$$$

 Nicolae Grigorescu- pictorul sufletului romanesc

Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838 și este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, a devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti. A văzut lumina zilei în satul Pitaru (Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. A moştenit talentul de la unchiul Ghiţă, primul care i-a pus cărbunele în mâna să deseneze. În anii şcolii primare a început să aducă un ban în casă realizând iconiţe şi vânzându-le pe la târguri. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani.

Pentru sfiosul şi delicatul „Nicu” (aşa semna iconiţele), norocul s-a numit tabloul istoric „Mihai scăpând stindardul”, pus în vitrina unui zugrav, într-o mahala a Bucureştiului. Tabloul a fost văzut de beizadeaua Mitică-Ghica. I-a plăcut şi a ajuns cu „Nicu” la domnitorul Barbu Ştirbei, care i-a dat o sută de galbeni pe el. Dar pasul pentru cariera tânărului atât de modest şi talentat a fost uriaş. I se comandă lucrări la biserici şi toţi meşterii vor că Nicu să creeze chipurile sfinţilor, că „le face dumnezeieşte”. Toţi stareţii îl iubesc pe zugravul-minune şi ajunge la Agapia, în Moldova.

„Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când tot ce făceam mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie; şi atunci îmi venea să las totul baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare şi deodată se lumina şi biserica şi sufletul meu. Pe atunci noi n-avem niciun fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos pentru prepararea culorilor şi câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt”. Dar faima sosea înaintea lui. Pentru trei ani, Grigorescu uită de gândul Parisului (unde voise să plece, dar fusese respins din lipsa de studii) şi lucrează frenetic la biserica Sfinţii Voievozi. Spre 1861, la finalul superbului capitol Agapia, i se spune „sfântul Nicu”, nu „meşterul Nicu”.

La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris. Avea douăzeci şi trei de ani şi dornic să înveţe şi să arate ce ştie. Intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia. Se afirmă la un concurs de profil (cu subiectul „Pictaţi un arbore”) şi se alătură în satul Barbizon unei pleiade entuziaste de pictori: Troyon, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny şi Courbet. Lucrează neîncetat ziua, le ascultă înfrigurat sfaturile seară.

„Natura-i frumoasă peste tot, dar parcă una e ţara mea”, le-a spus fiul de ţăran simplu. Se îndrăgosteşte de fiica lui Millet, dar va fi doar o adiere. În 1864 se întoarce acasă şi-şi pregăteşte prima expoziţie. A fost un mare succes. Ţărăncile sale simple, curate, zâmbitoare şi carele cu boi devin pasiunile prin care-şi dedică sufletul vieţii molcome ţărăneşti. Peste şaizeci de pânze sunt dedicate celebrilor săi boi, aliatul neobosit al plugarului sărac, un simbol al forţei domesticite. Influenţat de mediul artistic de la Barbizon, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura “en plein-air”, ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor.

„Sentimentul colorează, nu pensula. Poţi colora c-o bucăţică de cărbune, şi toate tuburile din lume nu-ţi dau albastrul unei flori de inişor dacă nu-l ai în suflet.” În cadrul “Expoziţiei Universale” de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul “Tânără ţigancă”, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la “Expoziţiile artiştilor în viaţă” şi la cele organizate de “Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena. Devine şi pictor de front realizând la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii. „Atacul de la Smârdan” impresionează pe toată lumea. „Soldaţii noştri sunt nişte bravi şi zău c-am avut poftă să viu să-i desenez aci, în această baie de foc. S-ar putea întâmpla să rămână ceva din opera mea care să amintească mai târziu lumii întregi că soldatul român n-a crâcnit în faţa gloanţelor, după cum n-a crâcnit nici în faţa mămăligii”.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează potrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. Deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române. Umblă prin ţară însetat de temele sale rurale şi aducând omagii eterne oamenilor simpli, portului ţărănesc şi vieţii de fiecare zi. Din opera lui răzbate plăcerea de a fi român şi liniştea sufletească a artistului împlinit, care nu a uitat nici o clipă de unde a plecat. Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina, acolo unde „boul Ghiocel venea singur dimineaţă, la pozat”, cum duios ne povesteşte Vlahuţă despre „sfântul Nicu”. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, “Întoarcerea de la bâlci”.

„Floarea trebuie să fie plăpândă, nu fragilă. Şi umedă şi curată, moale, proaspăt colorată, să-şi păstreze pe pânză şi lumină, şi seva. Şi asta nu se face numai cu vopselele din tub”.

$$$

 Sinuciderea lui Vladimir Maiakovski, copilul teribil al secolului XX. Poetul a murit la doar 36 de ani

Vladimir Vladimirovici Maiakovski s-a născut pe 19 iulie 1893 în satul georgian Bagdadi unde tatăl său lucra ca brigadier silvic. În 1902, la vârsta de 9 ani, copilul este înscrie la școala din Kutais unde va studia până în 1906, când tatăl său moare de septicemie, apoi se mută la Moscova împreună cu mama și cele două surori mai mari, Olga și Ludmila.

În 1908 se înscrie în Partidul Social Democrat Rusesc și începe să scrie literatură marxistă, dar în 1909 este închis timp de 6 luni pentru activități subversive. După eliberare abandonează politica și se înscrie la Școala de Arte din Moscova, singura instituție de învățământ superior în care studenții erau primiți fără fi nevoiți să prezinte certificatul de bună purtare eliberat de poliție.

În 1915 poetul o cunoaște pe cea care avea sa devină iubirea vieții sale, Lili Brik, soția lui Osip Brik, editorul și colaboratorul său literar, cu care începe o aventură ce va dura până în 1928. Între 1915 și 1917 a lucrat ca proiectant pentru Școala Militară de automobile din Sankt Petersburg, iar din 1918 poetul a fost editorul revistei Gazeta futuristov.

În 1919 se întoarce la Moscova, scrie poeme populare și piese scurte de propaganda, iar în 1923, după niște neînțelegeri cu Lili Brik, pleacă la Berlin și Paris. Aici va avea o idilă cu Tatyana Jakovleva, o tânără de de 18 ani, prietenă a scriitoarei Elsa Triolet.

Când se întoarce la Moscova întemeiază împreună cu Osip Brik gruparea literară dadaistică LEF, iar în 1924 scrie elegia morții lui Vladimir Lenin care-l va face cunoscut în toată Rusia.

Poetul călătorește în Europa, Statele Unite, Mexic, Cuba, fiind unul din puținii scriitori cărora li s-a permis să plece în străinătate. Nu trece mult timp și Maiakovski începe să fie atacat în presa sovietică, interzicându-i-se să mai călătorească în străinătate .

În vara anului 1925, Maiakovski, aflat la New York, a întâlnit-o pe emigranta rusă Elli Jones, născut Yelizaveta Petrovna Zibert, o traducătoare care vorbea fluent rusa, franceza, germana și engleza. Cei doi au devenit iubiți și timp de trei luni au fost nedespărțiți, dar au decis să păstreze secretul relației. La scurt timp după revenirea poetului în Uniunea Sovietică, Elli a născut o fiică pe care a numit-o Patricia. Poetul și-a văzut fată o singură dată, la Nisa, în 1928, când aceasta avea trei ani. Patricia Thompsona fost profesoară de filozofie și studii feministe în New York și este autoarea cărții “Mayakovsky din Manhattan”, în care a povestit povestea de dragoste dintre părinții ei.

Trei ani mai târziu, în 1928, poetul a întâlnit-o la Paris pe emigrata rusă Tatyana Yakovleva, un fotomodel în vârstă de 22 de ani care lucra pentru casa de modă Chanel și era nepoata pictorului Alexandre Jacovleff. S-a îndrăgostit nebunește de ea și i-a dedicat două poezii, “Scrisoare către tovarășul Kostrov despre esența iubirii” și “Scrisoare către Tatiana Yakovleva”. Maiakovski a încercat să o convingă pe Tatyana să se întoarcă în Rusia, dar ea a refuzat. La sfârșitul anului 1929, el a încercat să călătorească la Paris pentru a se căsători cu frumoasa rusoaică, dar i s-a refuzat viza pentru prima dată.

La sfârșitul anilor 1920, Maiakovski a avut încă două aventuri, mai întâi cu studenta Natalya Bryukhanenko și apoi cu actrița Veronika Polonskaya, pe atunci soția actorului Mikhail Yanshin. Faptul că aceasta nu a vrut să divorțeze de soțul ei a dus la certuri repetate cu poetul.

Pe 12 aprilie 1930, Maiakovski a fost văzut în public pentru ultima dată, la o ședință de la Sovnarkom despre legea drepturilor de autor. Pe 14 aprilie 1930, partenera lui, actrița Veronika Polonskaya, care se pregătea să iasă din apartamentul în care locuiau împreună, a auzit o lovitură în spatele ușii camerei poetului. S-a repezit și l-a găsit pe Vladimir întins pe podea. Se pare că s-a împușcat în inimă. Maiakovski lăsase, însă, un bilet: “Pentru toți. Eu mor, dar nu învinovățiți pe nimeni pentru asta. Mama, surori, tovarăși, iartați-mă, dar nu exista altă cale de ieșire pentru mine. Lily, iubește-mă. Tovarăși din guvern, familia mea este formată din Lily Brik, mama, surorile mele și Veronika Vitoldovna Polonskaya. Dacă puteți să le oferiți o viață decentă, vă mulțumesc”.

Ceremonia funerară a lui Maiakovski a avut loc pe 17 aprilie 1930 și au participat aproximativ 150.000 de persoane, acesta fiind cel de-al treilea cel mai mare eveniment de doliu public din istoria sovietică, depășit doar de funeraliile lui Vladimir Ilici Lenin și, în 1953, de cele ale lui Iosif Visarionovici Stalin. Trupul său a fost incinerat pe data de 17 aprilie 1930.

Curând după moartea poetului au apărut însă speculații despre tragicul eveniment. Glonțul scos din trupul său nu se potrivea cu modelul pistolului pe care îl avea. În plus, vecinii au spus ulterior că au auzit două focuri de armă, nu unul și mai târziu s-a spus că ultimele sale cuvinte au fost: “Nu trageţi, tovarăşi!”. Zece zile mai târziu, ofițerul care cerceta sinuciderea scriitorului a fost ucis el însuși, alimentând speculațiile despre moartea lui Maiakovski.

Lili, femeia de care a fost îndrăgostit toată viața, era sora mai mare a scriitoarei Elsa Triolet și soția scriitorului și criticului literar Osip Brik. Elsa și Lili erau renumite în epocă pentru frumusețea lor, aveau o educație foarte bună, amândouă cântau la pian și vorbeau fluent germana și franceza. Lili Brik va scrie în memoriile sale: “Ideea sinuciderii lui Vladimir Maiakovski a fost ca o boală cronică în interiorul lui și, ca orice boală cronică, s-a agravat în anumite circumstanțe”.

Mai târziu în 1930, după ce a divorțat de Osip la începutul acelui an, Lili s-a căsătorit cu generalul sovietic Vitali Primakov, care va fi arestat în 1936 și executat în 1937, iar după un an, în 1938, s-a căsătorit cu scriitorul Vasily Abgarovici Katanyan, cu care a avut un mariaj de patruzeci de ani.

Lili Brik s-a sinucis la vârsta de 87 de ani, fiind grav bolnavă.

$$$

 7 lucruri mai puțin cunoscute despre Pablo Picasso, artistul preferat de hoți

Unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului XX, Pablo Picasso a fost subiectul a numeroase cărți și filme. Celebrul artist a avut o viață plină și tumultuoasă, lucrând până la moartea sa, survenită în 1973, la vârsta de 91 de ani.

Cunoscut drept unul dintre fondatorii cubismului, Picasso a fost un artist prolific și a trecut prin multe stiluri de-a lungul deceniilor. Și, așa cum se întâmplă adesea în cazul geniilor, viața sa personală a fost la fel de interesantă precum operele pe care le-a creat.

 1. Numele lui de botez este enorm

Născut la 25 octombrie 1881, artistul a primit un nume de botez format din nu mai puțin de 23 de cuvinte. Sunt fie nume de sfinți, fie numele unora dintre rudele artistului.

Picasso a fost botezat Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso.

 2. Primul cuvânt pe care l-a rostit i-a prevestit viitorul

Picadorul

 În timp ce primele cuvinte ale majorității copiilor sunt „mama” sau „tata”, Picasso și-a manifestat înclinația pentru artă încă din fragedă pruncie.

Conform PabloPicasso.org, primul cuvânt rostit de pictor a fost „piz”, o prescurtare a cuvântului „lápiz”, care în limba spaniolă înseamnă „creion”.

 3. Pablo Picasso a scris și poezii

Picasso nu a fost doar pictor, ci și sculptor, ceramist, poet, dramaturg și scenograf. În ceea ce privește scenografia, în timpul Primului Război Mondial a început o colaborare cu Ballets Russes, o companie pariziană de operă și balet.

A realizat decoruri cubiste și costume pentru mai multe producții aclamate. În timpul acestei colaborări, Picasso a întâlnit-o pe prima sa soție, dansatoarea Olga Koklova.

Poezia a intrat în viața lui Picasso mai târziu. Acesta a început să scrie cu seriozitate în 1935, după destrămarea primei sale căsătorii. Între 1935 și 1959 a scris peste 300 de poezii.

În anii ‘40 a scris două piese de teatru, „Desire prinsă de coadă” și „Cele patru fetițe”. Ambele sunt opere suprarealiste.

 4. În 1911, când Picasso avea 29 de ani, celebra „Mona Lisa”, de Leonardo da Vinci, a fost furată din Muzeul Luvru. Poetul francez Guillaume Apollinaire a fost reținut de poliție ca suspect, iar acesta l-a implicat și pe prietenul său, Picasso.

Așa a ajuns artistul la poliție, pentru audieri. Până la urmă, atât Picasso, cât și Apollinaire au fost exonerați.

Doi ani mai târziu, s-a descoperit că Vincenzo Peruggia, un angajat italian al muzeului, furase tabloul deoarece credea că locul lui ar fi trebuit să fie într-un muzeu italian.

 5. Este cel mai prolific artist din lume

Cu o carieră care a durat peste 75 de ani, Picasso a avut mult timp să creeze și a făcut-o „cu vârf și îndesat”, profitând de orice ocazie pentru a realiza opere de artă.

Conform Cărții Recordurilor Guinness, Picasso a creat 13.500 de picturi și desene, 100.000 de gravuri, 34.000 de ilustrații de carte și 300 de sculpturi și obiecte de ceramică.

 6. Operele sale sunt furate cel mai frecvent 

Având în vedere numărul mare de lucrări pe care le-a produs, nu ar trebui să ne surprindă că Picasso este artistul cu cele mai multe lucrări furate, dispărute sau aflate în litigiu.

În 2012, de exemplu, Art Loss Register (registrul operelor de artă furate) enumera 1.147 de lucrări ale lui Picasso care fuseseră furate.

Un portret al lui Marie-Thérèse Walter, amanta lui Picasso, a fost furat în 2016 din casa miliardarei Wilma Tisch. 

Unul dintre cele mai celebre furturi a avut loc în 2010, când un tablou de Picasso și lucrările altor cinci artiști au fost furate de la Muzeul de Artă Modernă din Paris.

În 2016, miliardara Wilma Tisch, o avidă colecționară de artă, a dat în judecată un dealer de artă din Florida după ce și-a dat seama că una dintre picturile de Picasso pe care le deținea fusese pusă la vânzare fără acordul ei.

Colecția de artă a lui Tisch era atât de mare, încât femeia nici nu observase că pictura fusese sustrasă din casa ei.

Ulterior, s-a dovedit că opera de artă fusese furată de o fostă menajeră, care a vândut-o dealer-ului din Florida. În final, judecătorii au ordonat restituirea tabloului proprietarei sale.

 7. Picasso era un afemeiat notoriu

Artistul a avut o viață amoroasă tumultuoasă. A fost căsătorit de două ori, dar a avut multe amante de-a lungul vieții și a lăsat în urmă patru copii, făcuți cu trei femei.

Prima sa soție, Olga, a rămas căsătorită cu el până când a murit, în 1955. Asta, deși cei doi erau despărțiți din 1935, când Olga a aflat despre relația lui Picasso cu Marie-Thérèse Walter, o tânără de doar 17 ani.

Întrucât Picasso a refuzat să-și împartă averea cu Olga, conform legii franceze, aceasta nu a avut de ales decât să rămână căsătorită legal cu el.

Multe dintre amantele lui Picasso erau mult mai tinere decât artistul, inclusiv Françoise Gilot. Aceasta avea doar 21 de ani când l-a cunoscut pe Picasso, care avea 61 de ani.

Françoise a fost muza artistului și a trăit cu el timp de 10 ani, cuplul având doi copii. Memoriile lui Françoise, „Viața cu Picasso” (disponibilă aici), detaliază relația lor tumultuoasă.

Din cauza numeroaselor sale escapade amoroase, Picasso a lăsat în urmă o familie disfuncțională. A doua soție a pictorului, Jacqueline Roque, a refuzat să-i lase pe copiii lui Françoise Gilot să participe la înmormântarea artistului.

Ulterior, Roque s-a sinucis, la fel ca Marie-Thérèse, amanta care a cauzat destrămarea primei căsătorii a lui Picasso.

$$$

 Marin Preda s-a născut pe 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, fiind fiul plugarului Tudor Călărașu și al Joiței Preda, și, pentru că cei doi nu erau căsătoriți, a primit numele mamei sale. Astfel Joița Preda putea primi în continuare pensie ca văduvă de război din partea soțului ei decedat, cu care avea două fete, Măria, căreia i se spunea Alboaica, și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți din prima căsătorie: Ilie, Gheorghe și Ion, iar noua familie va mai avea trei copii, Ilinca, Marin și Alexandru (Sae).

 Marin Preda termină școala primară în sat, apoi urmează trei clase în satul vecin, încheind clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de absolvire l-a susținut la Școala de centru din Ciolănești, aflată la zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești.

În 1937, s-a prezentat la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar a fost respins la vizita medicală din cauza miopiei, iar tatăl său intenționa să-l dea la o școală de meserii. Librarul Constantin Păun din Miroși, de unde copilul împrumuta cărți, l-a convins pe Tudor Călărașu să-l ducă la Școala Normală din Abrud, unde a luat examenul cu nota 10 și a primit bursă.

În toamna lui 1939 Marin Preda a fost transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde și-a continuat studiile încă un an. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul a primit repartiție pentru o școală similară din București. La sfârșitul anului școlar 1940-1941, susține examenul de capacitate, însă, din cauza problemelor finaanciare, se hotărăște să renunțe la școală.

Datorită intervenției poetului Geo Dumitrescu, tânărul Marin Preda este angajat în 1941 corector la ziarul „Timpul”, iar în aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu’ în revista literară „Popasuri”, coordonată de Miron Radu Paraschivescu. Tot aici publică schițele și povestirile „Strigoaica”, „Salcâmul”, „Calul”, „Noaptea”, „La câmp”.

În septembrie Preda demisionează din postul de corector la „Timpul” și pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică, apoi secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.

Între 1943-1945 a fost luat în armată, iar în 1945 a devenit corector al ziarului „România liberă”. Între 1949 și 1955 scrie primul volum al romanului „Moromeții” și în aceeași perioadă Marin Preda a devenit redactor la revista „Viața românească”.

În 1955 scriitorul s-a căsătorit cu poeta Aurora Cornu (dispărută și ea de curând, pe 14 martie 2021) de care va divorța în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care a emigrat în Franța la începutul anilor 70, și apoi cu cea de-a treia soție, Elena, cu care va avea doi fii, Nicolae și Alexandru.

Marin Preda a fost ales în 1968 vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 a devenit director al editurii Cartea Românească, pe care a condus-o până la moartea sa. Romanul său, „Marele singuratic”, a primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru anul 1971, iar în 1977 scriitorul a publicat „Viața ca o pradă”, romanul său autobiografic.

În 1980, la editura pe care o conducea, a apărut ultimul său roman, „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Dispariția neașteptată a lui Marin Preda, la mai puțin de 58 de ani, a provocat un sentiment de consternare și neliniște la București. Ultimele lui cărți – „Delirul”, „Viața ca o pradă”, „Cel mai iubit dintre pământeni” îi aduseseră o popularitate rar egalată de scriitorii contemporani. Marin Preda a fost găsit fără viață în dimineaţa zilei de 16 mai 1980, în patul său din camera numărul 6 de la Mogoşoaia de către scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu.

În interviurile date după moartea lui Preda, acesta povesteşte că urmau să plece la o întâlnire cu cititorii la Focșani și stabiliseră să se întâlnească la casa de creație a scriitorilor de la Mogoșoaia: “În dimineaţa plecării, telefoanele de la Focșani mă zăpăciseră. Întâlnirea lui Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sala teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregătea un fel de sărbătoare a autorului. Pe la ora 11.30 l-am luat pe Cornel Popescu (redactorul șef al Editurii Cartea Românească) şi-am plecat la Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. Am urcat în goană scările din marmură şi am bătut la uşa camerei cu numarul 6. Niciun răspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis. În încăpere becul era aprins. Marin Preda părea că doarme într-o poziţie nefirească. L-am zgâlțâit cu blândețe șoptindu-i:

– Scoală, monșer, ne așteaptă lumea la Focșani!

Un fior mi-a străbătut mâna, apoi corpul, apoi mintea și inima. Monșer era mort!

M-am speriat cumplit și i-am șoptit lui Cornel Popescu:

– Cornele, a murit Preda!

– Ești nebuuun? Ești nebuuun?, a urlat Cornel Popescu și a rupt-o la fugă afară.

Am ieșit și m-am dus la mașină. Am luat geanta medicală și am urcat în fugă treptele, chemând portarul și pe Cornel Popescu care, într-un colt, plângea în hohote, ca un copil. Spun că a fost un moment de dezechilibru pentru că Marin Preda murise şi nici eu, cu trusa mea plină de injecţii, si nici nimeni de pe lumea asta nu-i mai putea fi de ajutor”, mai mărturisește medicul într-un interviu pe care l-a dat la scurt timp după moartea lui Preda.

Cauza morţii, așa cum a fost trecută în certificatul de deces, a fost asfixie mecanică prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale.

În procesul-verbal întocmit în data de 16 mai 1980 de Procuratura municipiului București se specifică: „În jurul orei 12.15, în camera cu numarul 6 din Pavilionul C, pe patul de lângă fereastră, cu capul sprijinit de tăblia patului, este găsit scriitorul Marin Preda decedat, cu rigiditate cadaverică instalată. Cadavrul este îmbrăcat cu pijama, papuci şi un pardesiu înspicat negru cu alb. Pe mucoasa buzei superioare, lângă comisura stângă, prezintă o mică zonă echimotică cu o contuzie superficială în centrul ei, corespunzând caninului superior stâng. În dreptul corpului decedatului, pe covor, se observă o pereche de ochelari cu bratele deschise”.

Vestea morții lui Preda a ajuns repede la București. Dramaturgul Radu F. Alexandru povestește că se afla în redacția revistei Timpul, în biroul lui Radu Popescu, când Ileana Popovici a intrat în cameră și le-a dat vestea celor de față. Radu F. Alexandru l-a sunat pe scriitorul Bujor Nedelcovici și au plecat împreună spre Mogoșoaia. Au găsit curtea palatului pustie, au intrat în hol: “Mi-era groază să urc, sus se auzea cineva plângând și larmă de voci. Cornel Popescu și doctorul Tănăsescu mi-au relatat cele petrecute cu două ore mai devreme. Amândoi erau stupefiați. În cameră organele judiciare își începuseră cercetările. El nu mai era acolo”.

Și Radu F. Alexandru continuă: “Rugat de doamna Preda, dimineață am însoțit-o împreună cu cumnatul ei la Uniune (Uniunea Scriitorilor). În hol, cu aceeași expresie pe figură ca în zorii zilei de 5 martie 1977, i-am întâlnit pe Chiriță, pe Dinescu, pe Iorgulescu. Ne-am salutat tăcuți, fără să putem schimba un cuvânt. George Macovescu încerca să-și păstreze tonul calm, cumpătat, care-l definește dintotdeauna. Dar ochii îi avea roșii și cearcăne grele se desenau pe figura marcată de durere. Uniunea se angaja să rezolve toate problemele administrative. Erau făcute toate demersurile. De la un ceas la altul urma să se primească răspuns privind fomula în care aveau să se desfășoare funeraliile.

– Am cerut fie Ateneul, fie Marea Adunare Națională. În cazul cel mai rău, îl vom depune în holul Uniunii.

 

La discuție era prezent și Traian Iancu (director administrativ al Uniunii Scriitorilor).

După-masă, la 4, cu titlu de mare favoare, s-a acceptat un priveghi în capela Institutului Medico-Legal. Am ajuns primul. Portarul nu știa nimic, cheia era la cineva care plecase, el, portarul, n-avea nicio putere. Au venit între timp și Laurențiu Fulga, și Traian Iancu, Romulus Vulpescu, Mircea Micu, Ștefan Iureș, Matei Gavrilă, Gheorghe Pituț, familia (fără copii), preotul, s-a găsit cheia, am intrat toți în capelă. Era acolo. Pe o targă sanitară, acoperit cu o cârpă roșie. Nu suficient de lungă să acopere mânerele metalice și picioarele suportului.

A doua zi dimineața, duminică, oamenii au aflat și au început pelerinajul. La ora la care am fost acolo, i-am întâlnit pe Eugen Simion, Bujor Nedelcovici, Norman Manea, Ileana Mălăncioiu, Radu Tudoran.

Luni după-masă se ține o slujbă la Biserica Boteanu, marți va fi depus la Muzeul Literaturii Române, de acolo, într-o mașină închisă, dus la Bellu, unde va avea loc înhumarea”.

Povestea o continuă Dan Claudiu Tănăsescu: “În ziua când a fost înmormântat, miercuri, 21 mai 1980, către orele 13, de sus au căzut picături dese de ploaie. Cerul plângea. Plângeam și noi, plângea și pământul aruncat peste capacul ce închidea sub el un om care nu fusese ca toți oamenii. Țăranii spun că, de câte ori plouă în timpul unei îngropăciuni, pe dispărut îl plânge Dumnezeu!”

Am păstrat pentru finalul acestor amintiri cuvintele poetei Ileana Mălăncioiu:

“Cu Marin Preda am avut sentimentul că moare Scriitorul.

Și într-un fel nu m-am înșelat.

El a fost și continuă să fie înlocuit, dar locul lui a rămas și va rămâne multă vreme gol. (…) E o grabă de a se acoperi cu ceva locul gol, dar Marin Preda nu se lasă înlocuit cu una, cu două. El dărâmă totul cu un zâmbet venit de dincolo, fiindcă totul e șubred. El ridică pălăria lui ușor caraghioasă și ne spune: Borselino Tolegato, eu am plecat.

Și a plecat, nu putem să-i spunem să mai rămână, dar vedem încă pălăria lui și îl auzim încă râzând și spunând: Borselino Tolegato.

În vreme ce în urma lui se simte un gol imens în care totul pare definitiv pierdut.

În acest gol se vorbește adesea ca și cum lumea și-a pierdut controlul.

Măcar dacă și l-ar fi pierdut de durere.

Dacă ar fi simțit că odată cu Marin Preda a murit Scriitorul și dacă ar începe să creadă într-o minune prin care ar putea fi înviat”.

@@@

 26 de ani de la moartea unuia dintre cei mai talentați actori de comedie

Contemporanii l-au numit ”Luis De Funes al României”, după celebrul actor francez. Marele actor de comedie Puiu Călinescu a făcut să rădă generații de spectatori, iar rolul Trandafir din seria B.D. l-a făcut nemuritor. Nu avea studii de actorie.

Când apărea pe scenă marele actor Puiu Călinescu, toată sala rîdea instantaneu. Își învârtea ochii în cap și își strâmba gura într-un mod hilar. A fost inimitabil, unic.

Se numea, de fapt, Alexandru Călinescu, dar era alintat de toată lumea Puiu, chiar și când împlinise 76 de ani.

Românii obișnuiesc să spună că un actor ca Puiu Călinescu se naște la câteva sute de ani distanță. Maestrul comediei Alexandru „Puiu” Calinescu a plecat dintre noi la vârsta de 76 de ani, dar a lăsat în urmă o mulțime de roluri memorabile, care ne fac și azi să râdem în hohote. Rolul Trandafir din seria B.D. l-a făcut nemuritor.

Alexandru Călinescu s-a născut la 21 iunie 1920 în București și este considerat unul dintre cei mai talentați actori de comedie români. Succesul său s-a datorat în special grimaselor sale din scenete, dar și datorită talentului de a interpreta personajele într-un mod original.

Și-a inceput cariera jucând în „revistele” de cinematograf care precedau proiecția unui film. În 1984, a intrat în trupa de teatru de comedie „Constantin Tănase”., fără să aibă studii de actorie. Spectacolele de pe Calea Victoriei, care umpleau sălile, cu titlurile lor trăsnite, „Un băiat de zahăr ars”, „Trăsnitul meu drag”, „Idolul femeilor” au fost scrise și interpretate de el timp de 10 ani.

Notorietatea sa s-a datorat în special filmelor ecranizate ca „BD la munte și la mare” (1971) și „Nea Mărin Miliardar” (1979). A și scris pentru televiziune filmele „La un restaurant de lux” (1994) și „Informații-gară” (1971).

Orfan de mamă de la 5 ani

Puiu Călinescu a fost greu încercat, încă de când era copil. Iată ce a povestit la TVR, la emisiunea ”Profesioniștii”, de la TVR. “Am fost orfan de mamă de la 5 ani şi am fost crescut de surorile ei. Prima mea muncă de artist a fost să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema. Pe vremea aceea erau filme mute şi în pauză, când se schimbau rolele cu peliculă, eu ieşeam în sală, în faţa ecranului, ca să fac lumea să râdă. Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veşnice căutări! Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. De aia şi sunt ca şi scândura, că nu are timp grăsimea să se adune. Şi atunci scriu, că textele din comediile în care joc, eu le fac şi alţii le cenzurează”, povestea artistul în emisiunea TVR “Profesioniștii”, a Eugeniei Vodă.

Celebru pentru grimasele sale senzaționale, Puiu Călinescu a făcut un rol memorabil în seria ”Brigada Diverse”: a fost Trandafir. Rolul i-a venit-mănușă și l-a făcut nemuritor. În unul din aceste filme, Trandafir are o interpretare fabuloasă: își ”scrântește” ochii după ce ia ”prafuri pentru bunica” care erau de fapt droguri.

Primele semnale, că ceva nu e în ordine, au apărut prin luna martie 1997, când a început să nu mai vadă şi să i se facă rău pe scenă. A mers la Spitalul Militar. Suferise un preinfarct. Dar, a continuat să joace. Pe 1 Mai 1997, a fost cu familia la Sinaia, i s-a făcut rău şi au hotărât să-i facă o ecografie. Era grav. A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul Floreasca, unde a fost internat la reanimare.

Cu o zi înainte de a muri dădea semne că se simte mai bine. Pe 16 mai 1997, fiica sa, Carmen, îl găseşte glumind cu asistentele în salon. Îl lasă şi pleacă ceva mai liniştită la şcoala unde preda (ca profesoară), spunându-i că vine să-l vadă după-amiază. La ora 17, când vrea să intre în salon, i se spune că a decedat.

„În acel moment am simţit că mă prăbuşesc, cu punga în care aveam supa şi compotul pe care şi le dorise. Am apucat să văd că în patul lui era altcineva. Când plecasem dimineaţa de la spital, era bine, vorbea, şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Mi s-a spus că decedase la 16.45”, a povestit Carmen Călinescu.

Carmen Călinescu, fiica artistului, a povestit despre ultimele clipe din viața acestuia: ”Era înconjurat de asistente, le spunea glume și, din senin, a făcut un stop respirator. A murit cum și-a dorit, cu zâmbetul pe buze!”

$$$

 L-am întrebat pe un prieten, trecut deja de șaptezeci de ani și îndreptându-se spre optzeci, ce schimbări simte în el însuși. Iar el mi-a trimis următorul răspuns:

1. Am înțeles că nu sunt un „Atlas”. Lumea nu stă pe umerii mei.

2. Am învățat să trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Pentru că, într-adevăr, ar putea fi.

3. Mi-am iubit părinții, frații și surorile, soția, copiii și prietenii — iar acum am început să mă iubesc și pe mine.

4. Am învățat să nu-i corectez pe oameni, chiar și atunci când știu că greșesc. Povara de a face lumea desăvârșită nu e a mea. Pacea e mai prețioasă decât perfecțiunea.

5. Învăț să nu-mi mai reprim emoțiile. Emoțiile mele sunt ceea ce mă face om.

6. Las bacșișuri generoase chelnerilor. Poate că banii aceia vor aduce un zâmbet pe chipul lor. Ei trudesc mult mai greu decât mine pentru a-și câștiga traiul.

7. Mă îndepărtez de cei care nu mă prețuiesc. Poate că nu-mi cunosc valoarea — dar eu o cunosc.

8. Am încetat să le spun bătrânilor că mi-au mai povestit acea întâmplare. Povestea îi poartă pe cărările amintirii și îi lasă să retrăiască trecutul.

9. Fac complimente cu inima deschisă și din belșug. Ele ridică moralul nu doar celui ce le primește, ci și mie.

10. Nu mă mai tocmesc cu vânzătorii de legume și fructe. Câteva monede nu schimbă nimic pentru mine, dar pentru alții pot însemna taxe de școlarizare pentru copii.

11. Am învățat să nu mai dau importanță unei cute sau unei pete pe cămașă. Personalitatea strălucește mai tare decât aparențele.

12. Nu-mi pierd cumpătul când cineva joacă murdar pentru a mă întrece în cursa șobolanilor. Eu nu sunt un șobolan și nici nu mă întrec cu nimeni.

13. Am înțeles că e mai bine să las ego-ul deoparte decât să distrug o relație. Ego-ul mă ține departe, relațiile mă țin aproape.

14. Fac ceea ce îmi aduce bucurie.

Fericirea mea e responsabilitatea mea.

Sir Philip Anthony Hopkins

Monini: un strop de soare italian în bucătăria ta – o poveste despre descoperire, gust, arome și alegeri sănătoase

 

Nu sunt fan dietă mediteraneană, dar încerc pe cât posibil să îmi adaptez alimentația la un stil de viață sănătos. Și asta pornind chiar de la alimentele de bază.

Unul din produsele alimentare de bază este uleiul. De regulă folosesc uleiul de floarea soarelui. Este mai accesibil ca și cantitate prezentă în magazine dar și ca preț. Și asta contează enorm pentru coșul zilnic. 

Dar în ultimii ani am descoperit un nou sortiment de ulei: uleiul de măsline. Nu îl folosesc pentru gătit; nu știu dacă reușesc să controlez modul de gătit în așa fel încât să nu se piardă din proprietățile uleiului de măsline: gust, miros, aspect, dar și proprietățile chimice și biochimice.

Din start, tocmai pentru a alege cel mai bun ulei de măsline pentru sănătatea mea optez pentru uleiul de măsline extravirgin: presat la rece, se evită încălzirea sa care poate duce la deteriorarea sa chimică, cu distrugerea compușilor antioxidanți și acumularea de compuși toxici pentru organism. 

Până nu de mult timp nu am avut preferințe pentru marca de ulei de măsline folosit. După câteva testări m-am oprit la uleiul de măsline extravirgin Monini. De ce? Simplu...

Uleiul de măsline extravirgin Monini este un produs original. Riscul de apariție a unui produs contrafăcut este aproape inexistent. 

Acest tip de ulei se găsește atât în varianta clasică cât și în diverse variante cu arome naturale care pot fi folosite pentru gătit combinat cu asezonarea preparatului in așa fel încât gustul, aroma și savoarea produsului finit și final să fie cât mai aproape de perfecțiune.

Spuneam că nu folosesc acest ulei de măsline extravirgin pentru gătit cel puțin deocamdată pentru că nu știu încă cum să stăpânesc temperatura de gătit pentru a nu altera calitățile uleiului respectiv, riscând să nu pot consuma produsul finit in cele mai bune condiții. Dar folosesc uleiul de măsline extravirgin Monini ca ingredient principal, de bază, în prepararea salatelor de orice fel.

Cele mai simple preparate tip salate ar fi cele din legume: legume crude, fierte, coapte. Gustul este senzațional dacă reușești să combini legumele în cele mai diverse moduri posibile.

La salate se pot adăuga și alte ingrediente in afară de legume: brânzeturi, ciuperci, pește, cărnuri diverse, care îmbunătățesc proprietățile nutritive ale produsului finit dar și gustul, aroma, savoarea preparatului.

Modul de prezentare al preparatului poate fi adaptat după caz în funcție de imaginația și talentul nostru în bucătărie. Oferită într-un bol sau pe o felie de pâine, produsul finit reprezentat de salata respectivă se poate plia pe gustul fiecăruia dintre cei care-l degustă, tocmai pentru că preparatul se mănâncă nu doar cu gura ci și cu ochii.

Este suficient uneori să se gătească doar cu câteva picături de ulei de măsline extravirgin pentru a obține un rezultat final de bună calitate. Doar o cantitate mică de ulei de măsline extravirgin pentru a schimba în bine gustul preparatului respectiv și de a da o savoare deosebită preparatului.

Ce aduce în plus uleiul de măsline extravirgin Monini? O calitate superioară din punct de vedere biochimic, absolut benefică pentru menținerea unei stări de sănătate cât mai aproape de perfecțiune. Arome variate prin adaos de condimente, fără a denatura proprietățile uleiului respectiv. O stabilitate deosebită în procesul de preparare a produsului finit. Toate acestea recomandă folosirea uleiului de măsline extravirgin Monini.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2025