$$$

 Dalida, viața și moartea unei legende

In noaptea de 2 spre 3 mai 1987 a luat o supradoza de barbiturice... Avea 57 de ani...

Dalida, pe numele său real Iolanda Cristina Gigliotti, s-a născut pe 17 ianuarie 1933 la Cairo, în Egipt, tatăl ei fiind Pietro Gigliotti, iar mama, Filomena Giuseppina, ambii provenind din orașul Serrastretta din Calabria. Pietro studiase muzica la școală și cânta la vioară în taverne, iar Giuseppina era croitoreasă și, pentru că erau în căutarea unei vieți mai bune, în anul în care s-au căsătorit cei doi au decis să părăsească Franța.

Dalida a avut doi frați, Orlando, născut în 1930 și Bruno, cu trei ani mai mic decât ea, iar familia Gigliotti a reușit să aibă succes în Cairo. Pietro a devenit primo violino la Opera Khedivial din Cairo, a cumpărat o casă cu două etaje, iar statutul social al familiei s-a schimbat complet.

Pe când avea doar 10 luni, Iolanda a suferit o infecție oculară și a fost nevoită să poarte bandaje timp de 40 de zile, iar tatăl ei îi cânta la vioară cântece de leagăn pentru a o calma. Copila a avut alte câteva intervenții chirurgicale în anii următori și a fost nevoită să poarte ochelari pe tot parcursul școlii elementare, motiv pentru care a suferit din cauza răutății celorlalți copii, fapt pe care și-l va aminti mai târziu: „Am preferat să văd lumea în blur decât să port ochelari, așa că într-o zi i-am aruncat pe fereastră”.

În 1940, forțele aliate l-au dus tatăl ei și pe alți bărbați italieni în lagărul de detenție Fayed din deșertul de lângă Cairo și când Pietro a fost eliberat, în 1944, s-a întors acasă fiind o persoană complet diferită, deosebit de violentă, iar Iolanda și frații ei au fost terorizați de el. Mai târziu artista își va aminti: „L-am urât când m-a bătut, l-am urât mai ales când mi-a bătut mama și frații. Am vrut să moară și a făcut-o”. Fetița avea doar doisprezece ani în 1945, când tatăl ei a murit din cauza unui abces cerebral.

În adolescență, Iolanda a devenit interesată de actorie pentru că unchiul ei era proiecționist la un cinematograf local și avea ocazia de e vedea multe filme, participa la toate serbările școlare interpretând mici roluri și devenise populară în cartierul în care locuia. În 1951, după ce a terminat liceul, s-a angajat ca dactilografă la o companie farmaceutică, dar la scurt timp prietena ei cea mai bună, Miranda, a prezentat-o domnișoarei Ondine, care căuta participante pentru un concurs de frumusețe ce se organiza la Cairo. Fata s-a înscris doar pentru a se distra, fiind sigură că mama ei, Giuseppina, nu va afla, dar a obținut locul al doilea, prietena ei, Miranda, s-a aflat și ea pe podium, și fotografia celor două tinere a apărut în ziarele “Le journal d’Égypte” și „Le progrès égyptien”. A doua zi, când mama ei i-a văzut poza în ziar, i-a tăiat părul și i-a făcut un scandal îngrozitor. În cele din urmă, femeia a cedat, Iolanda și-a părăsit slujba de dactilografă și a început să lucreze pentru o casă de modă din Cairo.

Când Iolanda a împlinit 21 de ani, Giuseppina a acceptat să o lase să participe la competiția Miss Egipt 1954, iar apariția ei a atras toate privirile în momentul în care a apărut pe podium la proba costumelor de baie într-un bikini cu imprimeu animal print.

Tânăra a câștigat titlul Miss Egipt și a devenit automat reprezentanta țării la Miss World 1955, competiție ce urma să se organizeze la Londra, dar, în plus, a obținut imediat atenția presei și a unor regizori care i-au deschis porțile spre lumea cinematografiei egiptene. Marco de Gastyne a distribuit-o în “Masca lui Tutankhamun”, producție filmată în 1954, iar Niazi Mostafa a distribuit-o în același an în rolul principal din pelicula “Un pahar și o țigară”.

În această perioadă și-a luat numele de scenă Dalila, nume foarte frecvent în Egipt, Gastyne a sfătuit-o să-și încerce norocul la Paris, iar în ziua de Crăciun a anului 1954 a plecat spre Franța.

Prima ei locuință a fost o cameră într-un apartament al prietenului lui Gastyne, impresarul Vidal, care i-a aranjat întâlniri cu mai mulți regizori, a dat audiții pentru roluri de film, dar nu a primit niciun angajament ferm. Vidal i-a luat apoi un apartament mic cu chirie, vecinul ei fiind Alain Delon, un actor anonim în acel moment, cu care tânăra a avut o scurtă aventură.

Pentru că nu și-a găsit nimic de muncă pe tot parcursul anului 1955, a decis să-și încerce norocul în muzică, a luat lecții de canto cu mult entuziasm și, în cele din urmă, a reușit să primească un contract la cabaretul “Le Drap d’Or” de pe Champs-Élysées. Aici a fost remarcată de Jacques Paoli, regizorul unui alt cabaret, „La Villa d’Este”, care a distribuit-o într-o serie de spectacole care au avut succes, iar Dalila a primit invitația lui Bruno Coquatrix, directorul celebrei săli Olympia, să participe la concursul de canto “Les Numéros 1 de demain”. Scenaristul Alfred Marchand a sfătuit-o atunci să-și schimbe numele în Dalida spunându-i: „Pseudonimul tău seamănă prea mult cu “Samson și Dalila” și acest lucru nu te va ajuta. De ce nu înlocuiești al doilea l cu un d?”, iar ea a acceptat imediat schimbarea.

Pe 9 aprilie 1956, Dalida a participat la concursul de canto și întâmplarea a făcut ca Eddie Barclay, proprietarul celei mai mari case de înregistrări din Franța, și Lucien Morisse, directorul artistic al nou-înființatului post de radio Europa n°1, care mai târziu îi va deveni soț, să se afle în sală, tânăra a câștigat copetiția și cei doi au vrut să o cunoască.

Pe 2 mai, după mai puțin de o lună, Dalida semna cu Barclay un contract pe un an pentru o sumă modestă, cu promisiunea că, dacă va avea succes, veniturile ei vor crește.

Prima piesă a artistei, „Madona”, a fost înregistrată în iunie, au urmat o serie de concerte pe toată durata anului 1956, apoi casa de producție și-a pus toate formulele de marketing în practică pentru a o face vedetă. Piesa “Bambino”, primul ei succes, a fost lansată la începutul lunii decembrie, a fost promovată puternic și a devenit piesa principală a albumului de debut al Dalidei, “Son nom est Dalida”.

Bambino a ajuns pe primul loc și a devenit unul dintre cele mai îndrăgite hituri pop ale anilor ’50 în Franța, Belgia, Canada și Elveția, frumoasa artistă a devenit vedetă, apărea în reviste și își continua seria de concerte cu un succes uriaș, femeile au început să-i imite machiajul, ceea ce a dus la explozia vânzărilor de rimel, iar bărbații o adorau nu doar pentru talent, ci și pentru senzualitatea ei.

Dalida a avut și prima apariție TV, contractul ei a fost imediat prelungit cu patru ani, iar în noaptea de 27 februarie 1957 a susținut primul concert la Sala Olympia, în deschiderea unui spectacol al lui Charles Aznavour, fiind aplaudată la scenă deschisă.

Au urmat noi înregistrări cu piesele “Miguel” și „Tu n’as pas très bon caractère” care au ajuns repede în topuri și i-au adus Dalidei un al doilea disc de aur, apoi „Gondolier”, un alt succes, iar artista a început un turneu în Franța, Belgia și Luxemburg.

Pe măsură ce faima ei s-a răspândit în afara Franței, a început să înregistreze cântece în alte limbi, iar în februarie 1958, în timpul unei apariții TV, a interpretat „Hava Nagila”, care a avut un succes imediat și la sfârșitul verii Dalida a înregistrat în studio acest prim ei mare hit internațional. În perioada 1958-1959, a urmat albumul „Le jour ou la pluie viendra”, care a fost înregistrat în trei limbi, intrând imediat în topurile din șase țări europene diferite.

În cursul anului 1959, Dalida avea cinci hituri în Top 10 în Franța, printre care „Ciao, ciao Bambina” și „Guitare et tambourin”, pentru ambele câștigând discuri de aur, a mers apoi în turnee la Berlin, Atena și Cairo, oferind un spectacol sentimental în fața unei mulțimi uriașe care se adunase în fața cinematograful Rivoli, de care artista fusese atât de legată din adolescență.

În 1960 a pornit în primul ei turneu mondial și a ajuns din nou în fruntea topurilor, cu „Romantica” și „Les enfants du Pirée”, dar următorii ani au însemnat multă muncă, turnee obositoare, înregistrări care au solicitat-o enorm, dar și un succes fără precedent până atunci pentru o artistă din Franța.

În 1967 artista a lansat piesa „Ciao amore, ciao”, scrisă și compusă de muzicianul Luigi Tenco, cu care cei doi au concurat la Festivalul de Muzică de la Sanremo, fiecare cântând separat propria versiune. Din cauza emoțiilor, a tracului și a alcoolului pe care îl consumase ca să își facă curaj, Tenco a avut o prestație foarte proastă, în timp ce Dalida a încheiat seara cu ovații.

Noaptea s-a încheiat tragic, pentru că tânărul muzician, care avea doar 28 de ani, a fost găsit mort chiar de Dalida în camera lor de hotel. Deși publicul nu știa nimic despre relația dintre cei doi, evenimentul a afectat-o foarte mult pe tânără, iar următorul ei concert din Boulogne-Billancourt, programat pentru 31 ianuarie, a fost anulat.

Săptămâna următoare, pe 7 februarie, a apărut în emisiunea TV Palmares des chansons dedicându-i piesa „Parlez moi de lui” lui Tenco.

Dalida a purtat aceeași rochie pe care o purtase când l-a găsit pe iubitul ei decedat, iar spectacolul a fost extrem de emoționat. Pe 26 februarie, artista a încercat să se sinucidă, a ajuns la spital și a fost cinci zile în comă, dar medicii au reușit să îi salveze viața. De-abia în acel moment publicul a aflat de relația ei cu muzicianul care, conform anchetei poliției, își luase singur viața, nu fusese victima unei crime, cum se zvonise inițial.

Timp de trei luni Dalida s-a retras din activitatea artistică, și-a petrecut anul 1969 în turnee și călătorii private în India, apoi, încet-încet, a revenit la muzică lansând mai multe piese mai puțin cunoscute precum „Zoum zoum zoum”, „L’an 2005” și „Les violons de mon pays”.

Dalida și fratele ei, Orlando, plănuiau de ceva timp să-și întemeieze propria casă de discuri pentru a obține independență față de lumea oarecum veroasă a producătorilor muzicali. Prima ei înregistrare pentru noua companie, “Darla dirladada” a devenit hit peste noapte, vânzând 75.000 de exemplare în prima săptămână și stabilind un record pentru cele mai mari vânzări săptămânale din Franța, iar la scurt timp a lansat al doilea disc, “Ils ont changé ma chanson”, urmat de “Pour qui pour quoi”, ultimul său disc în format EP.

Dalida a triumfat din nou, publicul și criticii numind-o „regina teatrului” și „o Phaedra modernă”, în 1971 și 1972 a susținut o serie de concerte de succes în Asia, Canada, Europa, Liban și America Latină și la sfârșitul anului 1972 a înregistrat duetul „Paroles, paroles” cu vechiul ei prieten, Alain Delon, care a devenit una dintre cele mai cunoscute piese din Franța.

Următoarea piesă a fost „Je suis malade”, scrisă de Serge Lama, apoi “Gigi l’amoroso” și „Il venait d’avoir 18 ans”, apoi, în 1979, cel mai mare hit disco al ei, “Lundi, mardi… Laissez-moi danser”, care a avut un succes zdrobitor, ajungând pe locul 1 în topurile franceze, iar în 1980 un alt mare hit disco, „Rio do Brasil”.

În această perioadă problemele ei oftalmologice au revenit, artista a suferit două operații majore la ochi în 1985 și și-a suspendat cariera pentru că luminile de scenă începuseră să devină dificil de suportat. După ce și-a mai revenit, în 1986, a lansat “Le Visage de l’amour”, care va fi ultimul ei album.

La începutul anului 1987, Dalida a intrat într-o depresie severă, dar și-a continuat munca, făcând turnee de la Los Angeles până în Orientul Mijlociu. Ultima sa apariție la televiziune a fost pe 7 martie 1987, iar ultima reprezentație live a avut loc la Antalya, în Turcia, între 27 și 29 aprilie 1987.

Deși artista era adulată de milioane de oameni din întreaga lume și cariera sa a avut un succes absolut senzațional, viața ei privată a fost marcată de o serie de relații eșuate și de probleme personale greu de depășit. După sinuciderea lui Luigi Tenco, în ianuarie 1967, pe care chiar ea l-a găsit fără viață în camera lor de hotel și după propria tentativă de suicid, în decembrie 1967, artista a rămas însărcinată cu un student italian în vârstă de 22 de ani, Lucio, dar a suferit un avort spontan în urma căruia a rămas infertilă.

În septembrie 1970, fostul ei soț, Lucien Morisse, cu care fusese căsătorită timp de patru ani și cu care se afla în relații bune, s-a sinucis împușcându-se în cap. Cinci ani mai târziu, un prieten apropiat, cântărețul Mike Brant, care avea 28 de ani, a sărit de la etaj din apartamentul lui din Paris și a murit pe loc, iar în iulie 1983 fostul ei iubit, Richard Chanfray, cu care avusese o relație din 1972 până în 1981, s-a sinucis inhalând gazele de eșapament ale mașinii.

În noaptea de 2 spre 3 mai 1987, Dalida, care avea 54 de ani în acel moment, a ales să părăsească lumea făcând același gest. S-a sinucis luând o supradoză de barbiturice și a lăsat în urmă o notă pe care scria: „La vie m’est insupportable. Pardonnez-moi”.

$$$

 Constantin Piliuţă, nascut in Botosani, fostul elev al lui Ciucurencu si unul dintre cei mai reprezentativi pictori români contemporani, a decedat pe 3 mai 2003.

 Notorietatea sa pe plan naţional şi internaţional a făcut ca operele artistului să aibă o cotă ridicată, nu însă cea reală, binemeritată. Creaţia, axată pe naturi statice, peisaje, nuduri, flori, cai, balerine, beţivi, lăutari etc., ce reflectă o realitate stilizată, romanţată a lumii, s-a conturat în aria figurativului interpretat. Această lume înseamnă lumină, culoare, atmosferă, sensibilitate. Beţivii, nudurile voluptoase, carnale, lăutarii expresivi, dansatorii, ambianţa cârciumei sunt proiecţii ale unei realităţi transfigurate din care fac parte prieteni, cunoscuţi şi chiar artistul însuşi. Ei sunt surprinşi în diverse atitudini expresive, în instantanee de viaţă, sau sunt pretextele unor formulări compoziţionale speciale. Tablourile degajă misterul armoniei calme, regeneratoare, ca în naturile statice cu flori, peisajele cu zarzări înfloriţi, cu dealul înzăpezit din care ţâşnesc copaci firavi ca ţepii unui obraz nebărbierit, ori ca în cele în care perechile de balerini sau cai albi se topesc sub un soare alb. Majoritatea uleiurilor – flori, peisaje, nuduri – dar şi desenele din cârciumă sau cafenea transmit un uşor sentiment de vulnerabil şi fragil, de ingenuitate şi sinceritate, elemente ce definesc, în fapt, creaţia sa. Împreună, ele evocă un temperament liric şi un univers plastic plin de căldură şi emoţie. Premiat, cu lucrări în colectii de stat şi particulare, din ţară şi străinătate, celebru, iubit, Constantin Piliuţă a fost un mare artist, dar şi un om deosebit. Un boem şi un prieten.

Un vechi amic povestea că lui Constantin Piliuţă îi plăcea să meargă în piaţă, dimineaţa devreme, pentru a privi spectacolul trezirii la viaţă al oraşului. „Ce faci aici, maestre?”, l-a întrebat acesta, în timp ce tăia Piaţa Amzei pentru a ajunge la serviciu. Piliuţă îi mărturisea cât de bine se simte să vină aici, să stea şi să-i admire pe ţăranii care-şi descarcă marfa, să privească tarabele, forfota, legumele, fructele, seminţele, florile, în multitudinea lor de culori.

Artistul era deosebit de cald şi prietenos. Din această cauză, cunoscuţii îl copleşeau cu prezenţa lor în atelier, unde pictorul avea întotdeauna un vin bun. Când nu se întâlneau în atelier, se adunau în cârciumă, „La Jerca”. Bodega se afla pe strada Ana Ipătescu şi era celebră la vremea ei datorită şefului Jerca, un cârciumar vizionar, un mandatar care a ştiut să facă avere la timpul său, profitând de prezenţa artiştilor permanenţi. Un fel de Capşa a scriitorilor, Şarpele Roşu al actorilor sau restaurantul din sediul Uniunii Scriitorilor, unde Nichita Stănescu, Marin Preda, Fănuş Neagu ş.a. dezbăteau marile teme şi evoluţii ale literaturii, la un pahar de votcă sau de vin, seară de seară. Acum cred că o parte din averea lui Jerca se datorează şi lucrărilor lăsate drept plată de clienţii lui pictori. Desigur, unul dintre ei era generosul maestru Piliuţă, căruia îi plăcea să fie în preajma confraţilor pictori, scriitori, actori sau a lăutarilor care-i cântau de dor şi inimă albastră. Când artiştii rămâneau cu buzunarele goale, îi plăteau cu desenele lor lui Jerca, iar cele mai multe lucrări lăsate gaj erau ale lui Piliuţă şi Apostu. Acum, acest Jerca sau moştenitorii lui poate că aprind lumânări din când în când pentru cei doi mari artişti români care i-au făcut cârciuma celebră. Odată, după primirea unui prestigios premiu naţional, bonomul pictor a celebrat cu prietenii până la ziuă, până nu i-a mai rămas niciun sfanţ din premiu, continuând să deseneze pe şerveţele pentru a-i putea achita lui Jerca nota de plată şi a opri clipa şi timpul din goana lor furibundă.

Aşa era omul Constantin Piliuţă, un artist abandonat total clipei efemere. Iubea viaţa şi prietenii buni. Vine o vreme, însă, când te trezeşti dintr-o dată singur, vechii camarazi s-au dus la cele veşnice, iar cei noi nu ştiu să trăiască total, fără rest, nu cred în camaraderie „şi nici măcar nu ştiu să bea”, spunea el. „Adevăraţii băutori de vin au dispărut şi oamenii sunt parcă din ce în ce mai trişti”.

Lucrările sale cuprind întreagă această lume fastă a bodegilor şi iubirii de oameni, a copilăriei petrecute la ţară, ilustrată şi rememorată de peisaje luminoase, de copacii înfloriţi din curtea casei părinteşti, satul unde în poarta unei case stau o căruţă şi un cal, de vasele cu flori, dansatorii, violoniştii ori beţivii. Ludic şi nonconformist, raţional si cerebral, Pil, cum îi spuneau prietenii, reproduce o lume a emoţiei şi artei trăite, conducându-se atât în viaţă cat şi în pictură după valori autentic umaniste. Iar picturile sale vorbesc direct sau sugerat despre modul cum poate fi esenţializată viaţa şi interpretate valorile şi principiile după care trăim. Generozitatea, înţelegerea pentru omul simplu, altruismul, credinţa se regăsesc cu prisosinţă în lucrările sale, înconjurate parcă de un „halou” poetic, sentimental, ce razbate din întregul tablou. El era convins că desenul, linia sunt mult mai relevante în a capta sufletul, lumea launtrică, decât vibraţiile culorii. Iar pictorul le-a folosit pe amândouă cu măiestrie, dezvăluind cu candoare şi evlavie tainicele frumuseţi sufleteşti.

„Meseria de artist se gândeşte mereu; la fiecare vârstă te apropii de ea într-un alt mod, pentru că misiunea artistului, a pictorului în mod special, este aceea de a intra în casele oamenilor şi de a învăţa copiii să crească în spiritul bucuriei culorilor.” (Constantin Piliuţă)

„… a rămas inubliabilul portretist şi peisagist al unei lumi necăjite, periferice, provinciale, frecventând bolgiile unde nefericiţii îşi găsesc în alcool un straniu paradis.” (Eugen Barbu).

$$$

 De curand s-a deschis un magazin unde femeile pot alege si cumpara un sot. La intrare sunt afisate regulile de functionare ale magazinului :

- Poti vizita magazinul O SINGURA DATA!

- Sunt 6 etaje si caracteristicile barbatilor se imbunatatesc pe masura ce urci la etajul superior.

- Poti alege orice barbat de la un etaj, sau poti urca la etajul urmator.

- Nu te poti intoarce la etajul inferior!

O femeie decide sa viziteze magazinul pentru a-si gasi un barbat.

La etajul unu pe usa este urmatorul afis: “Acesti barbati au un loc de munca!”

Femeia decide sa mearga la etajul urmator. Aici vede pe usa urmatorul afis: “Aceasti barbati au un loc de munca si iubesc copiii!”

Femeia hotaraste sa urce la etajul urmator. Pe usa vede urmatorul afis: “Acesti barbati au un loc de munca, iubesc copiii si sunt extrem de frumosi!” -“Wow”, isi spune femeia, insa hotaraste sa mearga la etajul urmator .

La etajul al patrulea pe usa este urmatorul afis :”Acesti barbati au un loc de munca, iubesc copiii, sunt frumosi de innebunesti si ajuta si la treburile din casa!” -“Incredibil” ! exclama femeia. Cu greu pot rezista! Insa decide sa mearga la etajul urmator.

La etajul cinci pe usa este urmatorul afis :”Aceasti barbati au un loc de munca, iubesc copiii,sunt frumosi de innebunesti si ajuta si la treburile din casa si sunt extrem de romantici!” Femeia este tentata sa ramana si sa aleaga un barbat, insa pana la urma decide sa urce la ultimul nivel.

La etajul sase se afla urmatorul afis : “Sunteti vizitatoarea cu nr. 31.500.001 a acestui etaj. Aici nu sunt barbati, acest etaj exista numai pentru a demonstra ca este imposibil sa satisfaci o femeie. Multumim pentru ca ati ales sa vizitati magazinul nostru!”

$$$

 George Constantin - marele Burebista al filmului şi teatrului românesc, nascut pe 3 mai 1933...

Măreţ, impunător, cu voce de tunet şi glas de furtună, George Constantin „umplea”sala cu personalitatea sa electrizantă, indiferent de personajul pe care l-ar fi interpretat.

Când vorbea şi gesticula ACTORUL nu se auzea nici musca în sală, respiraţia tuturor era oprită, atenţia sporită la maxim, ca în faţa unui miracol.

Ba chiar şi tăcerile lui George Constantin, impuse de rol, erau atât de sonore, de cosmice, încât publicul părea că asistă la geneze, la naşteri de universuri şi religii, la legende încropite sub ochii lor orbiţi de grandoarea actului artistic.

Asta pentru că însuşi George Constantin devenise o legendă a teatrului şi filmului românesc încă în viaţă fiind!

S-a născut în 1933, în Bucureşti, într-o familie modestă, cu puţine posibilităţi financiare, mai mereu aflată în pragul sărăciei, în acele vremuri tulburi, când războiul bătea serios la uşă. Şi cum permanenţa sărăciei n-ar fi fost suficientă, tatăl său, care lucra ca şofer la Fabrica de Ţigarete din Regie, decedează la câţiva ani după naşterea lui, iar el, mama şi sora sa sunt nevoiţi să părăsească locuinţa de serviciu şi să se mute în cartierul Ghencea.

Dar amintirea casei din Regie îl va urmări toată viaţa „păstrată în suflet, ca reprezentând cel mai curat, cal mai pur lucru din lume”, după cum mărturisea.

Şi tot el zicea: „Spuneam că amintirile mele despre casa părintească sunt sărace. În oraş oamenii se risipesc, se uită unii pe alţii. Îmi închipui că la ţară oamenii simt altfel aderenţa la locurile natale, unde-şi au, de fapt, şi strămoşii şi familiile şi pământul – adică totul. De aceea satul însuşi poate fi considerat ca o casă părintească. Mai mult, chiar ţara capătă această valoare la un moment dat”.

Ca să poată să-şi ajute familia a început să muncească de la o vârstă foarte fragedă, ca ucenic la un patron.

Actriţa Valeria Seciu îşi amintea cu duioşie şi respect de el: „La George, până şi clişeul era ceva bogat. De pildă, intrările în scenă.

Cum acoperea spaţiul, cum îl înghiţea, cum îl filtra, cum alegea din spaţiu punctele de forţă, energiile pe care le putea folosi, pe care se putea bizui. Cu oamenii făcea la fel. Elimina orice energie care-l încărca.

Asta se întâmpla dintr-o privire, cu un gând, în zecimi de secundă. Când jucai cu el simţeai pe viu relaţia pe care o stabilea cu tine. Lângă el, foarte greu puteai greşi.

Punea pe tine o lumină crudă şi am văzut actori dispărând cu totul în fascicolul necruţător. Când venea la mine, îşi amintea mereu că în blocul în care stau a adus el o butelie unei doamne, fiind ucenic şi trimis de patronul lui.

Stând pe butelie, în drum, a văzut o paradă de 10 mai. Era uimit de ceea ce i se întâmplă, de faptul că el, copilul acela cu butelia, e un mare actor”.

Şi totuşi el însuşi, în timp ce alţii îl cădelniţau cu tot felul de epitete care mai de care mai bombastice, avea propria măsură, propria dimensiune umană, propria modestie simplă, firească, omenească. „În comparaţie cu marii actori din lume (ce i-am văzut doar în filme) sau cu ruşii stanilavskieni, văzuţi în tinereţe, precum Cerkasov...răspunsul este nu. În comparaţie cu ce se întâmplă la noi sunt doar un actor bun. Ţara aceasta a avut actori mari, unii monumente de teatru. I-am văzut jucând, nu puteai să stai în faţa lor cu pălărie pe cap şi mâinile în buzunare. Da, în vremurile acestea golăneşti şi aspre, aş putea fi numit actor bun”.

Ei bine, acest „actor bun”, la 15 ani, în 1948, se înscrie la Şcoala profesională metalurgică nr. 12, cu specializarea „ajustaj”. În primăvara anului 1949, o doamnă profesoară de la Şcoala pedagogică din Bucureşti vine la şcoala sa şi-l selectează pentru o piesă de teatru pentru elevi, în rolul lui Ştefan Tipătescu, din „O scrisoare pierdută”. A fost momentul său de debut şi factorul determinant în hotărârea sa de a susţine examen la Institutul de Teatru. Nu intră însă de prima oară.

„Ca şi prietenul şi colegul meu Gheorghe Cozorici, n-am fost prea ajutaţi de soartă. Am fost amândoi nevoiţi să facem şcoli de meserii, el la Vulcan, eu la Fabrica de Avioane. Când am dat examenul de admitere la Institut, în 1951, am căzut. Anul următor, ca să fiu mai sigur, am dat şi la teatru şi la cinematografie (era institut separat). Am reuşit la ambele şi, ţin minte, am mers cu Cozorici în Piaţa Universităţii şi am dat cu banul unde să mergem. Ne-a căzut Teatrul”, îşi amintea actorul.

După facultate este repartizat la Teatrul Nottara, unde a făcut peste 50 de roluri uriaşe. În cinematografie îl ştiţi în primul rând din „Reconstituirea”, dar şi din „Burebista”, „Cu mâinile curate”, „Ultimul cartuş”, „Pentru patrie”, „August în flăcări”, „Răpirea fecioarelor”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, etc.

Şi totuşi, după atâtea şi atâtea roluri asumate, frământate, plămădite până la ultima esenţă, după atâtea emoţii, trăiri, dăruiri pe scena teatrului sau pe platourile de filmare, actorul îşi trăieşte ultimii ani din viaţă cuprins de o tristeţe „iremediabilă”, vorba lui Topârceanu.

După 1989 este distribuit din ce în ce mai puţin, noua societate creată nu mai pune preţ pe valoare ci pe ideea de îmbogăţire rapidă, foştii proprietari ai casei naţionalizate în care locuia îl ameninţă permanent cu evacuarea, iar gândul, frământarea, că-şi va pierde casa în care a locuit cu familia îl îmbolnăveşte (la propriu) până la urmă.

Moare prematur, pe 30 aprilie 1994, la nici 61 de ani, de „inimă rea” (după cum spun unii) la gândul că e dat afară din casă după o viaţă de muncă.

Marele „Burebista” ridica pentru ultima dată sabia, „dom’ Semaca” dădea ultima oară ordine, iar viaţa, „mama ei de viaţă”, vorba lui Noica, trăgea cortina peste sufletul actorului George Constantin.

În urma lui s-a aşternut „asurzitoarea linişte” a teatrului românesc, „linişte” ce până acum n-a mai putut fi sfărâmată de o altă voce de tunet, de un alt glas de furtună. George Constantin n-a mai putut fi înlocuit. Dumnezeu să te odihnească, maestre!

$¢$

 Cum au apărut în fotbal cartonașul galben și cartonașul roșu?

De la introducerea lor, la Cupa Mondială din 1970, cartonașele galbene și roșii au devenit unele dintre puținele elemente care au rămas practic neschimbate în fotbal. Utilizarea lor este descrisă strict în regulamentul FIFA ca o modalitate de a pedepsi jucătorul care comite nereguli medii și grave, de la „comportament nesportiv” la „încălcarea repetată a regulilor de joc”.

Cartonașele au apărut dintr-o idee a britanicului Ken Aston (1915-2001), unul dintre cei mai respectați arbitri din acest sport, care a făcut parte din Comisia de Arbitri a FIFA din 1966 până în 1972.

În 1966, Aston se întreba cum ar fi posibil să dezvolte ceva care să ajute la gestionarea momentelor controversate din timpul unui meci. Nevoia de a crea așa ceva a devenit și mai evidentă în timpul unui meci dintre Anglia și Argentina, care a fost atât de violent, încât, după ce s-a terminat, echipa sud-americană a încercat să pătrundă în vestiarul englez, să se bată cu jucătorii britanici.

În timp ce conducea spre casă după meci, Aston s-a oprit la un semafor și s-a gândit să folosească tocmai culorile semaforului ca sursă de inspirație pentru crearea cartonașelor.

Când a văzut galben la semafor, semn care anunța că urma să se aprindă roșu, s-a gândit că această culoare ar putea servi drept avertisment pentru jucătorul care a comis o abatere mai serioasă, dar nu gravă, deoarece aceasta putea fi semnalizată cu un cartonaș roșu.

Este important de precizat că, deși cartonașul roșu și cartonașul galben au intrat în uz la Cupa Mondială din 1970, măsura eliminării de pe teren exista deja în regulamentul fotbalului, chiar și în lipsa unui cartonaș specific.

În mod surprinzător, informațiile despre standardele oficiale de producție a cartonașelor folosite la meciurile de fotbal sunt dificil de găsit. Cele mai multe cartonașe disponibile în comerț măsoară, de obicei, 7.6 centimetri pe 10.1 centimetri, dar este destul de frecvent să găsești și versiuni cu numere rotunjite, cum ar fi 6 centimetri pe 12 centimetri.

Nici măcar nuanțele de galben și roșu folosite pe aceste cartonașe nu respectă întocmai un standard oficial, deși producătorii acestor materiale preferă să folosească nuanțe mai luminoase și mai atrăgătoare pentru a permite observarea mai ușoară de către jucătorul care urmează să fie pedepsit.

Un fapt interesant este că ideea lui Aston a funcționat atât de bine, încât cartonașele au ajuns să fie folosite pentru a indica avertismente și sancțiuni nu doar în fotbal, ci și în alte sporturi, inclusiv în scrimă, volei și polo.

Curios, expresia „a arăta cartonașul galben/roșu” a intrat în vocabularul curent în cultura occidentală, arătând un avertisment sau dezaprobarea cu privire la o anumită persoană sau acțiune.

De exemplu, Organizația Mondială a Muncii a Organizației Națiunilor Unite, în timpul Cupei Africii Națiunilor din 2002, a lansat o campanie intitulată „Cartonașul roșu pentru exploatarea copiilor prin muncă”, pentru a sensibiliza opinia publică cu privire la acest fenomen.

Vinars Miorița – Când calitatea trece testul timpului, simplitatea devine rafinament

 

Din Beciul Domnesc, o companie cu tradiție, aleg întotdeauna cu siguranță o sticlă de vinars Miorița. 

Alegerea nu a venit spontan, fără testarea prealabilă a calităților sale. Nu sunt adepta consumului constant al unui produs din start fără testarea prealabilă. Dar a fost suficient ca, la sugestia unor prieteni, să gust produsul și din acel moment m-a cucerit.

Un produs simplu dar asupra căruia timpul și-a pus amprenta. Este acel produs care "îmbătrânește" frumos. Îmbătrânește și se maturizează crescând în rafinament. 

Este la fel ca o relație de prietenie... Nimic deosebit la prima vedere: o relație între două persoane care s-au întâlnit din întâmplare (sau poate a fost destinul lor să se întâlnească) și care a evoluat previzibil sau neașteptat spre ceva absolut firesc dar deosebit de ceea ce a fost la începuturi.

Este la fel ca o relație de dragoste: la prima vedere sau înfiripată în timp, lent și tumultuos in același timp, dar care a făcut ca cei doi să se contopească într-o singură ființă; nu-i poți separa fără să sfâșii legătura dintre ei, lăsând răni adânci, cu slabe șanse de vindecare și supraviețuire.

Este la fel tocmai pentru că timpul duce la maturizare, iar maturizarea și îmbătrânirea in sensul bun al cuvântului înseamnă sofisticare, complexitate și rafinament. Este acea maturizare care face ca razele soarelui reflectate de fiecare strop să ofere o sclipire aparte, o culoare deosebită ce își oferă și căldura venită din tot sufletul. Este acea maturizare care oferă aroma inconfundabilă ce îți dezmiardă simțurile într-un mod unic. Este acea maturizare care te umple de căldură până în cele mai ascunse părți ale trupului și sufletului. Este acea maturizare care te îmbată frumos, fără a te scoate din luciditatea cu care ești obișnuit dintotdeauna, ci, dimpotrivă, îți ascute simțurile într-un mod plăcut și neașteptat.

Surprinzător sau poate că nu... Constați că, încă de la prima întâlnire, de la primul contact, se creează acea relație unică de prietenie sau poate chiar de dragoste care te face să nu te poți lipsi de prezența și de compania sa în fiecare moment în care ar trebui să trăiești senzații unice, memorabile. Și poate că tocmai versatilitatea de care dă dovadă produsul găsit te face să îl alegi in orice moment, in orice situație, pentru că știi că îți oferă acele senzații ce se potrivesc perfect in orice moment, senzații diferite și totuși unice ce îți oferă plăcerea și desfătarea potrivită exact momentului și care ți se întipărește în memorie pentru totdeauna.

Surprinzător sau poate că nu... Constați că îți place din prima și te face să te îndrăgostești nebunește de el și te face să-i cauți și să-i dorești compania. Constați că îți dorești să îți încânte simțurile cu fiecare ocazie, să te facă să-l dorești din ce în ce mai mult cu fiecare clipă ce se dorește a fi memorabilă. Să-l dorești în momentele de sărbătoare, in momentele de bucurie sau tristețe, când vrei să-ți sporească bucuria sau să-ți aline tristețea.

Surprinzător sau poate că nu... Constați că așteptările ți-au fost îndeplinite și satisfăcute pe deplin și știi că orice ar fi îl vei alege să-ți fie alături mereu.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2025

$$$

 20 de curiozități despre Statuia Libertății, cel mai celebru simbol american. 

Această statuie gigantică are un trecut fabulos și multe semnificații ascunse pe care, probabil, nu le știai. Citește în continuare ca să afli mai multe curiozități despre Statuia Libertății și istoria impresionantă a celui mai cunoscut simbol american.

Statuia Libertății era un far al speranței și libertății pentru emigranții care ajungeau în America prin Insula Ellis, cu mai multe decenii în urmă. Astăzi, este unul dintre cele mai celebre repere din SUA.

1. Iată prima informație de pe lista noastră cu curiozități despre Statuia Libertății: greutatea totală a statuii este de 225 de tone!

2. Dacă ai cumpăra o pereche de pantofi pentru Statuia Libertății, ar trebui să aibă mărimea 879!

3. Timp de 16 ani, Statuia Libertății a funcționat ca far, iar lumina sa putea fi văzută de la 38 de kilometri.

4. Statuia are o înălțime de 92 de metri, fiind cea mai înaltă statuie din America de Nord.

5. Dacă vântul este destul de puternic, statuia se poate înclina cu 7 centimetri, iar torța ei cu 15 centimetri.

6. Designul statuii este inspirat de designul statuilor din Roma antică.

7. Paznicii de la Administrația Parcurilor din SUA au descoperit că șoimii călători aveau obiceiul de a sta cocoțați pe coroana statuii.

8. Numele întreg și oficial al statuii este „Libertatea iluminând lumea”.

9. Pentru a ajunge la coroană, trebuie să urci 354 de scări. După ce ajungi sus, coroana este prevăzută cu 25 de ferestre prin care poți privi peisajul.

10. Fața statuii a fost modelată după fața mamei sculptorului, Charlotte.

11. În interiorul statuii se află 16 cabluri de tensiune verticale, care se întind la aproximativ 18 metri de la vârful piedestalului.

12. Aceste cabluri sunt importante fiindcă „trag” statuia către piedestal și o țin în loc. Când statuia a fost construită, s-a folosit o cheie uriașă pentru a strânge șuruburile acestor cabluri.

13. Statuia a fost un dar al Franței, făcut în 1886, propus de Edouard Laboulaye. Statuia reprezenta victoria americanilor în Revoluția Americană și sărbătorea abolirea sclaviei.

14. Laboulaye spera ca acest dar să-i inspire pe compatrioții săi francezi să lupte pentru democrație împotriva lui Napoleon al III-lea.

15. De când a fost construită, statuia este lovită de trăsnet de aproximativ 600 de ori pe an. Un fotograf a surprins acest fenomen pentru prima dată în 2010.

16. Doi oameni s-au sinucis sărind de pe statuie, în vreme ce alții care au sărit au supraviețuit căderii.

17. Nuanța de verde deschis a statuii se datorează uzurii naturale a cuprului.

18. Când a fost construită, în 1886, era cea mai înaltă structură din New York, fiind echivalentul unui bloc cu 22 de etaje.

19. Torța originală a fost înlocuită în 1984 cu o torță nouă de cupru, acoperită cu foiță de aur de 24 de karate.

20. Iată și ultima informație de pe lista noastră de curiozități despre Statuia Libertății: cătușele sfărâmate de la picioarele statuii reprezintă eliberarea de tiranie și opresiune.