$$$

 FIUL LUI ALBERT EINSTEIN

Albert Einstein este unul dintre cei mai faimoși oameni de știință ai epocii moderne și „părintele” teoriei relativității. Ecuația E=MC2 este cunoscută de toată lumea, chiar dacă există sau nu o înclinație către fizică.

Cu toate astea, Einstein nu a fost doar un fizician genial.

Atunci când nu revoluționa lumea, era soț și tată.

Din prima sa căsătorie, Albert a avut doi fii: Hans Albert Einstein și Eduard Einstein. Hans a călcat pe urmele tatălui său, devenind un inginer renumit și mutându-se în America.

Însă viața lui Eduard a fost mai puțin norocoasă. După o viață plină de probleme de sănătate și tragedii, Eduard a murit la 55 de ani, supraviețuindu-i tatălui său cu doar 10 ani.

O familie pe două continente

Eduard s-a născut la Zurich, Elveția, la 28 iulie 1910. Patru ani mai târziu, familia Einstein s-a mutat la Berlin, în Germania, pentru Albert.

În acest moment, familia era formată din Albert, prima sa soție, Mileva Maric, Hans, în vârstă de 10 ani, și Eduard, în vârstă de 4 ani. Albert se referea cu afecțiune la Eduard ca fiind Tete, o formă prescurtată a cuvântului francez „petite”, deoarece era cel mai mic copil.

Cu toate acestea, Albert și Mileva au divorțat la scurt timp după mutare, iar Mileva i-a luat pe copii înapoi în Elveția cu ea. Deși familia era acum despărțită, Albert a avut grijă să vină să-și verifice și să-și viziteze copiii. Chiar i-a luat cu el în călătorii pentru a petrece timp cu ei.

Mileva a susținut că știința a fost întotdeauna pe primul loc în viața lui Albert Einstein, dar Hans și-a amintit amintiri plăcute despre călătoriile pe care băieții le făceau cu tatăl lor. În 1919, Albert s-a recăsătorit.

În 1933, a emigrat în Statele Unite pentru a evita ascensiunea partidului nazist în Germania.

Dar și-a văzut în mod constant copiii și le-a inspirat creșterea.

Eduard, ținut departe de Albert Einstein

Eduard a fost un copil bolnăvicios, care a ratat adesea călătoriile planificate de tatăl său din cauza bolilor sale. O mare parte din copilărie și-a petrecut-o plimbându-se prin spitale și sanatorii încercând să găsească o soluție pentru bolile sale. Bineînțeles, alături de el erau și părinții săi.

Problemele lui Eduard l-au descurajat pe tatăl său, care era de părere că fiul său nu a avea niciodată o viață normală. Spunea chiar, într-o scrisoare, că „este imposibil ca Eduard să devină o persoană complet dezvoltată”.

Cu toate acestea, în ciuda acestor lupte, Eduard a excelat la școală și părea să calce pe urmele tatălui său. A devenit îndrăgostit de artă și poezie, petrecând ore întregi creându-și propriile opere.

De asemenea, tatăl său i-a sugerat lui Eduard operele lui Sigmund Freud, care a devenit rapid obsedat de teoriile lui Freud, poate pentru că se simțea apropiat de propriile sale lupte pentru sănătate mintală.

Aceasta a fost rădăcina interesului lui Eduard pentru domeniul psihiatriei.

Pe urmele lui Einstein, dar o încercare de sinucidere

În 1929 a început să frecventeze Universitatea din Zurich, facultate pe care o urmase și tatăl său, urmând o diplomă în medicină cu accent pe psihiatrie. Deși a avut rezultate bune la cursuri, s-a luptat sub povara reputației tatălui său în timpul școlii.

În acest moment, Albert era renumit la nivel mondial pentru fizica sa teoretică. Acest lucru a exercitat o presiune suplimentară asupra fiului său, care se lupta deja cu boli mintale. Apoi, imitându-și din nou tatăl, Eduard s-a îndrăgostit de o femeie mai în vârstă la universitate.

Albert o cunoscuse pe Mileva în timp ce era la Institutul Politehnic din Zurich și s-a îndrăgostit, deși ea era cu patru ani mai mare decât el. Spre deosebire însă de tatăl său, care a continuat să se căsătorească cu Mileva, relația lui Eduard s-a destrămat.

Când nu a mai putut suporta durerea, a încercat să se sinucidă.

Această situație tragică a fost doar începutul multor ocazii în care Eduard a fost internat la Spitalul Burghölzli, în lupta lui cu problemele mentale.

Despărțirea de Albert Einstein

La 22 de ani, Eduard a început să prezinte simptome și a fost diagnosticat cu schizofrenie.

Doctorii au încercat să îi „trateze” schizofrenia cu terapia electroconvulsivă, o practică des întâlnită la acea vreme. Aceasta presupunea trimiterea de curenți electrici prin creier pentru a provoca convulsii și a schimba chimia cerebrală.

Familia sa, în schimb, a fost de părere că „tratamentul” aplicat lui Eduard doar i-a agravat starea pe parcursul vieții. În cele din urmă, capacitatea lui de a vorbi și chiar de a gândi a fost afectată iremediabil.

Albert a avut inima frântă de starea fiului său și de deteriorarea stării mentale. Dar nu a putut face prea multe pentru a ajuta decât să trimită bani pentru a sprijini familia.

Când a fost nevoit să părăsească Germania în 1933, Albert l-a convins pe Hans să emigreze cu el în America. A încercat să îl convingă și pe Eduard. Cu toate acestea, starea de sănătate a lui Eduard s-a deteriorat, împiedicându-l să facă această călătorie.

Albert Einstein a fost, astfel, nevoit să își ia rămas bun de la fiul său ce mic înainte de a pleca.

Fără răspuns de la Carl Jung

După ce Albert și Hans au părăsit Europa, Mileva a rămas singură să aibă grijă de Eduard. Chiar și cu banii pe care Albert îi trimitea de la slujba sa de la Princeton, costul îngrijirii lui Eduard a devenit copleșitor.

Mileva a făcut tot ce a putut pentru a-l ajuta, inclusiv scriindu-i renumitului psiholog Carl Jung, care nu i-a răspuns niciodată la scrisoare.

În 1948, Mileva a decedat, iar Eduard a rămas în grija Spitalului Burghölzli pentru tot restul vieții sale.

Și-a petrecut timpul scriind poezii și creând artă, precum și scriindu-i scrisori tatălui său până la moartea lui Albert, în 1955. Eduard a murit apoi în 1965 în urma unui atac cerebral, în cealaltă parte a lumii, departe de singura sa familie rămasă și separat de moștenirea lăsată de tatăl său.

Eduard și-a petrecut întreaga viață în umbra unui tată care a fost în același timp absent și mai mare decât viața. A moștenit intelectul și curiozitatea tatălui său, dar bolile mintale și tehnicile brutale de terapie i-au împiedicat performanțele și capacitatea de a socializa.

În ciuda circumstanțelor, Eduard Einstein a încercat să trăiască o viață plină de lucrurile pe care le iubea: arta, poezia și familia.

$$$

 CE ESTE NURUL

Ah, nurule, împărate a podoabelor fireşti,

Fiinţă necunoscută priceperii omeneşti,

Tu ce ţâi împărăţia într-un cuprins de obraz

Şi stăpâneşti lumea toată numai prin plac şi prin haz,

Cu duhul şi cu sâmţârea pururea într-aripat,

Dai fiinţă la fiinţa în care eşti răvărsat.

Întocmai şi mai mult încă decât fierul la magnit

Tragi pe inimi cu plăcerea şi le supui la iubit.

Frumusăţa fără tine este un chip zugrăvit,

Ce nu-nghimpă la sâmţâre, nici porneşte la-ndrăgit.

Ea podoabelor supusă, tu podoabe covârşeşti,

Ea oglinzii să închină, tu oglinda o sfinţăşti.

Ochii ce te au pre tine cu sâmţârile grăind

Parcă farmecă cu libov, parcă fulgeră clipind.

Guriţa ce să deşchide supt a tale zâmbituri

Dă graiului o dulceaţă prin care tu inimi furi.

Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin,

Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.

COSTACHE CONACHI

$$$

 IN VECI ORTODOCȘI 

    Adrian PĂUNESCU 

De mic sunt ortodox, ca toți ai mei,

aceasta e credința mea creștină,

am învățat cu tălpile să calc,

cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înțeles că sunt dator

să nu cedez cumva vreunei noxe,

ci să rămân, cu neamul meu cu tot,

fidel pe veci credinței mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri și n-ar fi dat

credința lor pe nici un fel de bunuri,

nici dacă ar fi fost crucificați,

nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei mi-am păstrat și eu

în fiece istorică furtună,

credința-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,

prin toți ai mei, Biserica străbună.

Și m-am opus căderii în neant

și celor care dărâmau altare,

și clopote-n Ardeal am construit,

și calendare pentru fiecare.

Și „Noul Testament de la Bălgrad”

eu l-am crezut aducător de leacuri

și m-am zbătut ca să apară iar,

la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Și-am fost convins că niciun leninism

credința ortodoxă n-o ajută

ci, dimpotrivă, ateismul crunt

ar vrea să o transforme-n surdo-mută.

Dar dintr-o dată ce mi-e dat să simt?

A început la București să crească

un demonism bogat și indecent,

ce-amenință credința strămoșească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocși,

îi tot mânjesc și culpabilizează,

îi fac răspunzători de bolșevism,

îi umplu de lehamite și groază.

E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ

ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni

sau altceva, conform unei rețete,

noi suntem ortodocși definitiv,

oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut ca, într-o zi, s-aud,

această făr'delege epocală:

„Ortodoxia naște comunism!”,

deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj

cu care ar putea să ne îmbie

catolici, evanghelici, protestanți,

să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim

să fie ortodox când nu o simte,

noi suntem pe vecie ortodocși,

cu leagăne, cu vieți și cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mama în etate

din tragicul motiv că pe pământ

există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,

când ni-i credința însăși în pericol,

îi salutăm pe ceilalți frați creștini,

că harul de-a iubi nu e ridicol.

Și îi iubim pe toți acești creștini

ce, dincolo de orice paradoxe,

la rândul lor, respectă și iubesc,

pe credincioșii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,

o comedie pare tragedia,

e în pericol cultul ortodox,

se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,

când sumbre acuzații se adună,

ia-n mână crucea de la Est,

ai grijă de biserica străbună.

Și dă-ne dreptul de-a ne apăra,

chiar dacă de la frați asediul vine,

permite-ne să fim în veci creștini,

ca ortodocși, urmându-Te pe Tine.

$$$

 Acum 80 de ani!

 Din cronica României moderne!

Alesandru DUTU 

Mai 1945. 

Atitudinea militarilor față de aparatul politic (E.C.P.)!

• Generalul Nicolae Dăscălescu (schimbat, la 1 iunie 1945, de la comanda Armatei 4 şi trecut în rezervă: „Aceasta este recompensa a 40 de ani de muncă devotată până la sacrificiul vieţii în folosul Patriei”. 

♦ Neavând tradiție în armata română, aparatul politic a fost primit ,,cu răceală și neîncredere” de majoritatea ofițerilor Armatei 1, așa cum raporta (1 iunie 1945) însuși maiorul Aurel Ardeleanu, șeful Serviciului pentru E.C.P. 

• În prima zi, generalul Vasile Atanasiu, comandantul armatei, a amenințat cu demisia, declarând apoi că va lucra numai prin șeful de stat major. În scurt timp, a acceptat să discute cu locțiitorul pentru E.C.P., atrăgând atenția că ,,educația trebuie impregnată de spirit național și de suflet românesc”.  

♦ La Armata 4, generalul Nicolae Dăscălescu a fost mai intransigent, devenind o primă victimă a mașinațiunilor lucrătorilor politici. 

• Refuzând să colaboreze cu maiorul Vasile Cutoiu, șeful Serviciului pentru E.C.P., Nicolae Dăscălescu a considerat aparatul politic ca ,,ceva străin de armata română”. 

• La 24 mai 1945, el i-a comunicat lui Vasile Cutoiu că, atâta timp cât există, Constituția nu-i permite ,,să facă politică” în armata pe care o conducea, că singura educație care putea fi permisă era ,,Regele și religia, dimineața, la prânz și seara”. 

• În situația în care ar fi primit ordin să permită desfășurarea de activițăți politice în armata sa, generalul Nicolae Dăscălescu a declarat că ,,își dă demisia întrucât se declară repetent în materie de politică”. 

• Concomitent, a refuzat să permită reprezentanților aparatului politic să desfășoare activități educative în cadrul unităților, considerând că această activitate trebuia desfășurată doar de către comandanți. În acest sens, a ordonat ca Serviciul cultural al Marelui Stat Major să-și continue activitatea în mod independent și să nu se contopească cu noile organe pentru E.C.P. 

• După ce a raportat regelui Mihai I (28 mai 1945) că în lipsa sa generalul Victor Precup ordonase ca ajutorii pentru E.C.P. sosiți pe front, ,,să facă politică în armată”, distinsul comandant a fost înlocuit (la 1 iunie) de la comanda trupelor pe care le dusese la victorie.

• Adresându-se din nou regelui, generalul a conchis cu amărăciune: „Aceasta este recompensa a 40 de ani de muncă devotată până la sacrificiul vieţii în folosul Patriei”. 

• Peste câteva zile, o dare de seamă contrainformativă releva că „toţi ofiţerii regretă plecarea domnului general Dăscălescu, ca pe unul ce şi-a făcut datoria cu prisosinţă, atât ca comandant, cât şi ca om”.

♦ O atitudine de respingere a aparatului pentru E.C.P. au avut și alți ofițeri români.  

• La Divizia 11 infanterie, militarii se exprimau astfel: ,,Cum? Armata noastră nu a fost educată? Nu și-a iubit țara? În armata noastră nu a fost disciplină conștientă? Să ducem armata în țară și acolo în sat să facem educație cetățenească și culturală”. 

• La Regimentul 92 infanterie, văzând lozinca ,,Trăiască România liberă, independentă și democrată”, comandantul a exclamat: ,,Ce este asta democrată?” și a dat ordin unui locotenent să scrie: ,,Trăiască România Mare”. 

• Colonelul Doicescu, șeful Spitalului militar Sibiu s-a adresat astfel răniților: ,,Voi mâncați oase nu carne, căci carnea se face salam pentru ruși”.

• Generalul Ilie Antonescu a ripostat, astfel, la acuzațiile aduse mareșalului Ion Antonescu: ,,Până aici! Antonescu rămâne un mare militar pentru care și nemții aveau stimă”. 

• Căpitanul Buiuc, comandantul Divizionului 1 din Regimentul 9 roșiori: ,,Democratizarea armatei în sensul vostru înseamnă introducerea comunismului și eu sunt contra unei apropieri cu U.R.S.S. Guvernul actual este o șleahtă de cioflingari care caută să roadă un os. Pentru mine Rădescu și Maniu sunt oameni de valoare. Rușii trebuie să plece din România, că ei cară bunurile țării. Nu voi putea suferi niciodată o prietenie cu bolșevismul rus, care este atât de înapoiat”. 

• Sublocotenentul Olteanu din escadronul 3: ,,Noi trebuie să luptăm pentru o prietenie cu Anglia și nu cu Uniunea Sovietică”.

♦ Printre întrebările și expresiile considerate a fi nefavorabile, lucrătorii politici menţionau: 

• ,,De ce stăm aicea în pădure și nu mergem acasă?”; 

• ,,Generalul Rădescu a fost un bun patriot. Petre Groza nu a realizat nimic. Rădescu a avut dreptate când a spus că reforma trebuie făcută după război”; 

• ,,De ne-ar lua de pe capul nostru și pe rușii aștia, că ne-am săturat. Dacă ne-am scăpa de ei ar fi bine, căci sunt oameni perverși și nu poți conta pe cuvântul lor. Noi am avut de luptat în acest război cu doi dușmani: neamțul, iar în spatele nostru rusul”. 

♦ Aditudinea negativă a multor comandanți români față de introducerea în armată a aparatului politic a fost cunoscută de către conducerea Ministerului de Război, generalul Constantin Vasiliu-Rășcanu relevând (7 decembrie 1945) că ,,unii comandanți duc o acțiune voită împotriva aparatului E.C.P.”. 

• Ceva mai târziu (15 mai 1946), prin Ordinul general nr. 16 se constata că ,,în unele unități ale armatei conlucrarea dintre comandanți și ofițerii din aparatul E.C.P. lasă foarte mult de dorit”, că unii ofițeri ,,se manifestă ostil măsurilor luate de ofițerii din serviciul E.C.P.”.   

♦ Au fost însă și unități în care Aparatul pentru E.C.P. a fost primit cu simpatie, unii ofiţeri devenind ,,auxiliari prețioși ai aparatului de educație”. 

• La Divizia 6 infanterie, raporta maiorul Vasile Cutoiu (26 mai 1945), locotenent-colonelul Anastasiu, șeful de stat major, a apreciat: ,,Cred că sunteți buni români, ați venit cu suflete curate, să munciți pe o linie cinstită”.

• Generalul Constantin Eftimiu: ,,Programul dvs. este bun și sunt lucruri frumoase. Dacă le realizați ați făcut ceea ce eu de mult mă necăjesc să pot face”. 

• Generalul Gheorghe Cosma: ,,Ajutorul pentru educație trebuie să fie umbra comandantului. Dacă veți îndrepta moravurile în armată, patria va fi recunoscătoare”. 

• Comandantul Regimentului 18 infanterie: ,,Aparatul de educație este binevenit și de mare importanță pentru că ostașului român îi lipsesc multe în ceea ce privește educația și cultura. Dar aparatul de educație mai are și un alt rost. E nebun cine mai crede altfel, sau să-și închipuie că va mai fi ce a fost”.

♦ În final, maiorul Vasile Cutoiu a conchis: ,,Sunt mulți binevoitori și mulți care se tem de noi. Sunt de acord că este necesar acest aparat de educație, dar se tem de noi”.

$$$

 13 mai 1889: S-a născut criticul literar ION TRIVALE 

Ion Trivale (Iosif Netzler; 13 mai 1889 – 11 noiembrie 1916) a fost un critic literar și traducător; căzut pe front, în primul război mondial.

Ion Trivale este un critic literar format la școala lui Mihail Dragomirescu; de asemenea traducător din Mark Twain (Schițe umoristice, 1916), el poate fi considerat criticul unui singur volum (Cronici literare, Editura Socec, București, 1915), unde își expune cu pertinență sistemul său de gândire. Cu afinități tradiționaliste de tip neoromantic, Ion Trivale își definește elocvent meseria în rândurile introductive ale antologiei sale:„Criticul de azi stă, pasiv, pe malul apei, urmărește cu jale scurgerea leneșă a undelor tulburi – în care pescuiesc, ici și colo, «cavalerii de literatură», și amărât de asemenea priveliște, apăsat de conștiința propriei lui neputinți... ia condeiul și scrie șovăind efemeridele literare ale vremii noastre”.

Ion Trivale – pseudonimul lui Iosef Netzler, născut la 13 mai 1889, la Pitești, cetăţean român din 1913 – este perfect conștient de animozitățile pe care și le poate crea. Criticul intră în opoziție cu... „oamenii de bine” (sintagmă cu o anumită rezonanță postdecembristă!):„spiritul critic este microscopul diabolic, care scrutează fără milă mirajul imaculat al spiritului uman și descoperă sub dânsul o cloacă de patimi imunde, stârnind indignarea dreaptă a oamenilor de bine”. Ultima frază din fantezia „Primejdia spiritului critic (o escapadă... de Crăciun)”, text plasat strategic spre finalul volumului, este extrem de lucidă:„cruciada oamanilor pașnici și de inimă împotriva spiritului critic prafanator al celor sacre începe neînduplecată...”

Cu o largă paletă critică, Ion Trivale scrie despre opere dramatice, proză, poezie, traduceri, critică și istorie literară, eseuri și discursuri parlamentare, precum și despre literatura militantă (studiul „Poezia patriotică inspirată de campania din 1913”). Firește, uneori este lipsit de moderație:când îl ia drept termen de comparație pe Shakespeare, analizând Apus de soare sau dramele semnate de Mihail Sorbul. În aceeași categorie intră și verdictele sale necruțătoare:„mai rar specimen de monstruozitate literară ca grozăviile dramatice-psihologice datorite îndrăznelii dlui Păltănea” (despre unele drame istorico-mitologice ale amintitului autor);altădată, lacunele unui scriitor par a fi „din nenorocire, congenitale”. Nu sunt cruțate nici personalitățile momentului;poezia lui Goga de după 1910 este caracterizată fără echivoc:„o cădere mai jalnică nu se putea închipui”.

În spatele lucidității caracteristice unui critic se ascunde însă o natură romantică, dezamăgită de lumea din jur. El trăiește „într-o epocă de diluare a individualității și de luare în deșert a poeziei” (unde poezie înseamnă creație artistică, în sens larg). Liste insistente de titluri și autori ce au căzut în anonimat (culese, în fapt, din actualitatea literară a epocii) mărturisesc același lucru, precum o face și simpatica tipologie a „poetului pasabil”:„îndulcește tot ce atinge și mângâie, fără să scuture din tihna obișnuită”. Oricum, romantic este și atunci când descrie tipul poetului, în opoziție cu cel al oratorului:„poetul se naște, fără voia lui, el e sclavul inspirării și al idealului;oratorul se face singur, prin voința lui de bronz, el e dominatorul artei lui și al realității”.

Deși evită să se pronunțe despre scriitorii mari, Ion Trivale recunoaște valoarea și meritele contemporanilor;la proză, în centrul canonului său se află Sadoveanu, iar Macedonski este „un talent din sferele poetice superioare”. Cu toate acestea, el are o aversiune nereținută față de moderni și moderniști, de pe poziții conservatoare. Astfel, deși poezia simbolistă e poezia ideală, nu există un curent simbolist, ci doar o manieră, pentru că simbolismul „nu izvorăște din sufletul românesc de azi”. Apoi, într-un bilanț al anului 1912, îi numește pe tinerii Emil Isac sau Adrian Maniu drept reprezentați ai „anarhiei artistice” – o nouă dovadă a spiritului conservator ce îi guvernează analizele.

 „...cât de slab ecou a găsit elanul furtunos ce a scuturat țara întreagă din amorțire”.

Un studiu despre „Poezia patriotică inspirată de campania din 1913” – temă deloc întâmplătoare pentru cel ce avea să cadă în noiembrie 1916, la Zimnicea – începe cu fraza amară:„Dureros e să constanți cât de slab ecou a găsit elanul furtunos ce a scuturat țara întreagă din amorțire cu prilejul acțiunii noastre armate în Bulgaria, în organul ei cel mai sensibil, în inima cântăreților ei”. O explicație pentru această stare de lucruri este furnizată prin judecăți de psihologie a popoarelor (Din psihologia poporului român de Dumitru Drăghicescu iscase destule discuții în 1907, anul apariției):poporul român este „modest”, iar campania din Bulgaria a fost declanșată de „clasa suprapusă”. Oricum, nu cantitatea versurilor este deficitară, ci calitatea, avântul de tip pașoptist nemaiimpresionând.

Prin judecățile sale confirmate de evoluția literaturii române (se semnalează, de pildă, că Minulescu este un creator de modă literară, care însă se pastișează, sau, pe de altă parte, excelența traducerilor lui George Murnu din literatura antică), în ciuda unei anumite doze de conservatorism, Ion Trivale este un critic aparte din La Belle Époque.

$$$

 IOAN LUCHIAN MIHALEA

Ioan Luchian Mihalea, urmărit de un blestem? A murit la fel de brutal ca mama sa.

Conducătorul grupurilor Song și Minisong a murit, la doar 42 de ani, într-un mod la fel de brutal ca mama sa. Dacă ar fi trăit, cel supranumit de prieteni Oanță ar fi împlinit 74 de ani, pe 15 decembrie. Îndrăgitul creator și conducător al grupurilor Song și Minisong a încetat din viață pe 29 noiembrie 1993, într-un mod brutal, asemănător felului în care murise mama sa.

Ioan Luchian Mihalea, urmărit de un blestem? A murit la fel de brutal ca mama sa 

Ziarele din 30 noiembrie 1993 anunțau șocanta veste a morții lui Ioan Luchian Mihalea, una dintre vedetele scenei muzicale românești de la acea vreme. Născut la 15 decembrie 1951, în Ocnele Mari, Vâlcea, Ioan Luchian Mihalea a rămas la o vârstă foarte fragedă fără părinţii Marioara şi Ionel Mihalea. 

Șansa lui s-a numit Elisabeta Luchian, mama sa adoptivă, care l-a crescut ca pe propriul copil. Oanță, așa cum îi spuneau prietenii, o privea ca pe o icoană, dar niciodată nu a vorbit prea multe despre copilăria sa, nici măcar oamenilor apropiați. Iar unul dintre motive a fost, cel mai probabil, faptul că mama artistului a fost omorâtă în cadrul unui jaf, fiind strangulată, potrivit adevarul.ro.

Mihalea nu avea de unde să știe că, într-o seară de sfârșit de noiembrie a anului 1993, avea să-i repete povestea, fiind ucis cu brutalitate de doi indivizi de 19 ani, în apartamentul său din Drumul Taberei, scopul crimei fiind tot jaful. Asasinii, Nelu Florian Gavrilă, zis „Bobița Neagră” și Ionel Păun, l-au lovit pe artist cu un box metalic şi cu un ciocan de lipit, strangulându-l apoi cu două cabluri găsite prin apartament.

Vestea a fost șocantă pentru apropiați, dar și pentru marele public, mai ales că era încă vie în memoria tuturor modul asemănător în care fusese omorâtă, cu doar 4 ani înainte, în noiembrie 1989, îndrăgita cântăreață Mihaela Runceanu. Cei doi criminali au fost prinși după 40 de zile, fiind condamnați la închisoare pe viață și încarcerați la Penitenciarul Giurgiu. Dar, ca și în cazul asasinului Mihaelei Runceanu, Nelu Florian Gavrilă a fost ulterior eliberat condiționat în 2015, iar complicele său, Ionel Păun, un an mai târziu. 

În schimb, Ioan Luchian Mihalea a fost înmormântat pentru totdeauna în Cimitirul Bellu din București. Trăise doar 42 de ani.

Între 1991-1993, a prezentat la TVR spectacolul concurs de muzică pentru copii „TIP TOP MINITOP”. În aceeași perioadă, a fost profesor de canto la Universitatea Ecologică din Capitală.

Se stinge din viață brutal și nedrept, în seara zilei de 29 noiembrie 1993. Avea doar 42 de ani.

Ioan Luchian Mihalea a creat, în 1974, alături de alți studenți, grupul Song, pe care l-a condus până la moartea sa. Alături de Song a susținut sute de spectacole și turnee în țară și străinătate, acesta devenind în această perioadă un adevărat fenomen artistic și cel mai popular grup coral din România, conform teatrultanase.ro.

Mai târziu a înființat și Minisong, prin care a îndrumat paşii multor copii spre muzică. I-a învățat pe cei mici piese din folclorul românesc şi universal, titluri celebre din muzica de film, canţonete, muzică din operete. Din grupurile corale respective au făcut parte, în diferite perioase, nume cunoscute ca Bogdan Stanoevici, Ducu Bertzi, Bianca Ionescu, Doina Matei Pocorschi, Bogdan Dragomir, Luminiţa Velciu, Dana Rogoz sau Gianina Corondan.

„Făceam în fiecare an un spectacol în decembrie, chiar de ziua lui Oanţă, la Sala Palatului. Şi-n primul an, am cântat două colinde, am crezut că se rupe sala. A fost o reacţie extraordinară. Urlete! Să auzi în sala congreselor PCR colinde cu „Fecioara Maria naşte pe Mesia”....”, a povestit regratatul actor Bogdan Stanoevici, citat de Agerpres.

Ioan Luchian Mihalea a avut câteva apariții scurte și în filme, dar a avut roluri mai consistente pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”.

A fost căsătorit, pentru doar trei ani, cu Adina, ea însăși membră a grupului Song, cu care a avut un băiat. Ionuț. Deși au trecut trei decenii de la cumplita dispariție a artistului, multe generații de români nu-i vor uita uriașul talent, zâmbetul și energia.

$$$

 

LEBĂDA NEAGRĂ

Trecut-am leul la dietă,

E mai, în floare sunt bujorii

Și vezi ici colo, la șuetă

Cum se adună-alegătorii.

Tineri, cu vorbă avântată,

Tăcuți, acei cu albe tâmple

Așteaptă, ca și altă dată

Marea minune să se-ntâmple.

Se roagă, mulți, la Preacurata

La sfinți, la bunul Dumnezeu,

La credite să scadă rata,

Să fie bine și nu rău.

Iar soațele, la fel. Și ele

S-au săturat de egzitpoluri; 

Ar vrea în loc telenovele

Blecfraidei, prețuri mici prin moluri.

E pretutindeni așteptare

În sânul mândrei noastre nații;

Nu mai vrea nimeni anulare

Nici ruși, nici boți, nici complicații. 

Să fie altfel decât este,

Să aibă țara președinte

Un Făt frumos ca în poveste, 

Harnic, viteaz, cu multă minte.

Din doi, gândind pe îndelete

Ca să-l aleagă pe cel bun

Stau noaptea treji, ca Moromete

Și beau cafele și tutun.

Dar undeva, pitită bine

Oculta neștiut veghează

Și calculează, pentru sine 

Ce sacrificii mai urmează.

Ciolacu, Hunor și Predoiu,

Cu alții mulți pe lângă ei,

Au pitulat sub preș gunoiul,

Sunt iarăși albi și curăței.

- ”Așa e în democrație,

Aceasta-i regula ce-o știm

Crize-au mai fost, or să mai fie,

Tot noi la cârmă ne rotim.

Lebăda neagră-i pregătită,

De-o fi nevoie, să-și ia zborul,

Să fie țara fericită

Și fericit întreg poporul.”

La fel vorbeau, de la tribună

Primind ovații și urale

Cei nărăviți înspre minciună

Și-n zilele lui Caragiale.

De zeci de ani se tot perindă

Prefaceri mari, în chip și fel,

Și așteptăm să se aprindă

Lumina-n capăt de tunel.

Dar este-o vorbă cumpănită

Ce o rostesc bătrânii încă:

- Nu vă lăsați duși în ispită,

Nu tot ce zboară se mănâncă...

 

Bine va fi, ca și-altă dată,

Că-i Nicușor, că-i Simion,

Tot pentru cei cu ceafa lată

Cu guler alb și papion.

Cei mulți s-or istovi mereu 

Să aibă-n traistă-un colț de pâine

Și vor cânta, când le e greu,

Vechiul ”Deșteaptă-te, Române !”

______________________

Așa-i povestea, de când veacul:

N-ajunge-n veci boier săracul,

Găina puii nu îi naște,

Nici caii n-au Crăciun și Paște !

(16 mai 2025, înainte de turul final al alegerilor prezidențiale din noua Duminică a Orbului)