$$$

 E R O I I 

                                        de Aurel Anghel .

 Eroii n-au mai apucat să plângă

s-au închinat cu mâna stângă

în dreapta îşi ţineau dragostea de ţară .

... Au apucat doar să se-nchine şi să moară.

Azi trupul lor ascuns pe sub pământ

este-n istorie Cuvânt

de rugăciune şi iubire pentru ţară .

... Ei au ştiut doar să se-nchine şi să moară.

Cu gândul la copii şi la părinţi

au murmurat Cuvântul către sfinţi

simţind că nu e rană să te doară

mai tare decât dragoste de ţară.

Eroii noştri dorm cuminţi

au apucat doar să se-nchine şi să moară.

Eroii nu mai au nevoi, eroii ne mai au pe noi.

Cât mai trăim să nu-i uităm

un semn de dragoste doar să le dăm.

... Eroii nu mai au nevoi, eroii ne mai au pe noi ...

$$$

 C U. V O I 

Adrian PĂUNESCU

Eu nu trăiesc pentru elite,

Eu astăzi nici nu mai sînt eu

Ca un copac cu crengi rănite

Trăiesc pentru poporul meu.

Le fie pururea rușine

Acelora ce părăsesc

De dragul de-a le fi lor bine

Calvarul nostru omenesc.

Ti-e frig la masa și în casă,

Ți-e greu,cum greu ni-i tuturor,

Dar speri in țara ta acasă

Că o să fie mai ușor.

Dar nu te-nscrie la elite

Și-n mizerabile mafii,

Mai bine trupul ți-l trimite

Pămîntului din care vii.

Eu nu mă spăl decît cu plînsu-mi

Eu va privesc cu ochii goi,

Eu nu mai sînt acum eu însumi

Ci sînt cuvîntul dintre voi.

-1985-

$$$

 R U I N E L E

Alexandru MACEDONSKI

Sub ziduri uriașe de falnice ruine

Pe care mușchiul verde se-ncleasta și s-atine,

          Îmi place să m-opresc

Și ascultând cum vântul pe sub arcade plânge,

Să reînviez trecutul in za scăldată-n sânge

Cu patime trufașe ș-amor cavaleresc !

Trecut-au multe veacuri p-aceste ziduri sumbre,

Dar turnurile încă, lungind ale lor umbre,

              Titani decapitați,

Se află în picioare și parcă să desfida

Ar vrea și astăzi veacul ce tinde să ucidă

Chiar suveniru-atator împărați !

Ei au trecut !... Și astăzi Bastilii ruinate

Abia pe ici, pe colo, schelete deșirate

              Se-naltă către cer ;

Ei au trecut ! Și astăzi verigile sunt rupte,

Și dup- atâta sânge și dup-atatea lupte

E suveran poporul și toți despoții pier !

Dar ce-a câștigat oare, sărmanu, zbuciumare,

Mai mult ca niciodată în libertatea-i mare

              E sclav și numai sclav :

Ieri sclavul unui singur și azi al tuturora,

Pe cerul libertății se stinge aurora,

Și-nvins este tot dânsul învingătorul brav.

Zdrobeste-te, o, harpă, d-aceste ziduri antici

Și tu ești rămășiță din timpii cei gigantici :

               Tu n-ai ce mai cânta !

Venirea Libertății e-nceperea sclaviei,

Și tu, poete, cată, din timpii bărbăției

O spadă ruginită in piept a-ți împlânta.

$¢$

 CHIPUL VERII

Petrișor Mandu

Când fără răsărit e chipul verii,

Mulţimi de vise norii negri sting,

Lipseşte roşul din apusul serii,

Cu mâna, cerul, vreau să îl ating.

Ca-n plasa neagră a norilor zurlii,

Un ochi să fac, atât de mic, prin care

Chiar stropii reci, din cer, s-ar potoli

Și ne-ar zâmbi iar razele de soare.

Atâta ploaie curge ne-ncetat

Iar solu-n glod se umflă prin șuvoaie,

Natura s-a oprit din vegetat

Iar munca-n câmp lipsește, că-i greoaie.

Când nopți mai scurte zilele lungesc,

Ne-ascundem alungați de ploaia rece,

În pribegie-i neamul țărănesc,

Va fi un risc de foame, timpul trece.

La muncă, toți, nu-i timp de prăbușit,

S-avem, români, o toamnă hrănitoare,

Privirea-ndrept, spre cer, la nesfârșit,

Cu drag, să-ntâmpin razele de soare.

Căldura verii să ne înconjoare

Căci ploaia , vântul nu ne-au aplecat,

Va fi-n curând iar răsărit de soare

Să ardă-ntreg ”COVID”-ul blestemat.

$¢$

 Plânsul mării

Sandu Catinean 

Aseară-am ascultat cum plânge marea

Şi-am tresărit uimit, la plânsul ei

Pe valuri albe, lin curgea-nserarea

Iar eu oftam așa… fără-un temei

Căci ţărmul mării îmi cânta un cânt

Ce-l murmurau tăceri nedesluşite

Părea că vine dintr-un trist adânc

Învălmășit de voci înăbuşite…

Eu ascultam aceste lungi suspine

De prin străfunduri negre-ntunecate

Și-am deslușit cum voci se căinau

Pe fundul mării-n mii de ani plecate

Am tresărit uimit de perfidia mării

Ce suflete jertfeşte-n val de ape

Căci ea ca și-un călău ce-și face cruce

A conștiinței milă vrea s-adape…

Al mării cânt nu-mi mai era o odă

Ci doar concert de suflete pribege

Şi înfrățit cu-a morţii tânguire

Mi-am spus în gând: ”nici marea n-are lege”…

Sandu Cătinean din Bonţida

”Cel care vine din brazi”

$$$

 PORT-CREIER

Gheorghe Vaduva

Am fost plecat o noapte cu creieru-mi la piață,

prea viscolit de-o iarnă dintr-un pustiu de bine,

să-l vând pe-un dor de stele, din noaptea care vine, 

când voi ajunge, poate, cu ochii-n dimineață. 

Am vrut să-i spun o vorbă, când am plecat de-acasă, 

să-i umplu neuronii c-un strop de nostalgie,

să-i zic ce-mi zice lumea c-ar trebui să știe, 

când umblă printre stele doar în papuci de casă. 

Am vrut să-i spun mai multe și să-l vorbesc de bine – 

credeam că o să-i placă, la toți ne place asta – ,

c-o vorbă chibzuită îți lingușești nevasta,  

când te-a văzut cu alta prin curțile vecine.

Dar Creierul cel Mare nu-i cratiță, nici fustă,

ci Einstein-ul din creștet, mai sus ca Relativul,  

cu el nu-ți ține trucul cu prostul și naivul, 

oricât ești tu de cobră, el tot va fi mangustă. 

Dar vream să sting conflictul, să-l fac doar să zâmbească,

deși-i cam dus cu pluta, el, totuși, guvernează, 

e tare-n constelații, dar, noaptea, nu visează 

și nici nu vrea vreodată din gând să se trezească…

Am vrut să-l rog s-accepte că inima nu-i gheață, 

ci foc venit din Soare și din adâncul Terrei,

că lumea e de toate, da-n foc stă miezul erei,

și chiar de nu-i gândire, simțirea-i mod de viață…

Dar creierul din mine n-ascultă de cuvinte,

și nici de vreo idee ce plânge-un fir de iarbă,

nici de povestea vorbei ce-și râde tâmp în barbă, 

ci doar de-o rațiune ce calcă pe morminte.

Nu pot să-l vând pe-o coapsă și nici pe vreo idee,

mă-ntorc cu el acasă și-l las să aiurească,

să umble printre gânduri și-n gând să se gândească,

iar eu să-mi umplu viața c-o floare și-o femeie…

N-am să-l împac vreodată cu apa și cu focul – 

în fiecare creier, e-un creier care zace,

în fiecare vorbă, e-o vorbă care tace – 

și n-am să-i schimb vreodată cu nenoroc norocul… 

Dar eu, umil port-creier, am alte fascinații

și-o inimă ce bate, cu foc, prin constelații.

Gheorghe Văduva,

București, 02 iunie 2016

$$$

 

- Cine este el?, m-au intrebat. 

- E tatal meu!

- Dar, de ce nu-i porti numele? 

- Pentru ca nu avem acelasi sange, am raspuns  calm. 

- Atunci, nu e tatal tau, s-au grabit sa-mi zica. 

- El, a sosit in viata noastra cand aveam doar 7 ani. S-a indragostit de mama, iar prezenta mea nu a fost niciodata o problema. Dimpotriva. Ii placea sa se joace cu mine, era bucuros sa petrecem timpul impreuna. 

Mama spune ca m-a vazut mereu cu ochi buni, ca ochii lui au o privire speciala pentru mine. 

A dovedit ca o iubeste pe mama; a dovedit ca o iubeste cu adevarat, cu tot trecutul ei. 

A dovedit ca o iubeste atat pe ea cat si pe mine.

De-a lungul timpului a continuat sa arate tot mai multa iubire fata de mama si fata de mine. 

Daca in fiecare zi m-a vazut, in fiecare zi s-a jucat cu mine. 

Daca nu putea sa vina in fiecare zi sa ma vada, in fiecare zi intreba de mine, fiindca in fiecare zi vorbea cu mama la telefon. Si nu era doar aparenta, chiar il interesa ce fac. 

Daca se intampla sa am vreo problema de sanatate, lasa tot ce avea de facut si alerga cat de repede putea sa fie langa mine, sa ma ingrijeasca, sa ma protejeze, sa ma simt in siguranta. 

Niciodata nu ne-a abandonat. Intotdeauna a fost  constant cu mama si cu mine. 

Am devenit prioritatea lui. 

Prefera sa-si petreaca timpul cu noi, decat sa fie in oricare alta parte, chiar daca ce faceam era doar sa ne uitam la un program plictisitor la televizor.

Putea sa mearga oriunde, sa faca orice in alt loc, dar el mereu a preferat sa fie cu noi. Mereu a avut grija de noi.

Cand mama a decis sa fie cu el pentru tot restul vietii, el nu s-a schimbat. Intotdeauna si-a  respectat promisiunile. 

Mie, mi-a demonstat ca ma iubea cu adevarat.  Niciodata nu a incercat sa-mi cumpere iubirea. Ba dimpotriva: mi-a aratat valoarea lucrurilor si ca iubirea e de nepretuit. 

A avut mereu grija de mine si m-a respectat ca pe un fiu si chiar m-a iubit si ma iubeste ca pe propriul fiu. Mereu m-a numit "Campion!", campionul lui si intotdeauna mi-a oferit iubirea unui tata, chiar daca nu avea aceasta obligatie. 

Mi-a dat cele mai bune sfaturi de cate ori am avut nevoie de ele. 

De fiecare data cand am fost trist, m-a imbratisat cu toata iubirea lui. 

A fost acolo cand nimeni altcineva nu a fost...

Da, asa e. Aveti dreptate. El nu e tatal meu prin sange, el e tatal meu prin iubire.  

Legatura noastra nu e una de sange, ci una mult mai mare: se numeste IUBIRE.

Nu am sangele lui,  dar el e tatal cel mai minunat din toti cati exista. N-as fi putut sa cer un tata mai bun si de-asta el e tatal meu.

Am stiut dintotdeauna ca nu avem acelasi sange, dar asta niciodata nu a fost o piedica sa ma iubeasca asa cum o face. 

TATAL MEU s-a dovedit demn de acest titlu care pentru multi barbati se arata a fi "o palarie prea mare". 

De aceea, el nu e barbatul mamei mele, nici tatal meu vitreg. 

EL, ESTE TATAL MEU!

de Raul Armas Cuscos