#@@

 ADEVĂRATUL POET

Doi duşmani făr-astâmpăr în urgie

În inima poetului se bat:

A ţărnei din aproape tiranie

Şi-al cerului un eco depărtat!

În jos atârnă-n greutate lutul;

În sus se-nalţă-al însuflării foc...

Se rumpe inima la tot minutul:

Vrăjmaşii şi-au ales acelaşi loc!

Cumplită-i lupta! ea se poate simte!

Dar n-o deplânge-al graiului penel:

El zugrăveşte plastice morminte,

Mormântul inimii i-ascuns de el!

Sunt clipe când văpaia cea sublimă

Se urcă, strălucind ca meteor:

Se pare că splendoarea se dărâmă

Pe elemântul ce-o popreşte-n zbor!

Sunt clipe când povara târâtoare

Întinde falnic orizontul său,

Şi-ascunde-n adâncimi măreţul soare

Al cugetărilor lui Dumnezeu!

Căzut din sfera de lumini nestinse,

Trântit în globul patimii lumeşti,

Poetul râde-n amărâte plânse

Sau geme el în hohote drăceşti!

Idei contrare, cerul şi pământul,

Din inima sărmanului detun.

S-adună gloate spre-asculta cuvântul...

Şi-apoi rostesc osânda: "îi nebun!"

BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU

$$$

 

LEGENDA IASOMIEI...

Legenda spune ca era  o noapte de iarnă, viscolea şi era un frig de crapau pietrele. Peste Bethleem ningea, ningea... Într-o iesle minunată se născuse Iisus. Boul şi măgarul, miloşi, suflau asupra lui, să-l încălzească. Alături vegheau Iosif şi Maria. 

Deodată o rafală puternică de vânt a adus un val de aer rece şi zăpadă. 

Iosif s-a repezit în calea rafalei cu pieptul, pentru ca frigul să nu ajungă la Pruncuţ. Câţiva fulgi s-au aşezat totuşi pe obrăjorii şi fruntea micului Isus. 

Temându-se să nu-L trezescă, Maria s-a aplecat asupra lui cu toată dragostea ei şi cu un sărut a îndepărtat stălucitorii fulgi reci. Minune! Fulgii de nea s-au topit la căldura iubirii materne şi s-au prefăcut în mici flori, cu patru petale mici, ascuţite şi delicate, albe ca neaua şi cu o minunată mireasmă, care a învăluit ieslea pământul şi cerul. 

Iasomia s-a născut din sărutul dat de Sfânta Fecioară Pruncului Iisus.

$$$

 Scrisoarea Testament a lui Nicolae Iorga

       pentru Viitoarele Generații 

     

           Dragii mei români,

 

   Când aceste rânduri vor fi citite, eu nu voi mai fi.

Dar cuvintele mele vor rămâne, așa cum rămâne 

lumina unei stele moarte, călăuzind pașii celor ce vin.

    Am iubit acest pământ, am scris și am luptat pentru ca voi, cei de azi și de mâine să știți cine sunteți. 

   România nu este brazda pe care o calci sau râul 

ce-ți adapă setea.

   România este limba pe care o vorbești, cântecul ce-ți tresare sufletul, amintirea celor ce au visat pentru voi înainte de a vă naște. 

   Ea este jertfa lui Mihai la Călugăreni, lacrima lui Horea în lanțuri, sabia lui Ștefan in apărarea hotarelor. Dar mai presus de toate, România este ceea ce fiecare dintre noi, vor alege să fie.

  V-am privit, popor al meu, în ochii copiilor voștri și am văzut în ei viitorul.

 Sunt cartea nescrisă pe care doar voi o puteți umple cu înțelepciune sau ignoranță, cu muncă sau nepasare, cu demnitate sau uitare.Vă rog, în numele celor care s-au stins pentru această țară, să nu-i lăsați fără rădăcini. 

  Păstrați-vă graiul, căci în el stă sufletul nostru.

Când dispare limba ,dispare și neamul.Citiți, învățați, cunoașteți-vă trecutul. Cladiți viitorul cu mintea, nu doar cu mâinile. Cinstea, munca și iubirea să vă fie scut și armă .

  Vor veni vremuri de încercare, cum au venit mereu.

Vor fi momente când România va părea rătăcită 

printre furtuni.Să nu vă lăsați amăgiți de strălucirea mincinoasă a altor pământuri. Țineți aproape, țineți-vă frățește, căci nimeni nu ne va ridica, dacă noi nu ne ridicăm singuri.

Dacă simțiți că nu mai este nădejde, priviți spre munții nostri.Ei nu s-au plecat în fața vijelilor. Așa trebuie să fie și sufletul românesc: de neîndoit, de neînfrânt.

  Vă las această scrisoare ca pe o fărâmă din sufletul meu.

  Să o citiți când drumurile se vor tulbura, când glasul trecutului va fi acoperit de vuietul nepăsării. 

Și să nu uitați : o țară nu trăiește doar prin hotarele

ei,ci prin inima celor care o iubesc.

         Al vostru,

                   NICOLAE IORGA

$$$

 Vida Gheza, cel mai mare sculptor maramureşean al tuturor timpurilor, moare pe 11 mai 1980... 

 Născut în 23 februarie 1913 în Baia Mare, Vida Gheza este unul dintre numele de bază din istoria şi cultura maramureşeană. Recunoscut pe plan naţional, dar şi internaţional pentru viziunea şi talentul său, sculptorul a fost remarcat încă de mic copil pentru talentul său creativ şi pentru inteligenţa sa. Născut parcă din legendă, marele sculptor Vida Gheza este copilul lui Iosif şi Rozalia Vida, o familie săracă de maramureşeni. Numele inedit a provenit din superstiţia părinţilor, întrucât cei şapte copii avuţi înaintea sculptorului muriseră la vârste fragede au ales să îi dea un prenume care nu mai fusese întâlnit în familia Vida, încercând astfel să păcălească soarta. Talentul său este recunoscut încă din copilărie, la vârsta de doar 10 ani reuşind să sculpteze din briceag o nuntă şi o înmormântare ţărănească. Prima sa expoziţie are loc în anul 1937, în Baia Mare moment în care lucrările „Miner şi Ţăran legat de stâlp“ se fac remarcate. După mai mulţi ani petrecuţi colindând prin Europa şi activând în brigada internaţională a Războiului Civil, sculptorul se inspiră din cele văzute şi trăite şi sculptatează busturile eroilor naţionali Horea, Cloşca şi Crişan. Revine în ţară în anul 1941, moment în care Maramureşul se afla sub ocupaţie hortystă. Este detaşat la muncă forţată în Ungaria unde urmează cursurile Academiei de Belle-Arte. Reîntors în ţară sculptează numeroase opere expuse atât în România cât şi în străinătate. Praga, Budapesta, Varşovia, Cairo, Londra, Alexandria, Helsinki, Bratislava, Berlin, Praga, Paris, Damasc, Sofia şi Moscova sunt doar câteva dintre oraşele în care Vida Geza şi-a expus operele.De o însemnătate deosebită este Monumentul Ţăranilor Români expuşi la Moisei. Cioplit mai întâi din lemn este transpus în piatră câţiva ani mai târziu. Vida Gheza este ales vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici în anul 1968 datorită impresionantelor sale realizări, iar un an mai târziu membru corespondent al Academiei Române. Continuă să creeze şi să expună numeroase lucrări, urmând ca în 1976 să se realizeze primul film despre viaţa şi opera sculptorului.

"$$$

 Aurelian Andreescu, un destin dramatic...

S-a nascut pe 12 mai 1942. A murit la doar 44 de ani...

Foarte putine lucruri au fost dezvaluite publicului despre omul Aurelian Andreescu.

 Cu ajutorul si amabilitatea lui Cornel Constantiniu, nasul de botez al unicului sau fiu, s-au descoperit cateva detalii dramatice din viata marelui interpret.

Maestrii de sunete si instrumentistii il adulau pentru vocea sa calda si pentru usurinta cu care inregistra melodiile, nefiind nevoie de reluari. Pentru Aurelian Andreescu, cel mai mult conta relatia cu publicul, iar aprecierea oamenilor ii aducea cea mai mare bucurie. Pus mereu pe sotii, Aurelian era celebru pentru farsele pe care le facea colegilor.

O pacaleala care a facut deliciul artistilor a fost supriza pe care i-a oferit-o lui Horia Moculescu. Glumetul compozitor s-a gandit sa-l enerveze putin pe interpret si i-a ascuns cravata in frapiera plina cu apa. In replica, Andreescu i-a aruncat lui Moculescu pantofii in namol, reusind sa-l aduca pe acesta la disperare. Desi era un barbat asaltat de femei, Ale, asa cum ii spuneau prietenii, era extrem de retras. Poate si pentru ca, in sufletul sau, ascundea un secret dureros: nu putea sa aiba urmasi.

Cu prima sotie, Ana, a stat timp de sapte ani. Mariajul nu a mers, fiind presarat in permanenta cu certuri, scandaluri si o gelozie excesiva din partea ei. Pe langa toate acestea, la destramarea casniciei a contribuit si problema sterilitatii lui Andreescu. Dupa aproximativ un an s-a recasatorit cu Mariela, balerina la Teatrul "Constantin Tanase". A fost femeia care l-a iubit enorm pana la sfarsitul vietii. Au infiat un baietel, in varsta de 2 ani, abandonat la Leaganul de copii. Nasii de botez au fost Domnita si Cornel Constantiniu, ei fiind si cei care au ales numele baiatului, Mirel. Dupa moartea lui Aurelian, Mariela a plecat in vizita la o prietena din Canada. Nu s-a mai intors de atunci in tara. Dupa un an a reusit sa-si aduca si copilul la Montreal. Mariela i-a trimis lui Cornel Constantiniu o scrisoare tulburatoare, din care va redam cateva fragmente: "Va incredintez voua putinul meu si va rog sa-l donati televiziunii. Sunt piese extrem de vechi si care nu mai exista nicaieri, dar si melodii inedite scrise de Silviu Hera si Nancy Brandes. Din pacate, Mirel nu este in masura sa aprecieze cum se cuvine arta lui Ale. Daca inregistrarile nu le vrea Televiziunea Romana, atunci donati-le Casei de discuri Electrecord. In cazul unui refuz, va rog sa ingropati aceste unicate intr-un coltisor de la mormantul lui. Eu voi muri curand, pentru ca am fost diagnosticata cu cancer la plamani".

Doua pahare de vin i-au fost fatale

Ultimele zile din viata lui Aurelian Andreescu sunt povestite intr-un mod cutremurator de Cornel Constantiniu: "Cu un an inainte de a muri, avusese o coma hepatica. Generalul Suteu a fost cel care l-a tratat si l-a salvat de la operatie. Una dintre recomandarile doctorului a fost sa evite Litoralul si, implicit, expunerea la soare. In anul disparitiei, adica in 1986, s-a dus la Eforie Nord, in restaurantul in care canta Petre Geambasu. Niste nenorociti, asa-zisi admiratori, l-au convins sa bea cateva pahare de vin, care i-au fost fatale. L-a rugat pe Geambasu sa-l lase sa cante doua melodii, iar spre finalul ultimei piese i s-a facut rau. Imediat cum a terminat de cantat, a intrat in coma. A murit in aceeasi seara la Spitalul Judetean Constanta. In acea zi cumplita, menajera m-a trezit din somn, spunandu-mi sa vin urgent la telefon. Era Mirabela Dauer, care mi-a zis ca Aurelian incetase din viata. La inmormantare mi s-a facut rau si a trebuit sa fiu scos afara din biserica. Portretul lui era pus pe catafalc, iar din statia de amplificare se auzeau melodiile "Copacul", "Oameni" sau "Tu esti prima vara mea". La cateva zile dupa ceremonia funerara, m-am dus la mormant si i-am plantat doi braduti". La varsta de 44 de ani, Aurelian Andreescu intra in legenda.

Desi canta muzica usoara, Aurelian Andreescu asculta acasa muzica rock a trupelor Deep Purple, Leed Zeppelin sau Beatles. La inceputul anilor '70, jurnalistul Alex Revenco l-a ajutat sa ia o decizie intr-un moment de cumpana. Aurelian a primit o oferta de la Nancy Brandes sa fie solistul vocal al grupului Rosu si Negru. A refuzat, deoarece era constient ca in muzica rock nu se castiga la fel de bine ca in muzica usoara, iar el era obisnuit sa aiba mereu bani. Cu o saptamana inainte de a muri, l-a rugat pe Revenco sa-i faca rost de casete cu Neil Diamond. Dupa cateva zile, ziaristul a sunat ca sa-l intrebe cand i le poate da. I-a raspuns sotia, spunandu-i ca Aurelian a murit.

#№#

 Aventurile scriitorului Jean Bart, cel care a împrumutat numele unui faimos corsar. A fost elevul lui Creangă şi a scris primul roman al unui port românesc, portul Sulina.

Jean Bart a murit pe 12 mai 1933...

Jean Bart, pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez, a fost în copilărie elevul lui Ion Creangă. Botez avea să devină mai târziu ofiţer de marină, colindând toate apele lumii.

 Printre numele elevilor pe care le rostea zilnic dascălul Ion Creangă de la şcoala primară din Păcurari se afla şi acela al lui Botez P. Eugeniu (1877 - 1933). De acest minunat dascăl, şcolarul îşi va aminti, peste ani, cu dragoste şi respect: figura lui blândă şi jovială, aplecată cu îndelungată răbdare asupra micilor învăţăcei, i se va păstra neştearsă în suflet. Odată, iarna, povesteşte Bart, pe vremea când familia lui avea locuiţa în Sărărie, copiii se dădeau cu sania prin faţa bojdeucii învăţătorului lor. Humuleşteanul, văzând că micuţii nu ştiu să cârmuiască sania şi îmboldindu-l amintiri din copilărie, şi-a aruncat pe umeri caţaveica de vulpe şi a dat fuga la portiţă. „Oprind sania din coadă, după ce şi-a îndesat bine în cap căciula albă de oaie, a încălecat cât era de mare şi a pornit la vale, ca să ne înveţe pe noi, mucoşii, cum trebuia să cârmim cu piciorul sania la cotitură“, povestea Bart. Elevul lui Creangă, devenit bun cârmaci deocamdată pe derdeluşul copilăriei, era fiul căpătanului de grăniceri Panait Botez. Eugen Botez şi-a petrecut numai o mică parte în acea zonă. După Războiul de Independenţă, familia lui s-a mutat la Iaşi, fapt ce a determinat dezvolarea tânărului. „În copilărie am apucat, încă în viaţă, pe câţiva dintre bătrânii generaţiei de la 48. Apoi mulţi dintre membrii Junimii mi-au fost profesori şi în afară de şcoală“, spunea el. La acele vremuri, tânărul citea „Contemporanul“ din scoarţă în scoarţă, fapt ce l-a determinat pe tatăl său să-l înscrie la Şcoala fiilor de militari din Iaşi. La un control, asupra lui s-a găsit „o întreagă bibliotecă de cărţi subversive“. Cărţile i-au fost confiscate şi drept pedeapsă i s-a dat să mănânce doar pâine şi să bea doar apă, fiind băgat la carceră. Eugeniu Botez a reuşit însă să termine însă şcoala militară şi a devenit ofiţer de marină, navigând înclusiv la bordului bricului Mircea. Apoi, a devenit căpitanul portului cosmopolit Sulina. De unde a luat pseudonimul În scrierile sale, Eugeniu Botez a semnat cu pseudonimul Jean Bart, împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. Jean Bart a cultivat pentru prima dată în literatura română jurnalul de bord şi schiţa marină - acestea fiind pentru totdeauna legate de numele lui - iar prin „Europolis“ a lăsat primul roman al unui port românesc, Sulina. Iată cum descrie Jean Bart pe scurt esenţa vieţii portului-vedetă: „Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort, sub ploaia de aur a soarelui de vară, natura întreagă dormita moleşită. Nicio adiere, niciun semn de viaţă, pământul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adâncă letargie. Nicio vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă, pietrificat de veacuri – un oraş fantomă“.

$$$

 ILEANA VULPESCU: O IUBIRE CA O RAMURĂ DE POM RODITOR

 Ileana Vulpescu, filologa, lexicografa, prozatoare, romanciera si traducatoare a decedat pe 12 mai 2021...(n. 21 mai 1932)

Câteva gânduri despre dragoste și despre viața alături de persoana iubită.

“Fiecare femeie trece printr-o epocă romantică, cel puțin atâta vreme cât iubește, dacă iubește sincer. Romantismul nu este un curent, ci o stare de spirit.”

“Eu am fost agățată în mod intelectual”

“Eu am fost agățată în mod intelectual. (Romulus Vulpescu, viitorul soț – n.n) a venit oblu la mine și a zis: «L-ai citit pe Arghezi?». Pe vremea aceea, pentru citit Arghezi te dădea afară de la facultate. «Da!», am zis eu. «Dar pe Ion Barbu?» «Da!» Și atunci, dintr-o dată, am devenit o persoană recomandabilă, ca să zic așa. Nu eram o gâscă oarecare, eram o gâscă cu niscaiva lecturi! (…)Voia să vadă cu cine are de-a face: dacă e una care-a citit ceva sau dacă e o prostovană care habar n-are. Am corespuns exigențelor și așa s-a legat relația noastră. Am rămas împreună de-atunci, din 1952, până anul trecut, la 18 septembrie 2012 (în 2012 Romulus Vulpescu s-a stins din viață).

Mi-a zis: «Dragă, noi când ne însurăm? Hai să hotărâm o dată». Ne-am decis la 9 aprilie 1958 – căsătoria civilă. La biserică, în Duminica Tomii, prima duminică de după Paști. Nu a fost o nuntă ca astăzi. Pe vremea mea nu se făceau căsătorii fastuoase. Întâmplarea face că bărbatu-meu mi-a uitat buchetul acasă. Până să se ducă socrul meu să-l aducă, a văzut că erau pomii înfloriți și a rupt o ramură. Cred că de piersic. Era ceva rozaliu, foarte frumos, cum sunt ramurile de pom roditor.”

“Dragostea este o capitulare necondiționată”

“Așa cum există prietenii care durează o viață, tot așa există și căsătorii care durează o viață. Acum, concepția este că, dacă a trecut marea iubire, divorțăm. Găsim alta. E, noi am aparținut unei alte generații. (…)La mine, la țară, se spune: de la tinerețe până la bătrânețe. Nu știu dacă schimbarea relației te îmbogățește în vreun fel. Eu am o prietenă care divorțase și s-a recăsătorit. Am întrebat-o: «Ei, și cum e sa ai un nou soț?» «Nu merită deranjul…».

(…)I-am spus bărbatului meu de la început: oricâte prostii ai face, să știi ca nu te las. Pentru ca nu îți meriți libertatea! Important este ce se sudează într-un menaj. Pentru că după ce a trecut amorul (pentru ca amorul nu moare, dar trece…), rămân alte raporturi între oameni: o relație de prietenie, o relație intelectuală. Dacă în marile principii de viață oamenii se potrivesc, atunci relația este sudată.

Dragostea este o capitulare necondiționată. Dacă vrei să ajungi la armistițiu, încep condițiile. Odată cu condițiile de armistițiu, apar și defectele. Și se domolește ardoarea… Trebuie să fii concesiv. Să accepți că oamenii nu sunt perfecți. Dacă pornești de la propria persoană, care este plină de defecte, nu poți să le pretinzi celor din jur altceva. Bine, există și defecte greu de suportat. Când defectele cuiva devin un iad pentru viața ta, e mai bine sa rupi relația, indiferent că e vorba de o prietenie sau de iubire. Pentru că o relație care iți mănâncă sufletul, cu defectele pe care le are, e mai bine să se încheie la timp.”

Ileana Vulpescu