$$$

 IOAN LUCHIAN MIHALEA

Ioan Luchian Mihalea, urmărit de un blestem? A murit la fel de brutal ca mama sa.

Conducătorul grupurilor Song și Minisong a murit, la doar 42 de ani, într-un mod la fel de brutal ca mama sa. Dacă ar fi trăit, cel supranumit de prieteni Oanță ar fi împlinit 74 de ani, pe 15 decembrie. Îndrăgitul creator și conducător al grupurilor Song și Minisong a încetat din viață pe 29 noiembrie 1993, într-un mod brutal, asemănător felului în care murise mama sa.

Ioan Luchian Mihalea, urmărit de un blestem? A murit la fel de brutal ca mama sa 

Ziarele din 30 noiembrie 1993 anunțau șocanta veste a morții lui Ioan Luchian Mihalea, una dintre vedetele scenei muzicale românești de la acea vreme. Născut la 15 decembrie 1951, în Ocnele Mari, Vâlcea, Ioan Luchian Mihalea a rămas la o vârstă foarte fragedă fără părinţii Marioara şi Ionel Mihalea. 

Șansa lui s-a numit Elisabeta Luchian, mama sa adoptivă, care l-a crescut ca pe propriul copil. Oanță, așa cum îi spuneau prietenii, o privea ca pe o icoană, dar niciodată nu a vorbit prea multe despre copilăria sa, nici măcar oamenilor apropiați. Iar unul dintre motive a fost, cel mai probabil, faptul că mama artistului a fost omorâtă în cadrul unui jaf, fiind strangulată, potrivit adevarul.ro.

Mihalea nu avea de unde să știe că, într-o seară de sfârșit de noiembrie a anului 1993, avea să-i repete povestea, fiind ucis cu brutalitate de doi indivizi de 19 ani, în apartamentul său din Drumul Taberei, scopul crimei fiind tot jaful. Asasinii, Nelu Florian Gavrilă, zis „Bobița Neagră” și Ionel Păun, l-au lovit pe artist cu un box metalic şi cu un ciocan de lipit, strangulându-l apoi cu două cabluri găsite prin apartament.

Vestea a fost șocantă pentru apropiați, dar și pentru marele public, mai ales că era încă vie în memoria tuturor modul asemănător în care fusese omorâtă, cu doar 4 ani înainte, în noiembrie 1989, îndrăgita cântăreață Mihaela Runceanu. Cei doi criminali au fost prinși după 40 de zile, fiind condamnați la închisoare pe viață și încarcerați la Penitenciarul Giurgiu. Dar, ca și în cazul asasinului Mihaelei Runceanu, Nelu Florian Gavrilă a fost ulterior eliberat condiționat în 2015, iar complicele său, Ionel Păun, un an mai târziu. 

În schimb, Ioan Luchian Mihalea a fost înmormântat pentru totdeauna în Cimitirul Bellu din București. Trăise doar 42 de ani.

Între 1991-1993, a prezentat la TVR spectacolul concurs de muzică pentru copii „TIP TOP MINITOP”. În aceeași perioadă, a fost profesor de canto la Universitatea Ecologică din Capitală.

Se stinge din viață brutal și nedrept, în seara zilei de 29 noiembrie 1993. Avea doar 42 de ani.

Ioan Luchian Mihalea a creat, în 1974, alături de alți studenți, grupul Song, pe care l-a condus până la moartea sa. Alături de Song a susținut sute de spectacole și turnee în țară și străinătate, acesta devenind în această perioadă un adevărat fenomen artistic și cel mai popular grup coral din România, conform teatrultanase.ro.

Mai târziu a înființat și Minisong, prin care a îndrumat paşii multor copii spre muzică. I-a învățat pe cei mici piese din folclorul românesc şi universal, titluri celebre din muzica de film, canţonete, muzică din operete. Din grupurile corale respective au făcut parte, în diferite perioase, nume cunoscute ca Bogdan Stanoevici, Ducu Bertzi, Bianca Ionescu, Doina Matei Pocorschi, Bogdan Dragomir, Luminiţa Velciu, Dana Rogoz sau Gianina Corondan.

„Făceam în fiecare an un spectacol în decembrie, chiar de ziua lui Oanţă, la Sala Palatului. Şi-n primul an, am cântat două colinde, am crezut că se rupe sala. A fost o reacţie extraordinară. Urlete! Să auzi în sala congreselor PCR colinde cu „Fecioara Maria naşte pe Mesia”....”, a povestit regratatul actor Bogdan Stanoevici, citat de Agerpres.

Ioan Luchian Mihalea a avut câteva apariții scurte și în filme, dar a avut roluri mai consistente pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”.

A fost căsătorit, pentru doar trei ani, cu Adina, ea însăși membră a grupului Song, cu care a avut un băiat. Ionuț. Deși au trecut trei decenii de la cumplita dispariție a artistului, multe generații de români nu-i vor uita uriașul talent, zâmbetul și energia.

$$$

 

LEBĂDA NEAGRĂ

Trecut-am leul la dietă,

E mai, în floare sunt bujorii

Și vezi ici colo, la șuetă

Cum se adună-alegătorii.

Tineri, cu vorbă avântată,

Tăcuți, acei cu albe tâmple

Așteaptă, ca și altă dată

Marea minune să se-ntâmple.

Se roagă, mulți, la Preacurata

La sfinți, la bunul Dumnezeu,

La credite să scadă rata,

Să fie bine și nu rău.

Iar soațele, la fel. Și ele

S-au săturat de egzitpoluri; 

Ar vrea în loc telenovele

Blecfraidei, prețuri mici prin moluri.

E pretutindeni așteptare

În sânul mândrei noastre nații;

Nu mai vrea nimeni anulare

Nici ruși, nici boți, nici complicații. 

Să fie altfel decât este,

Să aibă țara președinte

Un Făt frumos ca în poveste, 

Harnic, viteaz, cu multă minte.

Din doi, gândind pe îndelete

Ca să-l aleagă pe cel bun

Stau noaptea treji, ca Moromete

Și beau cafele și tutun.

Dar undeva, pitită bine

Oculta neștiut veghează

Și calculează, pentru sine 

Ce sacrificii mai urmează.

Ciolacu, Hunor și Predoiu,

Cu alții mulți pe lângă ei,

Au pitulat sub preș gunoiul,

Sunt iarăși albi și curăței.

- ”Așa e în democrație,

Aceasta-i regula ce-o știm

Crize-au mai fost, or să mai fie,

Tot noi la cârmă ne rotim.

Lebăda neagră-i pregătită,

De-o fi nevoie, să-și ia zborul,

Să fie țara fericită

Și fericit întreg poporul.”

La fel vorbeau, de la tribună

Primind ovații și urale

Cei nărăviți înspre minciună

Și-n zilele lui Caragiale.

De zeci de ani se tot perindă

Prefaceri mari, în chip și fel,

Și așteptăm să se aprindă

Lumina-n capăt de tunel.

Dar este-o vorbă cumpănită

Ce o rostesc bătrânii încă:

- Nu vă lăsați duși în ispită,

Nu tot ce zboară se mănâncă...

 

Bine va fi, ca și-altă dată,

Că-i Nicușor, că-i Simion,

Tot pentru cei cu ceafa lată

Cu guler alb și papion.

Cei mulți s-or istovi mereu 

Să aibă-n traistă-un colț de pâine

Și vor cânta, când le e greu,

Vechiul ”Deșteaptă-te, Române !”

______________________

Așa-i povestea, de când veacul:

N-ajunge-n veci boier săracul,

Găina puii nu îi naște,

Nici caii n-au Crăciun și Paște !

(16 mai 2025, înainte de turul final al alegerilor prezidențiale din noua Duminică a Orbului)

$$$

 

DUBLA STATUIE

Această statuie este una dintre cele mai neobișnuite și misterioase din lume, ea fiind creată de către un sculptor francez necunoscut, în sec, XIX, iar acum se păstrează în Muzeul Salar Jang din Hyderabad, India.

Este cunoscută în întreaga lume sub denumirea de „Dubla statuie a lui Mefistofele și Margarita”.Unicitatea ei constă în faptul că pe o parte e sculptată silueta unui bărbat, iar pe cealaltă a unei femei. Ea este cioplită dintr-o singură bucată din cel mai vechi arbore de sicomor și are o înălțime de aproximativ 175 cm.

În spatele statuii a fost instalată o imensă oglindă, pentru a putea admira două imagini în același timp și pentru a putea aprecia abilitatea impecabilă a autorului. 

   WIKIPEDIA.

$$$

 In memoriam Camil Petrescu, decedat pe 14 mai1957... 

CAMIL PETRESCU ȘI CELLA SERGHI au trăit o poveste de iubire care a devenit una dintre cele mai îndrăgite din literatura română. Ea dezvoltase o dragoste dependentă, el oscila între gesturi tandre și atitudine ostilă.

Nici Camil Petrescu nu s-a născut și n-a copilărit în condiții foarte favorabile. Născut în 1894 și rămas orfan de ambii părinți, prin grija unui subcomisar de poliție i s-a găsit un loc într-o familie adoptivă, la o doică din mahalaua Moșilor.

Inteligent și ambițios, copilul a avut rezultate excelente la școală, s-a descurcat să obțină mereu burse de merit, a absolvit magna cum laudae Facultatea de Litere și Filosofie, urmând ca, peste ani, în 1948, să devină membru plin al Academiei.

Hiatusul dintre condiția socială de pornire și capacitatea intelectuală excepțională a constituit mereu o sursă de angoasă existențială la care s-a adăugat surzenia cu care s-a ales în Primul Război Mondial și înălțimea nesatisfăcătoare pentru un bărbat. După mărturisirile din Jurnalul lui Mihail

Sebastian, Camil Petrescu avea carențe mari în relaționarea cu oamenii, dar mai ales cu femeile.

Complexat și ostil cum era, vedea femeia în două ipostaze extreme: fie îl iubea pe el și numai pe el toată viața – și atunci era o zeiță –, fie era o femeie normală, pământeană, și față de aceasta se dezvăluia viziunea misogină, dezgustată a lui Camil Petrescu.

„Solidaritatea femeii cu mine e ca zborul a două suflete în nesfârşitul lumii.' Pe de altă parte, „Femeile care au însemnat destinul unui om, cele adevărate, care sunt foarte puţine (căci restul sunt femele), îşi încep misterul după ce s-au răsturnat în patul bărbatului'. Și dacă expresia aceasta nu ne place, găsim tot la el alta: „S-au dat, desfăcând picoarele ca nişte bacante…'. De acest om se îndrăgostește pe viață Cella Serghi, tânără și frumoasă studentă la Drept, scriitoare aspirantă, constănțeancă de origine, născută în 1907, iremediabil amorezată de mare.

S-au întâlnit prima dată în 1927, la Ștrandul Kiseleff. Dar s-a îndrăgostit de el un an mai târziu, când era deja căsătorită, și s-au reîntâlnit întâmplător, în același loc. I-l prezintă scriitorului pe soțul ei, inginerul Alfino Seni. Scriitorul îi cere inginerului niște amănunte tehnice pentru unul dintre romanele sale. „Ne întâlneam la curse, la teatru, (…) la cinematograf, şi chiar la noi acasă, unde accepta să joace nesfârşite partide de table cu soţul meu, ca să fie aproape de mine. Dar mie nu-mi ajungea. Aş fi vrut ca acest bărbat (…) să închidă deodată cutia de table cu un zgomot care să dărâme zidurile şi să-i spună: «Aşa nu se mai poate! Vreau să fie a mea, nevasta mea!» Dacă nu e în stare de un gest definitiv, hotărât, înseamnă că nu mă iubeşte! Şi totuşi de câte ori rămâneam singuri o clipă, se apropia de mine şi cu o tandreţe intensă, răscolitoare, îmi şoptea: «Moft!»'. Camil Petrescu îi dăduse această poreclă, se pare.

CAMIL PETRESCU ȘI CELLA SERGHI: Ea era prea mult pentru El

Nici după ce ea a divorțat, nici după ce cariera ei literară a început să crească, sub oblăduirea lui, precum și a lui Rebreanu și a lui Mihail Sebastian, Camil Petrescu nu se hotărăște să facă un pas decisiv către o relație cu Cella Serghi. Se mulțumea să se lase adorat, savura apropierea personalității ei pline de farmec și strălucire, dar nu se putea da în mâinile ei. Enigmă căreia Mihail Sebastian, prieten apropiat și fin cunoscător de suflete omenești, îi găsește această explicație: „Pentru un scriitor nimic nu-i mai periculos decât să te însori cu o femeie inteligentă.'

Soția perfectă pentru un creator ar fi fost, după părerea lui Sebastian, supusă, docilă, discretă, tăcută, retrasă, gospodină, care să fie alături de soțul ei și care să nu-l întrerupă în timp ce creează – pe scurt, una care să trăiască umilă în umbra lui –, profil cu care Cella nu se identifica absolut deloc.

Camil Petrescu s-a însurat, totuși, la vârsta de 53 de ani, cu actrița Eugenia Marian. A avut doi fii: primul s-a născut la două luni după căsătorie, iar al doilea, după încă trei ani. Căsătoria s-a răcit complet în câțiva ani, iar scriitorul a încetat din viață în 1957, la vârsta de 63 de ani. Cella Serghi a mai trăit vreme de 35 de ani, timp în care obsesia ei pentru Camil Petrescu nu părea să fi slăbit cu nimic în intensitate.

Mihaela Serea

$$$

 Costache Negri, un patriot uitat. A refuzat tronul Moldovei, dar a obținut recunoașterea Unirii Principatelor

Costache Negri s-a născut pe 14 mai 1812 la Iași și a fost fiul marelui vistiernic și agă Petrache Negri și al Zulniei Donici, una dintre frumusețile Moldovei din acea epocă, despre care poetul-boier Costache Conaki (devenit mai târziu soțul ei) a scris memorabilul vers:

„Cine-a iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate“.

Negri și-a petrecut copilăria la curtea domnească a lui Ioniță Sturza (mama lui era nepoata Doamnei), unde și-a început educația, pe care a continuat-o apoi la Pensionul Cuenin, împreună cu Vasile Alecsandri, Kogălniceanu și Cuza, cu care a legat o prietenie trainică. Temperament blajin, prezența lui era o binecuvântare în timpul furtunoaselor discuții dintre tinerii de cultură franceză și cei cu educație germană. Moș Costache sau „unchiașul“, cum i se spunea, intervenea lăudând virtuțiile propriului său neam.

Moșia lui, Mânjina, din fostul județ Covurlui, unde și-a scris aproape toate operele literare, era locul unde tinerii însuflețiți de ideile Revoluției franceze se întâlneau pentru a pune la cale mișcarea de la 1848. „Două puncte foarte îndepărtate, scria Vasile Alecsandri, existau pe fața pământului, în care românii generației noi începură a se întâlni: unul în Franța, în cartierul studenților din Paris, și celălalt în Moldova, la moșia lui Costache Negri“.

Aici se aduna tineretul din ambele principate românești, aici a găsit și Bâlcescu, în vara lui 1845, un adăpost vremelnic pentru sănătatea lui precară. După eșuarea revoluțiilor din Principate, tinerii moldoveni și cei munteni au fost exilați la Paris, unde au strâns rândurile și au pregătit actul de naștere al României viitoare. Negri s-a aflat printre ei, întreținându-i pe cei fără mijloace din veniturile moșiei sale și luând contact cu personalitățile franceze ale timpului.

A ținut în acei ani un discurs de mare răsunet, în care a sintetizat aspirațiile poporului său: „Trăiască Moldova! Trăiască Valahia! Dar mai învrednicească-ne Dumnezeu să putem striga într-o zi: Trăiască România unită! Atunci, fraților, soarele luminii va pătrunde și va împrăștia adâncul întuneric în care zăcem; atunci numai vom fi ceea ce trebue să fim, adică fiii unei singure și puternice moșii!“.

În timpul domniei lui Grigore Ghica, Negri a devenit ministru și l-a sfătuit pe Domn să înceapă o serie de reforme, să desființeze robia țiganilor, să îmbunătățească starea țărănimii. În plus, și-a început misiunea diplomatică în favoarea Unirii, care a culminat cu misiunile la Viena si Constantinopol. În perioada furtunoasă de pregătire a Unirii, în timpul Divanurilor Ad-hoc, a avut, împreună cu Kogălniceanu și Cuza, un rol covârșitor.

Cărturarul a devenit vicepreședintele Adunării Ad-hoc, al cărei regulament l-a întocmit și a cărei activitate a condus-o cu multă înțelepciune și patriotism, legându-și numele de cele mai prețioase idealuri ale timpului: libertatea religioasă, desființarea privilegiilor, împroprietărirea țăranilor, secularizarea averilor mănăstirești, care s-au realizat prin râvna și la inițiativa lui în vremea lui Cuza.

Un alt gest semnificativ al lui Negri a fost acela de a refuza candidatura la tronul Moldovei, convins că „sunt de ajuns bărbați moldoveni mai vrednici de însărcinat cu povara Domniei, cari au și adevărate aventuri legale și cu care astăzi, spunea el, nu mă pot asemăna decât în deopotrivă durere, pentru binele acestui al nostru pământ.“

După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în ambele principate, a fost trimis la Înalta Poartă unde, printr-o strălucită și curajoasă intervenție diplomatică, a obținut recunoașterea Unirii. După abdicarea domnitorului, Costache Negri s-a retras din viață publică în căsuța surorii sale, la Târgu Ocna, unde la un moment dat a primit vizita Principelui Carol, al cărui adversar fusese în 1866.

Retras în liniștea micului târg, cărturarul a trăit printre plantele pe care le îngrijea cu multă pasiune, printre colecțiile numismatice și prețioasele sale amintiri. Bătrân, strâmtorat financiar, s-a stins din viață pe 28 septembrie 1876 și a fost înmormântat în curtea bisericii logofătului Răducanu Racoviță din oraș.

Reproducem reportajul scris de Eminescu (care vedea în Negri „nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a Românilor“) în ziarul „Timpul“, cu prilejul înmormântării:

„Soarele frumos de toamnă lumina în colțul Moldovei de la Ocna ducerea la mormânt a rămășițelor unuia din iubiții fii ai poporului român. Poet în momentul de răgaz, prozator eminent și patriot bun, cu inima dreaptă și fără patimă, și cel mai distins diplomat al țărilor românești, Costache Negri trăia retras la Tg. Ocna cu amintirile unei vieți bogate, închinată întreagă acestui popor, acestei țări. Astfel pământul românesc primește în brațele sale pe copiii săi adormiți, cu aceeași blândeță ca sânul mamei; el, în care zac comorile trecutului nostru, își adaugă câte o nouă comoară, și astfel ni se face mai scump, tot mai scump. Dormi, Costache Negri, în pământul din care te-ai născut, pe care l-ai iubit, pe care l-ai apărat viața toată și fie-ți țărâna ușoară și reamintirea veșnică”.

$$$

 Domnița Bălașa Brâncoveanu, martoră la decapitarea tatălui său

Domniţa Bălaşa a fost cel de-al noualea copil și a șasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu si a soției lui, doamna Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, un comerciant ridicat la rang boieresc de Mihai Viteazul și pus pe tron de familia Cantacuzino. S-a născut in anul 1693, în cel de al cincilea an de domnie al tatălui său și, ajunsă la varsta de 15 ani, în mai 1708, a fost măritată, la dorința lui Constantin Brâncoveanu, cu Manolache Lambrino San Chirita Andronache Rangavi. Acesta provenea dintr-o famile de origine greacă, fiind fiul marelui arhivar al Patriarhiei din Constantinopol, și a fost ridicat la funcția de mare ban al Craiovei și ispravnic al scaunului Bucureștilor.

Intrat în dizgrația sultanului Ahmed al III-lea, Constantin Brâncoveanu avea să piardă în 1714 tronul Țării Românești. Capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui Brâncoveanu, a fost trimis la București și primit de domnitor în marea sală de audiență. Scena a fost descrisă de Anton Maria Del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului, care povestește că trimisul sultanului i-a spus că regretă că îi aduce o știre proastă, dar trebuie să se supună voinției divine și să asculte ordinele sultanului. Mustafa-aga a scos o năframă de mătasă neagră și a pus-o pe umărul domnitorului spunându-i: „mazil”, adică detronat.

Brâncoveanu a fost apoi închis sub pază în sala de audiență, iar Mustafa-aga le-a citit boierilor firmanul prin care fostul domn și întreaga sa familie erau declarați haini, apoi au fost sigilate tezaurul public și tezaurul privat, iar a doua zi au fost luați pe sus de la curtea din Bucureşti şi duși la Constantinopol.

Domniţa Bălaşa nu ştia în acel moment nimic din ceea ce păţea familia sa pentru că se afla împreună cu soţul ei, Manolache Lambrino, la Constantinopol, pentru a aranja nunta fratelui mai mic, Radu, cu Anna, fiica lui Antioh Cantemir.

Când vestea mazilirii domnitorului s-a răspândit în capitala Imperiului Otoman, Domniţa Bălaşa a fost închisă în închisoarea femeilor, Ceauş Emini, iar turcii au torturat-o zile în şir pentru a afla unde se află ascunse averile tatăl ei.

Aici, în închisoare, Bălaşa s-a întâlnit cu Marica, mama ei, şi, după câteva luni de detenție, au asistat împreună pe 15 august la cumplita ucidere a lui Brâncoveanu şi a celor patru băieți ai domnului: Constantin, Ștefan, Radu și Matei. După moartea tatălui şi a fraţilor, Bălaşa a rămas în continuare sub robie, ajungând împreună cu mama şi cumnata ei în seraiul Sultanului. Turcii le-au chinuit în continuare pe femei pentru a afla unde sunt ascunse averile familiei, apoi le-au transferat la închisoarea Bostangi Başa, unde au stat închise timp de şapte luni.

Au scăpat doar după ce au fost răscumpărate, dar li s-a interzis întoarcerea în ţară și au fost exilate la Kutias, în Caucaz. Abia în noiembrie 1716 Bălașa Brâncoveanu şi mama ei, Marica, au reuşit să se întoarcă în Țara Româneacă.

Ajunsă acasă, Bălașa a ridicat împreună cu soţul său, Manolache Lambrino, o casă de locuit, apoi a înfiinţat o şcoală, o mică biserică şi un azil de bătrâni în apropierea locuinței. Pentru că nu a avut copii, Bălașa a oferit întreaga avere a familiei lăcaşurilor de binefacere înfiinţate de ea.

După moartea bărbatului a luat decizia construirii unei noi biserici, mai mare şi mai încăpătoare, noua construcție fiind finalizată în 1753. Un an mai târziu Bălașa Brâncoveanu a murit, la vârsta de 59 de ani.

La cutremurul din 1838, biserica făcută de Domniţa Bălaşa a fost grav deteriorată, așa că a fost luată decizia dărâmării ei, dar pe aproximativ acelaşi loc s-a construit o a treia biserică, între anii 1838-1842, care a fost ctitorită de Safta Brâncoveanu, fiica lui Teodor Balș și a Profirei Rosetti, văduva marelui ban Grigore Brâncoveanu, cea care a fondat și Spitalul Brâncovenesc.

Noul lăcaș de cult nu a rezistat decât 40 de ani, pentru că fusese construită pe un teren inundabil, astfel că între anii 1881-1885 a fost zidită actuala biserică „Domniţa Bălaşa” în interiorul căreia, între pronaos și naos, pe partea dreaptă, se află mormântul domniței Bălașa care are, începând din anul 1884 un monument funerar din marmură albă, „Întristarea”, opera sculptorului Ion Georgescu. Tot aici se află și mormântul domniței Zoe Brâncoveanu, soția domnitorului Gheorghe Bibescu, al cărei monumentul funerar a fost realizat de sculptorul francez Jules Roulleau. În parcul bisericii se află monumentul Domniței Bălașa, una dintre cele mai frumoase lucrări ale sculptorului Karl Storck, pe soclul căreia sunt înscrise numele moșiilor care au format zestrea acordată bisericii de către fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu.

$$$

 

Scrisoarea lui "Apostol Bologa " (Emil Rebreanu)

 către mama sa, Ludovica Rebreanu, inainte de a fi spanzurat pe 14 mai 1917, dupa ce a fost judecat ca "spion" si "dezertor" in armata Austro-Ungara...

"MAMĂ DRAGĂ, 

Mamă dragă, ai dreptate dumneata. Sunt vinovat și neglijent și egoist. Abia acum îmi dau seama...Acum mă privesc ca într-o oglindă si-mi văd sufletul întreg, împreună cu svarcolirile lui zadarnice. Am vrut mereu ceva și niciodată n-am știut ce vreau .Fericire? Liniște? Bucurie? Multumire? ... Am dorit mereu ceva și am căutat mereu și mereu m-am bucurat că am găsit și apoi mereu m-am întristat că m-am înșelat. Eterna tatonare prin întuneric după un vârf de ac ...VIAȚA MEA A FOST O ODAIE CU MULTE UȘI ȘI FERESTRE ÎNCHISE. Am umblat mereu după fereastra unică a mântuirii și n-am găsit decât ferestre care dau spre întuneric ... Numai târziu, prea târziu, am întâlnit iubirea adevărata, care te apropie de Dumnezeu și de oameni și de lumea de-aici și și de dincolo. Dar acum nici iubirea nu-mi mai era îngăduită. Iubirea mi-a cerut imediat o jertfa cumplită. Am ezitat și de data asta, am avut îndoieli și mai am, dar totuși izbăvirea s-a apropiat ...Un ceas, poate mai puțin, poate mai mult ( până când va fi spânzurat și va capăta izbăvirea divină cea mult așteptată). În orice caz ÎNAINTE DE RĂSĂRITUL SOARELUI JERTFA MEA VA FI CONSUMATĂ ȘI ATUNCI VOI TRIUMFA ÎN IUBIRE. SUFLETUL MEU NU MAI E CAPABIL SĂ INDURE. Din clipa când intr-insul s-a incuibarit iubirea a trebuit să renunț la toate spanzurotorile lumii și mai curând să spânzur propriul meu trup decât să osandeasca sufletele oamenilor.

AM SUFERIT MULT, MAICUTA SCUMPA, și totuși poate că suferința cea mai mare e încă în fața mea. Dar cu iubirea mea în inimă voi pleca liniștit PE DRUMUL CEL FĂRĂ DE INTOARCE (al morții), CĂCI IUBIREA ACEASTA (divină) E PUNTEA VIE INTRE TOATE LUMILE VAZUTE ȘI NEVAZUTE. Simt că, având sufletul plin de iubire, AM BIRUIT MOARTEA DE CARE NE ÎNFRICOSAM CU TOȚII. Moartea nu mai exista, căci peste prăpastia ei VOI INTINDE PUNTEA IUBIRII MELE. Oloiul ( uleiul ) vieții plutește pe apele iubirii spre Dumnezeul eternității. Sunt mai mic ca un atom în haosul infinitului, dar pe apele iubirii mele voi străbate miliardele de universuri până la picioarele Dumnezeului fără început și fără sfârșit ...ACUMA CRED INTR-UNUL DUMNEZEU, ATOTPUTERNIC, STAPANITORUL TUTUROR, DOMNUL IUBIRII, și prin iubire, CREATORUL LUMII.

Cred ...cred...cred...

Și vai, mamă dragă, în clipa când declar cu atâta trufie, că, da, cred , GROAZA CEA MARE SADE LÂNGĂ MINE și mă privește pieziș, cu îndoială și dispreț. Groaza acesta îmi aduce aminte că înainte de răsăritul soarelui se va petrece ceva ...ceva ...Iar acolo, atunci numai ea va fi stăpână! Și vezi, măicuță, în ciuda credinței mele mândre, INIMA MI SE SVARCOLESTE PARCĂ AR STRANGE-O CU CLEȘTE ÎNROȘITE. Îndoiala s-a ivit iarăși, singura de triumful ei până la ultimele svarcoliri. Oare cu ce să mă înarmez ca să -i pot rezista macar acum ...Numai un ceas sau două sau ...O, dacă i-as putea opune o rază de siguranță, în afară de siguranță morții! Dacă aș putea crăpa puțin perdeaua dintre lumea asta și cealaltă, numai pentru o secundă, pentru o miime de secunda, să dobândesc siguranța că dincolo există măcar îndoiala. Zadarnic. Imposibil. CUM SĂ DARAMI ZIDUL NECUNOSCUTULUI ETERN? Nu, mamă scumpă, SIMT BINE CĂ VOI PLECA DE MANA CU INDOIALA până la < Pădurea Spanzuratilor > și că îndoiala îmi va surâde tot atât de misterios până când MI SE VOR STINGE LUMINILE SUFLETULUI. ..

Totuși, cred, mamă, vreau să cred!...Ce mister se va fi ascunzând în surâsul îndoielii? O fi dispretul sau batjocură față de credința în iubire sau surâsul ei enigmatic vrea să ne indice calea? DACĂ NICI IUBIREA N-AR FI MERINDEA VESNICIEI, ATUNCI...

RĂMAI CU BINE, MAICUTA SFÂNTA ȘI INDURERATA ... As fi zis < la revedere > , dar brațul îndoielii îmi face semn...Oare ce semn? Doamne, ce semn?...NU MAI POT, MAMĂ! ...RĂMAI CU BINE ..." 

Referitor la aceasta scrisoare a lui "Apostol Bologa " ( EMIL REBREANU ) către mama sa ( LUDOVICA REBREANU ) de pe câmpul de lupta, înainte de a fi executat ( în 14 mai 1917 ) la moarte prin spânzurătoare, de către austro - unguri ( acuzat de "dezertare" și "spionaj" deoarece a refuzat să lupte împotriva fraților săi români )