1927 din „Revista Arhivelor”, autorul (Mihail Popescu) îşi pune întrebarea legitimă: ce caută capete de arabi în stemele ţărilor române? Ce legături „intime” au avut românii cu arabii, pentru ca aceştia din urmă să fie reprezentaţi pe stemele româneşti? Acum, în lumina documentelor mai sus menţionate, răspunsul e mai clar: „capetele de arabi” din stemele ţării româneşti aduce aminte de scutul cu trei capete negre ale cavalerului templier Gilbert de Duyen, ale cărui urmaşi au fost mai târziu domnitorii din Ţara Românească.