EU SUNT MALALA (POVESTEA FETEI ÎMPUȘCATĂ DE TALIBANI - MALALA YOUSAFZAI)
Malala Yousafzai este o icoană a tinereții de renume mondial. Fiica unei activiste pakistaneze pentru educația femeilor și ea însăși bloggeriță adolescentă pe această temă din 2009 încoace, a devenit subiectul unei uri intense în rândul membrilor talibanilor din regiunea Văii Swat de la granița cu Afganistanul a Pakistanului. În 2012, Yousafzai a fost împușcată în cap de un tânăr asasin care acționa în numele talibanilor. Atacul a fost relatat pe scară largă în întreaga lume și – după un transfer rapid în Marea Britanie pentru tratament medical specializat – și-a revenit uimitor, folosindu-și noua celebritate pentru a-și continua campania pentru drepturile femeilor la educație și devenind cea mai tânără laureată a Premiului Nobel pentru Pace în 2014, la vârsta de 17 ani.
Prima carte a lui Yousafzai, „ Eu sunt Malala: Povestea fetei care a apărat educația și a fost împușcată de talibani” , a fost publicată de Weidenfeld & Nicolson în 2013, la nici un an după împușcarea ei (editura americană este Little, Brown and Company). Subtitlul cărții o prezintă ca pe un produs al unor valori conflictuale: drepturile omului împotriva fundamentalismului religios și educația împotriva represiunii. Cu toate acestea, este și un produs al unor interese intersectate: din partea lui Yousafzai, dorința de a-și împărtăși povestea la scară largă; din partea editorului său, o oportunitate de vânzări enorme prin publicarea cât timp Yousafzai era încă în prima pagină a ziarelor. Faptul că cartea este co-scrisă de o corespondentă străină experimentată a Times (Londra), Christina Lamb, adaugă un strat reprezentațional suplimentar poveștii pe care o spune, ridicând întrebări despre agenția narativă a lui Yousafzai, precum și despre poziția pe care o ocupă atât textul, cât și Yousafzai însăși în cultura occidentală.
De fapt, ceva se dezvăluie despre poziționarea culturală a cărții pur și simplu aruncând o privire asupra modurilor contrastante în care a fost primită în interiorul și în afara Pakistanului. În Occident, recepția a fost covârșitor de pozitivă, cartea fiind constant vizibilă în librării și devenind instantaneu un bestseller internațional (Sutton 2013). Interesant este însă că recenziile din ziarele occidentale au avut tendința de a se concentra mai mult pe importanța simbolică a poveștii sale decât pe o reflecție evaluativă autentică, favorizând platitudinile despre umanitate și drepturile omului în detrimentul criticii reale (poate de înțeles, date fiind circumstanțele). Washington Post , de exemplu, a spus că Malala „reprezintă posibilitatea universală a unei fetițe” (Arana 2013), Guardian că memoriile sunt pline de „memento-uri puternice despre ce e mai bun în natura umană” (Roberts 2013), iar deputata conservatoare britanică, baroneasa Sayeeda Warsi, și-a folosit recenzia din Telegraph pentru a promova politica guvernului britanic de sprijinire a educației în Pakistan (Warsi 2013). Între timp, chiar în Pakistan, cartea a fost imediat interzisă, iar talibanii și-au reînnoit apelul la moartea lui Yousafzai. După cum explică Shazia Sadaf, „Deși presa pakistaneză a contribuit cu siguranță la statutul de celebritate timpurie al Malalei prin intermediul televiziunii și al reportajelor din ziarele locale, universalizarea statutului său iconic în presa occidentală, în urma tratamentului medical și a «adopției» de către Regatul Unit, a cauzat primul val de animozitate împotriva ei” (2017: 858). Agravată de teama de represalii talibane, intensitatea acestei suspiciuni față de Yousafzai în Pakistan a fost atât de mare încât școlile au rezistat activ presiunilor de a fi numite după ea (864), în timp ce în 2015 Federația Școlilor Private din Pakistan (APPSF) a publicat o replică la memoriile sale intitulată „ Nu sunt Malala: Sunt musulmană, sunt pakistaneză” (857).
Ceea ce unește răspunsurile occidentale și pakistaneze, desigur, este faptul că niciuna dintre ele nu se implică cu adevărat în Malala Yousafzai ca ființă umană completă, ci mai degrabă în ideea ei: „Malala”, simbolul internațional al drepturilor omului. Ambele răspunsuri sunt reductive: unul în valorizarea sa, celălalt în cenzurarea sa. După cum a spus sociologul Thomas Olesen într-un studiu despre celebritatea lui Yousafzai, ea a dobândit statutul de „icoană a nedreptății globale”: adică cineva a cărui imagine – precum Mahatma Gandhi, Martin Luther King sau Nelson Mandela – constituie o „prismă” aparent empirică a proceselor de sens și valoare (în acest caz, cele ale drepturilor omului) la nivelul societății globale (2016: 312). În acest sens, memoriile amintesc de Versetele satanice ale lui Salman Rushdie : o carte care, așa cum a reflectat recent Hamid Dabashi, în urma „afacerii Rushdie” din 1989, „a încetat să mai fie un roman și a devenit un manifest” (2019: n. p.). Într-un mod similar, în mintea multora, de ambele părți ale argumentului, Malala ca icoană poate fi văzută ca având prioritate față de conținutul cărții sale: ceea ce reprezintă povestea ei, din punct de vedere ideologic, a devenit detașat de detaliile reale ale narațiunii sale.
Memoriile încep cu un prolog care prezintă, din punctul de vedere al lui Yousafzai, ziua în care a fost împușcată. În conformitate cu ideea că textul este un fel de manifest, această secțiune prezintă cartea și ca un fel de protest: „«Cine este Malala?»” Yousafzai își amintește cum tânărul Talib a strigat la grupul de fete din jurul ei, înainte de a scrie, sfidător, „Eu sunt Malala. Și aceasta este povestea mea” (Yousafzai, împreună cu Lamb, 2013: 6). Povestea care urmează începe la nașterea ei în 1997, dar trece rapid la perioada de 11 ani care ocupă cea mai mare parte a narațiunii: de la atacurile din 11 septembrie 2001 până la împușcăturile din noiembrie 2012. În centrul narațiunii se află lupta periculoasă a tatălui ei de a conduce o școală de fete, din ce în ce mai amenințată de radicalii religioși, pe măsură ce așa-numitul „război împotriva terorismului” global progresează și, ca urmare, talibanii încep să se mute în zonă. Yousafzai își narează povestea pe fundalul unor evenimente care au schimbat paradigmele din peisajul politic al Pakistanului, cum ar fi asasinarea prim-ministrului Benazir Bhutto în 2007 și uciderea lui Osama Bin Laden de către americani pe teritoriul țării în 2011. De asemenea, ea relatează experiența sa de a scrie ca blogger activist anonim pentru BBC Urdu timp de trei ani. Cu toate acestea, activismul pro-educație continuu al tatălui ei o transformă în cele din urmă într-o țintă.
De-a lungul memoriilor, Yousafzai leagă în mod repetat educația de umanismul inspirat de Iluminism. Ea scrie:
Talibanii sunt împotriva educației pentru că ei cred că atunci când un copil citește o carte, învață limba engleză sau studiază științe, el sau ea va deveni occidentalizat.
Dar eu am spus: „Educația este educație. Ar trebui să învățăm totul și apoi să alegem ce cale să urmăm.” Educația nu este nici orientală, nici occidentală, este umană. (2013: 136)
Pasaje precum acesta subliniază o universalitate a valorilor umane care transcende construcții culturale precum „Est” și „Vest”, musulmane sau non-musulmane. În acest sens, argumentul cărții seamănă cu tipul de cosmopolitism bazat pe valori susținut în mod proeminent de Kwame Anthony Appiah, cel mai recent în cadrul conferințelor sale BBC Reith: „Valorile nu sunt un drept din naștere”, susține el, „trebuie să continui să-ți pese de ele. A trăi în Vest, indiferent cum l-ai defini, a fi occidental, nu oferă nicio garanție că îți va păsa de civilizația occidentală. Valorile pe care umaniștii europeni le doresc să le susțină aparțin la fel de ușor unui african sau unui asiatic care le adoptă cu entuziasm, precum și unui european” (2016, n. p.). Cu toate acestea, există, desigur, un grad de simplificare în punctul de vedere al lui Yousafzai, deoarece conceptul de om în sine este un construct care reiese din tradiția iluminismului occidental. Mai mult, așa cum au subliniat mulți critici, nu în ultimul rând de la invaziile din Afganistan și Irak în timpul așa-numitului „război împotriva terorismului”, retorica drepturilor omului poate fi mobilizată în scopuri care, în practică, subminează chiar obiectivele pe care, aparent, și le-au propus să le atingă. După cum a afirmat Joseph Slaughter în Human Rights, Inc. , timp de mulți ani „[noi, occidentalii] știam că talibanii erau un regim violent și represiv, în special față de femei, dar nu am recunoscut acest fapt până când nu am avut nevoie de o justificare umanitară pentru a continua așa-numitul Război împotriva Terorismului în Afganistan” (2007: 11–12). Între timp, Gayatri Chakravorty Spivak ne amintește că este adesea adevărat că „la bine sau la rău, aspectul drepturilor omului al postcolonialității s-a dovedit a fi destrămarea noilor națiuni, în numele integrării lor în comunitatea internațională a națiunilor” (2003: 16).
Celebrările frenetice ale lui Yousafzai în Occident, în special imediat după atacul acesteia, au fost comentate pe larg. Elsa Ashish Thomas și Rashid Narain Shukul au susținut, de exemplu, că în mass-media occidentală, „narațiunea Malala nu numai că întărește structurile de putere coloniale, dar prezintă și valorile occidentale de gen ca valori universale pentru fetele din întreaga lume” (2015: 236). În mod similar, Max Fisher a afirmat că:
Puterea simbol a tinerei femei este incontestabilă. În ultimele luni, însă, lingușirea occidentală față de Malala a devenit mai puțin legată de eforturile ei de a îmbunătăți condițiile fetelor din Pakistan sau, cu siguranță, de luptele a milioane de fete din Pakistan, și mai mult de propria noastră dorință de a ne simți confortabile și încântate de o celebritate și de un mesaj ușor de transmis. Este o modalitate de a ne elibera de vină, de a ne convinge că este o simplă chestiune de băieți buni vs. băieți răi, că suntem de partea corectă și că totul este în regulă. (2013, n. p.)
În „Eu sunt Malala” , narațiunea lui Lamb și Yousafzai întărește uneori genul de narațiune „băieți buni vs. băieți răi” descrisă de Fisher. Un exemplu clar în acest sens este atunci când Yousafzai spune: „Școala noastră era un refugiu față de ororile de afară. Toate celelalte fete din clasa mea voiau să fie doctorițe, dar eu am decis că vreau să fiu inventatoare și să construiesc o mașinărie anti-talibană care să le adulmece și să le distrugă armele” [2013: 114]). Cu toate acestea, o lectură atentă a memoriilor ne dezvăluie că, în ciuda replicării ocazionale a binarismelor care au caracterizat receptarea mediatică a lui Yousafzai, în alte momente cartea afișează și cel puțin o oarecare conștientizare a pericolelor unui astfel de discurs. Acest lucru este evident, de exemplu, atunci când Yousafzai respinge în mod repetat acuzațiile de cooptare neoimperialistă, distanțându-se de politica externă a SUA: la un moment dat, ea îi reamintește cititorului său că, în anii 1980, „jihadul a fost foarte încurajat de CIA”, în timp ce în altă parte menționează că „Copiilor din... taberele de refugiați li s-au dat manuale școlare produse de o universitate americană care preda aritmetica de bază prin [referire la] luptă” (Yousafzai, împreună cu Lamb, 2013: 26). Acest tip de conștientizare, deși, desigur, limitat și uneori reductiv, este în concordanță cu concluziile lui Phyllis Mentzell Ryder într-o analiză a mărturiilor lui Yousafzai la ONU (al căror conținut este adesea trecut cu vederea în știrile superficiale). În cuvintele lui Ryder: „chiar dacă Malala se bazează pe mass-media occidentală pentru a-și difuza mesajul, ea perturbă în mod persistent mesajele dominante. Rolul criticilor, așadar, ar trebui să fie acela de a amplifica aceste perturbări” (2015: 176). O astfel de perturbare pe care Ryder însăși o „amplifică” este cea care a avut loc în cadrul unei întâlniri între Yousafzai și președintele american Barack Obama în 2013, în care Yousafzai și-a exprimat îngrijorarea că atacurile cu drone alimentează terorismul în Pakistan. Pentru Ryder, aceasta este o dovadă importantă a faptului că Yousafzai „rezistă activ încercărilor de a-și folosi povestea pentru a justifica dronele sau războaiele. Din perspectiva ei, intervenția militară occidentală este exact răspunsul greșit” (181). Cât de reușită poate fi „perturbarea” puterii media occidentale de către Yousafzai este, în cele din urmă, o întrebare care cu siguranță trebuie pusă, dar exemple ca acesta ne amintesc din nou că iconicitatea ei are o viață proprie, existând în mare măsură independent de acțiunile ei.
În „Eu sunt Malala” , ambivalența pe care Yousafzai (așa cum este reprezentată de Lamb) o arată față de limbajul „băieți buni vs. băieți răi” este evidentă în mod special în modul în care descrie împușcătura în sine. Atacul este narat de trei ori pe parcursul cărții, de fiecare dată constituind concluzia dramatică a unui capitol. Prima apariție are loc în „Prolog”, când evenimentul este narat într-un mod care relatează pur și simplu faptele și este alcătuit în mare parte din ceea ce i s-a relatat ulterior: „Am aflat mai târziu că era un Colt .45”; „Prietenii mei au spus că a tras trei focuri” (2013: 6). A doua apariție are loc la jumătatea cărții și, în stilul său mult mai figurativ, încearcă să plaseze emoțional cititorul în pielea lui Yousafzai: „Sunetele din capul meu nu erau pocnetul , pocnetul, pocnetul a trei gloanțe, ci pocnetul , pocnetul, picătură, picătură, picătură al bărbatului care tăia capetele găinilor și le arunca pe strada murdară, una câte una” (203). A treia apariție apare la sfârșitul capitolului final, când narațiunea trece la timpul prezent pentru a sublinia legătura dintre acest eveniment profund personal și contextul politic global din care face parte:
Un taliban trage de trei ori de la distanță mică asupra a trei fete aflate într-o dubă și nu ucide niciuna dintre ele. Pare o poveste improbabilă, iar oamenii spun că mi-am revenit în mod miraculos... Știu că Dumnezeu m-a împiedicat să merg în mormânt. Simt că aceasta este o a doua viață. Oamenii s-au rugat la Dumnezeu să mă cruțe, iar eu am fost cruțată dintr-un motiv - ca să-mi folosesc viața pentru a ajuta oamenii. (225)
Credința religioasă este mobilizată emoțional aici ca o modalitate de a contracara atât extremismul talibanilor, cât și stereotipurile despre islam și violență din discursul mass-media occidentală, iar de-a lungul cărții, Yousafzai îi reamintește în mod repetat cititorului său că atacul talibanilor asupra ei nu a determinat-o să-și regândească credința, ci a întărit-o. Cartea se încheie, de exemplu, cu afirmația ei: „Îl iubesc pe Dumnezeul meu. Îi mulțumesc lui Allah. Vorbesc cu El toată ziua. El este cel mai mare. Dându-mi această înălțime pentru a ajunge la oameni, mi-a dat și mari responsabilități” (265). Prin repovestirea treptată a traumei sale în termeni din ce în ce mai emoționanți - și evident musulmani -, precum și prin încheierea cărții într-o notă religioasă, autorii textului își propun în mod clar să conteste ideea că islamul și liberalismul social, precum și educația și drepturile femeilor, sunt fundamental incompatibile.
Această combinație de valori este cea pe care Yousafzai o vede personificată în tatăl ei, Ziauddin, pe care îl idolatrizează. În primul capitol, ea îi spune cititorului că:
Pentru o vreme [în tinerețe], identitatea sa musulmană părea mai importantă decât orice altceva în viața lui. ... El crede că ar fi putut chiar să devină un atentator sinucigaș dacă ar fi existat așa ceva pe vremea aceea. Dar de la o vârstă fragedă a fost un băiat curios, care rareori lua ceva ad litteram, chiar dacă educația noastră din școlile guvernamentale însemna învățare mecanică, iar elevii nu trebuiau să-i pună la îndoială pe profesori. (27)
Aici, tatăl lui Yousafzai – un activist de lungă durată pentru educația fetelor – este prezentat ca o provocare pentru toți cei care adoptă limbajul binar din jurul Islamului în lumea contemporană, fie sub forma talibanilor, fie a lui Donald Trump. Desigur, acesta este și un alt exemplu în care succesul încercării lui Yousafzai de a „perturba” astfel de binare rămâne deschis la îndoială: există o bunătate simplistă, bidimensională , în modul în care este reprezentat Ziauddin în întreaga carte, iar răutatea talibanilor este, de asemenea – în general – vizibil decuplată de orice sens real al contextului geopolitic complex al organizației. Mai mult, centralitatea narațiunii lui Yousafzai despre relația tată-fiică indică o altă modalitate prin care memoriile se încadrează în mod accidental într-un cadru ideologic stabilit de normele iluminismului occidental: și anume, prin dependența sa structurală de forma bildungsroman .
Romanul bildungsroman , sau romanul „de maturizare”, este un gen literar care a apărut ca urmare a valorizării post-iluministe a conceptului de individ: urmărește în mod tradițional un personaj tânăr – precum David Copperfield, Jane Eyre sau Stephen Dedalus – de-a lungul anilor săi de formare, pe măsură ce ajung la vârsta adultă, și a funcționat adesea ca un instrument eficient pentru generarea empatiei față de cei dezavantajați. Critici precum M. Neelika Jaywardane, de exemplu, au susținut că memoriile și narațiunile personale (cum ar fi Jurnalul meu de la Guantanamo [2008] de Mayvish Khan) pot oferi contra-narațiuni importante discursurilor dominante post-11 septembrie despre securitate și supraveghere. În mod similar, Carol Lazzaro-Weiss a subliniat că narațiunile Bildung ale femeilor pot funcționa „pentru a apăra dreptul autoarelor feministe și al femeilor de a-și descrie propria realitate” (1990: 21). Și într-adevăr, în Eu sunt Malala , structura romanului de formare ajută într-o oarecare măsură la transmiterea idealurilor feministe, în special prin demonstrarea unui fel de transfer de putere de la tatăl lui Yousafzai către ea însăși. După cum spune ea succint: „Obișnuiam să fiu cunoscută drept fiica lui; acum el este cunoscut drept tatăl meu” (2013: 259). Ajunsă la vârsta adultă, ea a moștenit responsabilitatea de a arăta populației lumii, atât musulmane, cât și nemusulmane, că islamul, secularismul și drepturile femeilor nu se exclud reciproc.
Cu toate acestea, forma romanului bildungs perpetuează și dimensiunea „băieți buni vs. băieți răi” a narațiunii cărții, alimentând imaginea mediatică a lui Yousafzai ca erou bidimensional. Pentru a clarifica: nu este vorba de a contesta ideea că Yousafzai este în multe privințe eroică și nici de a spune că activismul ei nu ar trebui aplaudat. Mai degrabă, este vorba de a sublinia faptul că eroismul descris în această narațiune bildung poate, uneori, să contribuie la consolidarea unei conceptualizări orientaliste a Malalei ca o musulmană neobișnuit de liberală, la care ar trebui să aspire și alți musulmani. După cum a spus Shenila S. Khoja-Moolji:
Malala traversează ceea ce eu numesc „lanțul vulnerabilității-suferinței-împuternicirii” stabilit de și în cadrul regimurilor contemporane ale drepturilor omului, care le transformă din femei/fete vulnerabile și suferinde în femei/fete emancipate. Metafora unui lanț este productivă pentru mine, deoarece atrage atenția asupra legăturii teleologice și progresive a acestor poziții subiective în discursul dominant al drepturilor omului - adică o femeie de culoare trebuie inevitabil să parcurgă acest lanț pentru a obține tipul de împuternicire recunoscut de discursul umanist liberal al drepturilor. Astfel de forme de lizibilitate, așa cum au arătat cercetătorii postcoloniali feminiști, sunt un efect al discursurilor despre Islam și bărbații musulmani care deplasează corpurile de culoare, musulmane, din performanțele dominante legate de a fi uman. (2017: 383–4)
Desigur, mulți musulmani și pakistanezi văd eroismul din povestea lui Yousafzai, dar ideea este că există o dinamică de putere neocolonială în joc atunci când jurnaliștii și editorii occidentali sunt cei care o pun pe acest piedestal, decontextualizată și monolitică. În circumstanț
