$$$

 Prințul Antioh Cantemir, primul poet rus de tip occidental, 

 a murit pe 11 aprilie 1744, la doar 35 de ani... 

Rămășițele fiului lui Dimitrie Cantemir au fost pierdute la Moscova

Antioh Dimitrievici Cantemir s-a născut pe 10 septembrie 1709 la Constantinopol, fiind fiul cel mic al domnitorului Dimitrie Cantemir și al doamnei Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino, primind numele unchiului său patern, Antioh, cel care a înființat, în timpul domniei sale, Academia domnească din Iași, în februarie 1707.

Primul dascăli al copilului a fost tatăl său, apoi a fost instruit de Atanasie Condoidi, profesor de greacă, latină și italiană, germanul Johann G. Vockerodt și rusul Ivan I. Ilinski, care i-a predat limba și literatura rusă și latina, ajungând să cunoască foarte bine limbile greacă, turcă, latină, italiană, rusă, franceză și engleză.

A studiat apoi matematica cu Daniel Bernoulli la Sankt Petersburg și cu Georg Bernhard Bilfinger, Bayer și Gross la Academia de Științe din Rusia, iar mai târziu, când a ajuns la Paris, l-a cunoscut bine pe Voltaire.

Prin anul 1731, fiind la Londra, a studiat operele lui Descartes, Newton, Leibniz și Maupertuis și a menținut strânse relații cu comunitatea științifică a epocii, corespondând cu savanți ca Bernoulli și Euler.

Antioh Cantemir a fost ambasador al Imperiului Rus la Londra în 1732 și la Paris în 1738. Diplomatul a fost numit consilier secret al împărătesei Ana, titlu care îl deținuse și tatăl său, Dimitrie, care a fost consilier secret al lui țarului Petru cel Mare.

Antioh a fost unul dintre inițiatorii clasicismului în literatura rusă și a militat pentru progresul științei și al culturii de pe pozițiile iluminismului.

Imaginea zugrăvită de Antioh țarului Petru cel Mare în poemul Petrida are meritul de a marca începuturile versificației moderne în Rusia.

Cărturarul a sprijinit publicarea în engleză și franceză a celebrei opere a tatălui său, Istoria Imperiului Otoman, ducând cu el manuscrisul acestuia în călătoriile lui în Occident.

Antioh Cantemir a murit pe 11 aprilie 1744, la vârsta de 35 de ani, de pleurezie sau tuberculoză la Paris. Osemintele prinţului ar fi trebuit să fie repatriate pe cheltuiala statului la Moscova, dar abia în toamna anului 1745, la insistenţele şi pe cheltuiala Mariei Cantemir, sora diplomatului, rămăşiţele lui pământeşti ajung în Rusia şi vor fi depuse în cripta familiei, la biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, ctitoria tatălui său, aflată în curtea mănăstirii grecești „Sfântul Nicolae” din Moscova, îndeplinindu-se ultima dorinţă a prinţului.

La începutul anului 1935, biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” a fost demolată ca urmare a lucrărilor de construcție a metroului și cu această ocazie s-a aflat că acolo erau înmormântați Dimitrie Cantemir, Casandra Cantemir, prima soției a domnitorului, și Antioh Cantemir. În urma unor negocieri diplomatice, la mijlocul lunii iunie 1935, în portul Constanţa a sosit de la Odesa vasul “Prinţesa Maria”, care aducea sicriul de aramă cu rămăşiţele pământeşti ale lui Dimitrie Cantemir și piatra sa funerară, printre cei care au primit transportul aflându-se Nicolae Titulescu şi Nicolae Iorga. Rămășițele fiului domnitorului, Antioh Cantemir, nu au ajuns în România, dar nici nu se știe unde se află, explicația diplomaților ruși fiind la acel moment că osemintele acestuia aparțin patrimoniului istoric al Rusiei al cărui ambasador fusese.

$$$

 Asediul Ierusalimului

Cu puțin timp înainte de luna plină din primăvara anului 70 d.Hr. Titus se află în fața Ierusalimului, cu o forță militară uriașă. Pe toate străzile și pe toate drumurile se rostogolesc spre oraș coloane cum Iudeea nu a mai văzut nicicând. Se apropie legiunile V, X, XII și XV, însoțite de cavalerie, trupe de geniu și alte trupe auxiliare, aproape 80.000 de oameni! În Orașul Sfânt e forfotă; pelerinii au venit din toate colțurile lumii pentru sărbătoarea de Pesach. Ciocnirile dintre elementele extreme ale zeloților și tabăra moderaților se suprapun peste pioasele rugăciuni; pe drum rămân morți și răniți.

Ierusalimul in anul 70

Între timp, în împrejurimi romanii se instalează în taberele lor. Unui îndemn la predare i se răspunde cu râsete zeflemitoare. Titus dă ordinul de atac. Artileria romană, „scorpiones”, tunurile cu tragere rapidă, și „ballistae”, catapultele de pietre, își reglează tragerea. Fiecare dintre aceste mijloace grele de luptă aruncă pietre de 100 de kilograme la o distanță de 185 de metri! În partea de nord, geniștii se ocupă de călcâiul lui Ahile al cetății. La sud, est și vest zidurile de apărare sunt protejate de versanții abrupți ai văii. În schimb, partea de nord este neobișnuit de întărită prin trei ziduri uriașe. Berbecii și spărgătoarele de zid își încep cu vuiet și bubuituri opera de distrugere a fundațiilor. Abia când proiectilele grele de piatră cad neîntrerupt asupra orașului, când zi și noapte răsună zgomotul înfundat al spărgătoarelor de zid, în cetate se pune capăt conflictului dintre frați. Rivalii fac pace. La începutul lui mai, după două săptămâni, mașinăriile de asediu au făcut în zidul cel mai nordic o breșă hidoasă. După alte cinci zile romanii pătrund și prin al doilea zid. Un contraatac hotărât îi face pe asediați din nou stăpâni pe zid. Durează mai multe zile până când romanii îl pot cuceri din nou. Astfel suburbia nordică se află în mâinile romanilor. Convins că, dată fiind situația, Ierusalimul se va preda, Titus oprește atacul. Spectacolul grandios al unei mari parade a forțelor sale militare chiar sub ochii asediaților este menit să îi trezească la realitate. Romanii își dezbracă tunicile de război, își lustruiesc uniformele de paradă. Legionarii își pun armurile, cămășile de zale, coifurile. Cavaleria își împodobește caii cu cioltarele bogat ornamentate și, sub sunetele luminoase ale trompetelor, zeci de mii de războinici defilează prin fața lui Titus și își primesc solda și hrană din belșug în fața asediaților. Timp de patru zile răsună de dimineața până la apusul soarelui pașii de marș ai coloanelor romane obișnuite cu victoria.Strânși unul în altul, oamenii de pe bătrânul zid, de pe partea de nord a Templului, de pe fiecare acoperiș respiră neabătut ostilitate. Demonstrație inutilă – asediații nu se gândesc să se predea. Lupta reîncepe dinspre cel de-al doilea zid, se izbește de cetățuia Antonia. Pe străzile suburbiei frontul se apropie de zona Templului și de Orașul de Sus. Geniștii construiesc căi de atac, trupele auxiliare aduc de prin împrejurimi, de aproape și de departe, copaci pentru ele. Romanii recurg la toate tehnicile de asediu probate. Lucrările pregătitoare sunt mereu deranjate de neîntreruptele încercări ale asediaților de a le perturba. În afara unor ieșiri violente sunt mistuiți de flăcări și berbecii de lemn abia terminați. La lăsarea întunericului, în jurul taberei romane încep să mișune făpturi care vin târâș din ascunzători, ganguri subterane și de peste ziduri.

Titus ordonă represalii împotriva acelor creaturi fantomatice pe jumătate flămânzite și împotriva transfugilor. Cine este prins afară – transfug, vagabond, căutător de hrană – va fi crucificat. Cinci sute de oameni bat mercenarii în cuie zi de zi pe bârne, în imediata apropiere a cetății. Treptat, în jurul versanților colinei crește o întreagă pădure de cruci, până când lipsa lemnului face să se oprească înfricoșătoarea activitate. Copac după copac a căzut pradă crucilor, rampelor de asediu, scărilor de atac și focurilor de tabără. Romanii au intrat într-un peisaj înfloritor. Acum au dispărut viile, câmpurile cu legume, bogăția de smochini și măslini; nici măcar Muntele Măslinilor nu mai dăruiește umbră. Deasupra peisajului dezolant de sterp domnește un miros insuportabil. Aruncate peste parapet de cei asediați, în fața zidurilor se înalță în grămezi miile de trupuri ale celor morți de foame și ale războinicilor-căzuți.

Pentru a izola orașul ermetic, Titus poruncește construirea unei „circumvallatio”. Din pământ se construiește, zi și noapte, un zid uriaș, înalt, care cotește amplu în jurai Ierusalimului, întărit prin treisprezece construcții fortificate, păzit de un lanț dens de santinele. Dacă până acum, în timpul nopții și pe căi ascunse, prin tuneluri sau șanțuri s-au mai putut căra provizii și alimente în oraș, acum „circumvallatio” întrerupe și această ultimă și sărăcăcioasă aprovizionare. Fantoma foamei ține în gheare orașul suprapopulat de pelerini, moartea seceră o recoltă înfricoșătoare. Pofta de ceva comestibil, indiferent ce, nu mai este inhibată de nimic, ucide orice sentiment omenesc.

Mulți fug, la adăpostul întunericului, de foametea aducătoare de moarte și aleargă în brațele unei sorți la fel de oribile. Printre trupele auxiliare ale romanilor se răspândise vestea că fugarii din cetate ar avea mereu asupra lor aur și nestemate, pe care, înghițindu-le, sperau să le scape de mâini străine. Dacă aceia, care nu bănuiau nimic, erau prinși, erau uciși, iar rapacitatea le despica pântecele. În felul acesta și-au pierdut viața într-o singură noapte două mii de oameni. Titus turbează; fără milă poruncește cavaleriei să decimeze trupele auxiliare și instituie pedeapsa cu moartea pentru această fărădelege. Dar asta nu ajută prea mult, măcelul continuă pe ascuns. La începutul lui iulie soldații săi iau cu asalt Antonia. Cetățuia, pe al cărei „loc pardosit cu pietre” Iisus din Nazaret și-a primit sentința de condamnare la moarte, este dărâmată până la temelii. Zidurile ei se ridicau lângă valul nordic de apărare al Templului. Acum e rândul complexului templier, această construcție imensă, cea mai bine întărită, cu galerii, balustrade și atrii. Comandantul suprem ține o consfătuire cu ofițerii. Mulți pledează pentru tratarea Templului ca cetate. Titus se împotrivește. El vrea, pe cât posibil, să cruțe renumitul sanctuar, cunoscut în tot Imperium Romanum. Prin intermediul solilor îndeamnă încă o dată la predarea fără luptă. Din nou primește un refuz ca răspuns. Abia acum Titus pornește acțiunile de luptă împotriva zonei sacre.

O grindină de proiectile grele de piatră și o ploaie neîntreruptă de săgeți cad peste curți. Iudeii luptă ca posedați și nu dau înapoi. Au încredere că în ultima clipă Iahve le va veni în ajutor și își va proteja sanctuarul. Nu numai o dată legionarii ajung pe zid, cățărându-se pe scările de atac. Sunt împinși înapoi de fiecare dată. Spărgătoarele de zid și berbecii n-au nicio putere în fața acestor ziduri. Este imposibil să dărâmi aceste blocuri uriașe de piatră puse unul peste altul în vremea lui Irod. Titus, ca să forțeze intrarea, ordonă să se pună foc porților de lemn ale Templului. Abia au ars acestea, când dă ordin să se stingă focul și să se pregătească o cale de acces pentru legionari. Ordinul de zi pentru atac este: „Cruțarea sanctuarului”. Însă în timpul nopții focul și-a croit drum până la portic, iar romanii au de lucru până peste cap pentru a stinge focul.

Asediații au folosit acest moment favorabil pentru o acțiune violentă. Într-un masacru necruțător legionarii îi împing înapoi pe evrei, se iau după ei, îi urmăresc prin atrii. Într-un tumult sălbatic luptătorii roiesc în jurul sanctuarului. Agitat și surescitat „unul dintre soldați, fără să aștepte un ordin și fără să se îngrozească de aceasta sau, mai degrabă, ca împins de un demon, a luat una dintre făcliile aprinse și, ridicat de unul dintre camarazii săi, a aruncat focul prin Fereastra de Aur, care ducea în încăperile de lângă Sfânta Sfintelor.”

Jefuirea Templului

Odăile sunt îmbrăcate cu lemnărie veche și conțin, pe lângă materiale ușor inflamabile pentru jertfe, vase cu ulei sfințit. Focul torțelor găsește imediat hrană din belșug. Titus vede flăcările și încearcă să oprească răspândirea focului. „Atunci Cezar a dat ordin să se stingă focul, strigând cu glas tare la soldații care erau în luptă și făcându-le un semn cu mâna dreaptă. Dar aceștia nu au auzit ce a spus, deși a strigat atât de tare… Și pentru că Cezar nu mai era în stare acum să stăvilească furia entuziastă a soldaților, iar focurile înaintau din ce în ce mai mult, s-a dus în încăperea Sfântă a Templului, împreună cu comandanții săi, și a văzut-o cu tot ce era în ea… Dar deoarece flăcările încă nu ajunseseră la încăperile interioare, ci devorau încă încăperile din jurul casei sfinte, iar Titus a presupus, ceea ce era într-adevăr așa, că însăși clădirea ar mai putea fi salvată, a dat fuga și s-a străduit să-i convingă pe soldați să stingă focul, și i-a dat lui Liberalius, centurionului, poruncă și unuia dintre gărzile sale de corp, să-i bată cu bețe pe soldații care se opun și să le arate care le e locul. Dar pe cât era de mare entuziasmul lor pentru Cezar și teama de ceea ce el le interzisese, pe atât de mare era și ura lor împotriva evreilor și pasiunea de a lupta cu ei.

În plus, pe mulți îi împingea înainte speranța unui jaf. Aveau impresia că toate aceste încăperi erau pline de aur înăuntru, și vedeau că totul în jurul lor era din aur pur… Și astfel a ars casa sfântă până la temelii fără acordul lui Cezar.”

Masacrul

În luna august a anului 70 d.Hr. legionarii romani și-au înălțat drapelele în zona sacră a evreilor și au adus jertfe în fața lor. Deși jumătate de Ierusalim se află în mâinile dușmanului, deși – asemenea unor semne prevestitoare de rău -din Templul arzând se ridică sumbre coloane de fum, zeloții nu se predau. Ioan din Ghisala scapă, cu o ceată mai mare, din zona Templului în Orașul de Sus de pe colina vestică. Alții se refugiază în palatul lui Irod, cel cu turnuri puternice. Încă o dată Titus trebuie să introducă în luptă geniștii, artileria, mașinăriile-berbece, toată strălucita sa tehnică de asediu. În septembrie sunt trecute și aceste ziduri, cucerite ultimele bastioane; rezistența este înfrântă definitiv. Pierderile umane ale iudeilor sunt inimaginabil de mari. În timpul asediului s-au aflat în cetate, conform datelor lui Tacit, 600 000 de oameni. Josephus notează ca număr al prizonierilor, fără a socoti și crucificații și spintecații, 97.000 și adaugă că pe o singură poartă iudeii au scos într-un interval de trei luni 115.800 de cadavre.

Urmări

Distrugerea Ierusalimului

Rămăsițele zidurilor

Deasupra ruinelor, pustiului și deznădejdii din Templul Ierusalimului, pe care, sub amenințarea pedepsei cu moartea, nimeni nu avea voie să calce, împăratul Adrian ridică o nouă colonie romană: Aelia Capitolina. Priveliștea unei colonii străine pe pământul sacru al culturii iudaice provoacă încă o dată o rebeliune deschisă. Iulius Severus, guvernatorul Britanniei, este trimis în Iudeea și zdrobește și ultima încercare disperată a iudeilor, care a durat trei ani, de a-și recuceri libertatea. Împăratul Adrian pune acum să mai fie construit un hipodrom, două băi și un teatru mare. Pe masele de moloz ale sanctuarului iudaic se înalță în toată splendoarea, parcă în bătaie de joc, un monument al lui Jupiter; iar acolo unde, conform tradiției creștine, s-a aflat mormântul lui Hristos, oameni străini merg în pelerinaj, urcând terasele în trepte, la sanctuarul zeiței păgâne Venus!

Când vinul vorbește: inspirație într-un pahar de Beciul Domnesc

 

Mi-e dor de tine. Fie că ești Fetească neagră, Fetească regală sau Pinot noir sau orice vin cu tradiție din Beciul Domnesc ai aceeași aromă specifică unui vin de calitate deosebită.

Părinții mei te-au cunoscut mai bine. Cu siguranță au ajuns prin locurile unde acum se înalță Monumentul Beciul Domnesc. Poate că au intrat în beciurile de poveste în care erau adunate butoaiele uriașe pline cu vinul ce acumulase în el toată căldura soarelui de vară până în momentele când primele pojghițe de brumă tomnatică s-au așezat pe ciorchinii aromați din vie. Poate că au învățat să deguste din fiecare soi de vin nobil, savurând din aromele bogate ce se revărsau din fiecare cupă în parte. Și încă de pe vremea aceea, dacă nu chiar aveau "în sânge" cultul vinului, au învățat să prețuiască vinul și tot ce înseamnă el pentru cultura gastronomică românească.

Am crescut cu poveștile părinților mei despre călătoriile lor, despre locurile văzute, despre experiențele trăite și însușite dar și aplicate în practica vieții de zi cu zi. Și îi provocam să mi le spună iar și iar de câte ori aveau ocazia tocmai pentru a învăța și eu cât se poate din ele. În special sau mai bine spus mai mult în ultimul timp îl trăgeam de limbă pe tata care era bucuros să-mi povestească, mai ales că rămăsesem doar noi doi. Și profitam pe cât posibil de fiecare sărbătoare să ne răsfățăm cu toate bunătățile.

Mi-aș fi dorit să te cunosc mai bine și să împărtășesc fiecare experiență cu cei dragi. În anii când rămăsesem doar cu tata, înainte de fiecare sărbătoare făceam planuri încă înainte cu câteva săptămâni măcar ce bunătăți vom pune pe masă, implicit ce vin vom putea servi alături de mâncare. Nu întotdeauna reușeam să punem planurile in aplicare în toate detaliile, dar speram să fie o "dată viitoare" când să ne fie mai bine și să ne desfătăm cu bunătățile visate.

Mi-aș fi dorit să petrec mai mult timp împreună cu cei dragi, plecați parcă mult prea devreme într-o lume mai bună. Mi-aș fi dorit să povestim împreună despre timpuri de mult trecute și să facem planuri pentru ce va fi fost să vină. Doar că acum se pare că petrec cu toții împreună într-o stea luminoasă.

Se apropie sărbătorile pascale. Odată cu bucuria sosirii primăverii, a reînvierii naturii, este și bucuria petrecerii sărbătorilor în familie și aceasta înseamnă, pentru multi dintre noi, o masă festivă cât mai îmbelșugata, fie cu preparate tradiționale, fie cu preparate sofisticate, împreună cu un vin de calitate asortat corespunzător fiecărui preparat.

Oricât de mult mi-aș fi dorit să petrec sărbătorile pascale împreună cu cei dragi se pare că sărbătorile le voi petrece singură. In amintirea celor dragi care mi-au fost alături atâția ani s-ar cuveni să petrec sărbătorile așa cum aș fi vrut să le petrec alături de fiecare din cei dragi, oricare ar fi aceștia.

Felurile de mâncare? Tradiționale. Toate... Sau cât mai multe dintre ele. Băuturi? Pe lângă apă și sucuri naturale va fi și nelipsitul vin: românesc cu siguranță, moldovenesc cel mai probabil, avantajul fiind apropierea de podgoria de origine. Așa cum este regula, vinul trebuie să se potrivească cu fiecare fel de mâncare, fie că este vorba de aperitive, fel principal sau desert, carne sau brânzeturi.

Mi-e dor de tine, vin select și nobil. Mi-e dor de tine atunci când îmi amintești de vremurile de altădată, când eram cu toții împreună și eram fericiți. Mi-e dor de tine și de vremurile când stăteam cu toții la povești la masă sau pur și simplu la un pahar de vorbă. Mi-e dor de tine și de vremurile când ii aduceai la aceeași masă pe toți prietenii dragi. Și poate că tocmai de aceea mi-e dor de noi momente în care să ne ții la toți companie. Tocmai de aceea de sărbători te aștept să ne oferi noi momente pline de savoare, strângând în pahar toate razele de soare ce ți-au dat toate calitățile, culoare și aromă. 

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2025

$$$

 ✝️SÂMBĂTA LUI LAZĂR SAU SAMBATA FLORIILOR

1️⃣Sâmbăta dinaintea Floriilor se numeşte Sâmbăta lui Lazăr. Şi ea se numește de aceea aşa, pentru că în această sâmbătă românii serbează amintirea a trei Lazări şi anume:

 a) a lui Lazăr cel sărac, despre care e vorba şi în evanghelia lui Luca XVI, 19-31;

 b) a lui Lazăr din Vitania, fratele Martei şi al Mariei, pe care l-a înviat Domnul Nostru Isus Hristos înainte de Duminica Floriilor, ziua în care a intrat în Ierusalim; şi

 c) a unui Lazăr numit altmintrelea şi Lăzărel sau Lăzărică, care a murit de dor de plăcinte.

2️⃣Tot în această zi româncele de pretutindeni fac şi coc felurite copturi şi mai cu seamă plăcinte, care le împărțesc apoi sărmanilor de pomană, anume ca să nu pățească şi ele cum a păţit mama lui Lazăr, care a murit de dor de plăcinte, sau ca avutul care n-a voit să dea lui Lazăr cel sărac nici măcar o singură firimitură de pâine de pe masa sa ca să-și potolească foamea.

3️⃣În ziua aceasta e bine de dat de pomană încă şi de aceea că dacă fratele lui Lazăr cel sărac n-a fost bun la inimă şi îndurat, măcar că era destul de bogat, atunci cel puțin noi să fim mai înduraţi şi să dăm pentru cei sărmani, căci, făcând-o aceasta, Lazăr cel sărac cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.

4️⃣În Sâmbăta lui Lazăr nu e păcat de lucrat, numai de tors nu e bine, pentru ca să nu se îmbăleze morții, să nu li se dea bale, căci în această zi toţi morţii fără deosebire aşteaptă la poarta raiului.

5️⃣Drept aceea, nevestele, afară de tors, fac toate celelalte lucruri. Aşa, unele dintre dânsele merg în pădure şi aduc o buruiană numită țâța vacii, pe care o dau apoi vacilor, ca să dea lapte.

6️⃣Iar fetele răsădesc în această zi florile, crezând şi zicând că le va merge bine, pentru că-i Sâmbăta lui Lazăr şi a Floriilor. Româncele din Banat îndătinează de a scoate în această zi vestmintele, straiele şi hainele din casă afară spre a se aerisi în curte. Mai departe, atât fetele din Banat cât şi cele din Transilvania îndătinează în preseara Floriilor de a scoate şi a pune căutătoarea (oglinda) împreună cu cămaşa curată, care e menită spre îmbrăcare în ziua de Florii, sub un păr altoit, ca dimineața să răsară soarele peste ele. Cu oglinda şi cămaşa aceasta se fac apoi fermecătorii pentru dragoste şi sănătate.

7️⃣Românii din unele părți ale Munteniei, precum bunăoară cei din comuna Râjlețu-Vieroşi, județul Olt, nu plantează în săptămâna dinaintea Floriilor niciun fel de pom, nici nu pun semănături şi zarzavaturi, crezându-se că nu vor face fructe, ci numai flori. În alte părți, tot din Muntenia, este datină ca sâmbătă înainte de Duminica Floriilor, şi anume dimineață, să se adune toți copiii și copilele de şcoală la casa şcoalei, unde vine şi preotul cu cântăreţii şi cu icoana Domnului nostru Iisus Hristos. După ce s-au adunat cu toții la un loc, cântăreții și preotul, care e îmbrăcat bisericeşte, adică în epitrahil şi felon, iau icoana Domnului, încep a cânta: “Arătatu-s-au ale adâncului izvoare“, şi dimpreună cu dânşii cântă copiii şi copilele.

8️⃣Astfel apoi, “având fiecare în mână ramure de finic”, “se duc în rând şi cântând până la biserică“. Ajungînd la biserică, pun ramurele în “pridvorul bisericii şi, după ce intră toți în biserică, citeşte preotul” rugăciunea de iertare (îngenunchind toți) şi apoi miruieşte pe toți la iconostas.

$$$

 Florica a plecat din sat într-o dimineață rece de octombrie, cu o geantă prea mică pentru toate visele ei și prea mare pentru puținele haine pe care le avea.

"În oraș vin eu, mamă, cu primul salariu", îi spusese maică-sii când aceasta o îmbrățișase la poartă, cu ochii înroșiți și noduri în gât. "Ne luăm aragaz nou. Și-ți iau și ție o haină bună de iarnă."

Trenul personal de 6:15 a purtat-o departe de Vârteju, satul în care cele douăzeci și două de primăveri ale ei trecuseră prea încet în copilărie și prea repede după. București, orașul care înghițea tineri din toată țara, promițând să-i transforme în altceva, o așteptă cu aerul lui cenușiu și străzile lui aglomerate.

Verișoara Lenuța, plecată cu trei ani înainte, îi găsise un loc la fabrica de confecții unde lucra. "E greu, dar e sigur", îi scrisese. "Și dacă ești harnică, poți ajunge și la două mii cinci sute pe lună."

Prima zi la fabrica "Modern Textil" i se păruse Floricăi ca un vis ciudat. Zgomotul mașinilor de cusut, mirosul de material și apreturi, femeile aplecate peste bucăți de stofă, toate păreau ireale după liniștea câmpurilor de acasă.

"Tu ești Florica, de la țară", spusese șeful de secție, Domnul Petrescu, un bărbat de vreo patruzeci și ceva de ani, cu o burtă ce se revărsa peste cureaua pantalonilor și un zâmbet care nu-i ajungea niciodată la ochi. "Să știi că aici nu-i ca la sapă. Aici trebuie minte, îndemânare."

Florica dăduse din cap, strângând din dinți să nu răspundă. Avea liceu terminat, cu medie bună, și cususe haine pentru toată familia de când se știa. Dar ceva în vocea lui, în felul în care o măsurase din cap până-n picioare, o făcuse să simtă un fior rece pe șira spinării.

Zilele au început să se scurgă una după alta, monotone și obositoare. Se trezea la cinci dimineața în camera minusculă pe care o împărțea cu Lenuța și alte două fete într-un bloc de nefamiliști din Militari, lua autobuzul aglomerat, și până seara târziu, acul mașinii de cusut îi bătea în urechi ca un ceas nebun.

Domnul Petrescu trecea zilnic prin secție, oprindu-se mai mult la masa Floricăi. "Uite, așa se face", îi spunea, aplecându-se prea aproape, cu respirația lui fierbinte atingându-i obrazul. Mâinile lui se așezau uneori pe umerii ei, coborând uneori spre talie. "Fetele de la țară învață greu, dar învață bine", râdea el către celelalte muncitoare, care își vedeau de treabă cu capul plecat.

După o lună, Florica primise primul salariu – o mie opt sute de lei. Mai puțin decât sperase, dar trimisese o mie acasă, mândră că poate ajuta.

Pe vremuri, munca cinstită era respectată oriunde. Acum, parcă valorile s-au inversat – cine muncește e privit ca un fraier, cine se descurcă "altfel" e admirat.

"Știi, Florico, tu ai putea câștiga mai bine", îi spusese într-o zi Domnul Petrescu, chemând-o în biroul lui mic de la capătul halei. "Te-am observat, ești harnică și frumoasă. Am nevoie de o asistentă care să mă ajute și cu... alte treburi."

Stătea prea aproape, mirosind a țigări ieftine și a after-shave înțepător. Mâna lui grea se așezase pe coapsa ei.

"Domnule Petrescu, eu am venit aici să muncesc cinstit", șoptise ea, încercând să se ridice.

"Și asta-i tot muncă, draga mea", răspunsese el, strângând-o mai tare. "Una mai bine plătită. Gândește-te – un apartament mai bun, haine frumoase. Nu mai trebuie să stai îngrămădită cu țărăncuțele alea."

Florica reușise să scape din strânsoarea lui, ieșind pe ușă cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. În acea noapte nu dormise, cântărind opțiunile. Ar fi putut reclama, dar cui? Directorul era prietenul lui Petrescu. Fetele din cameră o sfătuiseră să rabde.

"Toate trecem prin asta", spusese Lenuța. "Dacă vrei să rămâi, trebuie să te împaci cu situația. În oraș așa-i."

Gândul de a se întoarce în sat o chinuia. Ce-ar fi spus maică-sa, care se lăudase la tot satul că fata ei lucrează la fabrică în București? Ce-ar fi spus vecinii care o invidiau? Dar și mai rău, ce-ar fi făcut familia fără banii pe care îi trimitea acasă, acum când tatăl ei era bolnav și nu mai putea munci?

Decizia o luase într-o dimineață ploioasă, când Domnul Petrescu o prinsese singură în vestiarul fabricii. De data asta, mâinile lui nu se mulțumiseră doar cu atingeri "accidentale".

"Lasă-mă!", strigase ea, împingându-l. "Nu-s genul ăla de fată!"

"Toate sunteți la fel", râsese el. "Vă dați importante la început, apoi vă îmblânziți când vedeți avantajele. Gândește-te bine, Florico. Ai putea avea viața ușoară aici."

A doua zi, Florica nu se mai prezentase la muncă. Nici în ziua următoare. Își făcuse bagajul, lăsându-i Lenuței partea ei de chirie pe luna în curs.

"Ești proastă", îi spusese verișoara. "La țară ce-o să faci? O să te măriți cu vreun bețiv și-o să ai șapte copii, ca toate proastele."

Poate că avea dreptate, se gândise Florica, în timp ce trenul o ducea înapoi spre Vârteju. Poate că era o proastă care nu știa să se "descurce" în lumea nouă. Dar mai bine așa decât să se vândă pentru un trai mai bun.

Casa părintească o primise cu aceeași liniște, cu aceeași mireasmă de gutui puse la copt pe sobă. Maică-sa o îmbrățișase fără să pună întrebări, citind poate adevărul în ochii ei.

"Poate mai găsești ceva de lucru pe-aici, prin apropiere", spusese bătrâna, pregătind masa.

Dar Florica știa că în satul care murea încet, cu tinerii plecați și câmpurile lăsate în paragină, nu mai era nimic de găsit. Fabricile din orașul apropiat se închiseseră una după alta. Rămăseseră doar barurile, unde patronii căutau "fete tinere și drăguțe, fără mofturi".

Într-un colț al camerei, traista cu care plecase la oraș atârna ca o amintire a unui vis frânt. Aragaz nou nu vor avea. Nici haină de iarnă pentru maică-sa.

Poate că avusese noroc, își spunea uneori. Alte fete, mai disperate, acceptau compromisuri mai mari pentru speranța unei vieți mai bune. Unele nu se mai întorceau niciodată.

La câteva săptămâni după întoarcere, primise un telefon de la Lenuța. Verișoara ei se mutase de la fabrică la un magazin din centru. "E mai bine aici", îi spusese. "Dar tot nu e cum credeam noi că o să fie la oraș."

Când ne amintim poveștile din copilărie, cu prințese salvate și căluți năzdrăvani care rezolvau toate problemele, ne întrebăm de ce viața reală e atât de diferită de basmele care ne-au crescut.

Zilele treceau greu la sat, una după alta, în monotonia specifică locurilor unde timpul pare să se fi oprit. Florica încercase să găsească vreo ocupație, dar opțiunile erau inexistente. Fabricile din orașul vecin se închiseseră una după alta. Câmpurile mari erau acum lucrate de utilaje aduse de firmele străine care cumpăraseră pământurile - nimeni nu mai avea nevoie de brațe de muncă.

"Poate te măriți și tu, ca fată cuminte", îi sugera maică-sa, arătând spre Vasile, băiatul primarului, care se întorsese și el de la București după ce terminase o facultate particulară. "Are gospodărie bună, ăștia nu duc lipsă de nimic."

Dar Florica știa prea bine cum se comporta Vasile cu fetele. Nu era cu nimic diferit de Domnul Petrescu, doar că avea douăzeci și opt de ani, nu patruzeci și cinci. Aceeași privire posesivă, aceleași mâini care se întindeau unde nu le era locul.

"Mai bine singură decât așa," își spunea ea în fiecare seară, privind spre dealurile care se pierdeau în întuneric.

Veștile de la oraș veneau rar. Lenuța o sunase să-i spună că s-a combinat cu un tip "cu bani", care îi promisese un apartament. "Trebuie să te descurci cumva, Florico. Așa-i la oraș. Cine are bani face regulile. Ceilalți... ne adaptăm."

Oamenii cu bani cred că li se cuvine totul, în timp ce săracii trebuie să fie recunoscători pentru firimituri. De când lumea a fost așa, doar că acum nimeni nu se mai rușinează de asta.

Iarna venise cu nemiluita, acoperind satul sub un strat gros de zăpadă. Casa bătrânească era greu de încălzit, iar lemnele costau din ce în ce mai mult. Tatăl ei tușea tot mai des, iar medicamentele erau scumpe și greu de găsit la dispensarul sătesc.

"Poate ar trebui să te întorci la oraș," îi spusese tatăl ei într-o seară, între două accese de tuse. "Aici nu-i viitor pentru tine."

Florica nu răspunsese. Ce să-i spună? Că la oraș avea de ales între a fi hărțuită sau a muri de foame? Că acolo, ca femeie săracă și fără pile, valorai doar cât corpul tău putea oferi celor cu putere?

În magazine, prețurile creșteau de la o zi la alta. La televizor, politicienii zâmbeau și promițau un viitor mai bun. Pe Facebook, fostele ei colege de liceu postau poze din vacanțe exotice și restaurante scumpe. Realități paralele care nu se întâlneau niciodată.

"Am auzit că s-a deschis un atelier de confecții în Văleni," îi spusese într-o zi vecina. "Caută cusătorese."

Florica mersese să se intereseze. Atelierul era într-o hală veche, neîncălzită. Patronul, un italian care vorbea o română stricată, îi explicase direct: "Patru sute de lei pe săptămână. Zece ore pe zi, șase zile din șapte. Fără contract, fără asigurare."

Pentru o secundă, văzuse în ochii lui aceeași privire pe care o avusese și Domnul Petrescu. Ca și cum ar fi evaluat cât de departe poate merge cu ea.

"Mă mai gândesc," răspunsese ea, ieșind repede din hală.

Pe drumul de întoarcere spre casă, privind casele dărăpănate din satul care părea să moară încet, Florica înțelesese un adevăr dureros: nu conta unde mergi - la oraș sau la sat, într-o fabrică sau într-un birou. Cei cu bani și putere vor face mereu regulile, iar ceilalți vor trebui mereu să aleagă între rău și mai rău.

Luna următoare o găsise tot în casa părintească. Tatăl ei murise într-o noapte rece de februarie, când ambulanța nu reușise să străbată drumurile înzăpezite ale satului. Îl îngropaseră cu ultimii bani puși deoparte.

"Ce facem acum, mamă?" întrebase ea, privind la figura îmbătrânită brusc a femeii care o crescuse.

"Ce-am făcut mereu, fata mea. Supraviețuim."

Florica stă acum pe prispa casei, privind spre dealurile care se colorează în auriu în lumina asfințitului. În curte, găinile se pregătesc de culcare, scormonind prin iarba rară. E o lume mică, limitată, dar măcar aici știe regulile jocului.

Uneori, când aude la radio despre drepturile femeilor, despre egalitate și oportunități, râde amar. Ce fel de alegere e asta - între a fi exploatată într-un fel sau în altul? Între a fi hărțuită la oraș sau a te stinge încet la sat?

Se întreabă dacă a fost lașă întorcându-se, sau înțeleaptă. Dacă a pierdut o oportunitate, sau și-a salvat sufletul. Cântarul acesta nu se va echilibra niciodată perfect.

Tinerele din satele noastre sunt prinse între dorul de casă și visul unui viitor mai bun, între valorile tradiționale ale comunității și promisiunea libertății urbane. Dar cine le protejează când această promisiune se dovedește a fi doar o altă formă de exploatare?

$$$

 "Directoarea care a plecat în concediu de maternitate s-a întors după doi ani și a descoperit că biroul ei fusese transformat în sală de ședințe, iar poziția ei ocupată de un bărbat cu zece ani mai tânăr."

La 38 de ani, am crezut că pot avea totul. Cariera construită cu sacrificii, apartamentul luat prin credit Prima Casă și, în sfârșit, un copil. Când am aflat că sunt însărcinată, șeful m-a felicitat și mi-a promis că postul mă așteaptă. "Ia-ți tot timpul de care ai nevoie," mi-a spus.

Cei doi ani de concediu pentru creșterea copilului păreau un lux comparativ cu ce știam despre alte țări. "Ce norocoasă ești," îmi spuneau prietenele din străinătate, "la noi te întorci după trei luni."

Ce nu înțelegeau ele, și nici eu la început, era că în România, timpul îndelungat departe de birou devine o condamnare profesională. La șase luni după nașterea Sofiei, am sunat la birou să mă interesez de un proiect. "Nu te stresa acum cu astea," mi-a răspuns fosta mea asistentă, acum promovată. "Concentrează-te pe bebeluș."

Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat sentimentul de a fi simultan privilegiat și abandonat.

Lunile se scurgeau, iar colegii răspundeau tot mai rar la mesaje. Linkedln-ul îmi arăta promovări și reorganizări la companie. Nimeni nu mă consulta. Între schimbatul scutecelor și nopțile nedormite, mă surprindeam verificând anxioasă emailul profesional.

"De ce nu te bucuri de copil?" mă întreba mama. "Ai timp de carieră toată viața." În același timp, soacra mea se mira că nu mă întorc mai repede la serviciu: "Copilul poate merge la creșă, așa am făcut și noi."

Când Sofia a împlinit un an și jumătate, am decis să mă întorc mai devreme. Prima zi a fost un șoc. Biroul meu fusese realocat, echipa mea redistribuită. Proiectele importante erau coordonate de un nou manager, adus special pentru "revitalizarea departamentului".

"E o perioadă de tranziție," m-a asigurat HR-ul. "Ai răbdare să te reintegrezi."

Oare câți bărbați sunt rugați să aibă răbdare să se "reintegreze" după ce devin tați?

Acasă, Sofia plângea după mine. La birou, simțeam privirile colegilor evaluându-mi fiecare ieșire la 5 fix. "Trebuie să ajung la grădiniță," explicam, în timp ce ceilalți rămâneau până târziu. Performanța mea era măsurată în ore petrecute la birou, nu în rezultate.

După șase luni de la revenire, am ratat o promovare pentru că "nu puteam călători suficient" și "aveam alte priorități acum". Persoana promovată era un coleg care lucra weekend-urile și răspundea la emailuri la miezul nopții.

Acum, prinsă între sentimentul de vinovăție față de copil și cel de inadecvare profesională, mă întreb dacă visul de "a le avea pe toate" a fost vreodată realizabil în România. Nu e vorba că nu poți fi și mamă devotată, și profesionistă de succes - e vorba că societatea te forțează să alegi, făcându-te să te simți inadecvată în ambele roluri.

$_$

 Livada bunicului a plâns azi-noapte. Pomii care ieri fremătau de muguri și flori albe s-au trezit înveliți în giulgiul alb al unei ierni târzii.

Gheorghe privește prin geamul bucătăriei cum fulgii mari continuă să cadă peste livada lui de meri și caiși. Mâinile lui noduroase, brăzdate de decenii de muncă, strâng cana de ceai fierbinte până îi albesc încheieturile. La șaptezeci și doi de ani, a văzut de multe ori această tragedie, dar de fiecare dată îl doare la fel.

"Anul ăsta iar nu vom avea recoltă," șoptește el, parcă pentru a nu trezi soția care doarme încă. În ochii lui adânciți în orbite se citește resemnarea unui om obișnuit să accepte capriciile naturii, dar care totuși speră. "Două nopți de ger... și s-a dus tot ce-am muncit."

Ieșit în pridvor, Gheorghe calcă prin zăpada proaspătă ce scârțâie sub galoși. Aerul rece îi taie respirația. Se apropie de primul cais din livadă și atinge cu degetele tremurânde o floare înghețată. Cristalele de gheață strălucesc în lumina dimineții, transformând livada într-o lume de poveste - frumoasă, dar mortală pentru roadele așteptate.

"Tată, intră în casă că răcești," strigă Mihai de la ușă, venit să-și verifice părinții după ce a auzit la știri de gerul neașteptat din aprilie.

"Lasă-mă puțin," răspunde bătrânul fără să-și întoarcă privirea de la pomi. "Vreau să-mi iau rămas bun de la recolta de anul ăsta."

Poate doar cine a crescut la țară înțelege cu adevărat tragedia unei recolte pierdute peste noapte. Nu e doar despre bani, deși și aceia contează pentru pensiile mici. E despre așteptare, despre speranță, despre identitatea unui om definită prin munca pământului său.

Mihai se apropie și pune o mână pe umărul tatălui. La patruzeci și cinci de ani, e rupt între două lumi. A plecat la oraș, dar rădăcinile îl trag mereu înapoi. Privește livada înghețată și își amintește verile copilăriei, când se cățăra în merii aceștia pentru a culege fructele cele mai coapte.

"Îți mai aduci aminte când mi-ai arătat cum să curăț pomii? Îmi spuneai că trebuie să-i vorbești pomului în timp ce-l cureți, ca să înțeleagă că-l ajuți, nu-l rănești," spune Mihai.

Gheorghe zâmbește trist. "Așa m-a învățat și tatăl meu. Dar cu frigul ăsta... nici vorbele cele mai dulci nu mai ajută."

Reintră în casă, unde Maria a pus deja de mămăligă. La șaptezeci de ani, ea pare să accepte dezastrul cu mai multă seninătate. "Lasă, că poate mai scapă ceva. Și dacă nu, măcar avem prunii de la vale care n-au înflorit încă."

Când a dispărut răbdarea asta de la țară? Generațiile noi vor totul rapid, rezultate imediate, soluții pe loc. Dar pomii au nevoie de timp, recoltele de așteptare, iar țăranul român a învățat că uneori singura opțiune e să accepți și să iei totul de la capăt.

După micul dejun, Gheorghe își pune pălăria veche și iese din nou. În mână ține un cuțit pentru altoit și câteva crenguțe păstrate din anul trecut.

"Ce faci, tată?" întreabă Mihai, nedumerit.

"Mă duc să salvez ce se mai poate," răspunde bătrânul. "Poate reușesc să mai altoi unde-au degerat mugurii."

Mihai îl privește ieșind în livada înzăpezită și simte un nod în gât. Ar trebui să-l oprească - știe că e inutil, că e prea târziu pentru pomii înfloriți. Dar înțelege că tatăl său are nevoie de acest ritual, de această ultimă încercare, de refuzul de a se da bătut.

"De ce nu folosim soluții moderne, tată? Există sisteme de protecție anti-îngheț, asigurări agricole..." începe el, urmându-l afară.

Gheorghe se oprește și îl privește lung. "Crezi că n-am încercat? Dar când ai doar două hectare, nimeni nu-ți dă asigurare care să merite. Iar sistemele alea costă cât toată livada."

E adevărul dur al agriculturii la scară mică din România - prinsă între tradițiile care nu mai sunt suficiente și modernizarea care pare mereu la un pas prea departe.

Seara, când frigul se înăsprește din nou, cei trei stau la masa din bucătărie. Televizorul anunță că valul de frig va mai dura două zile. Mihai observă cum tatăl său își ascunde mâinile sub masă - sunt roșii și umflate după ore petrecute în frig, încercând să salveze ce se mai poate.

"Peste două săptămâni trebuie să mă întorc să stropesc pomii," spune Gheorghe, ca și cum recolta ar mai fi posibilă.

Maria și Mihai schimbă o privire, dar nu-l contrazic. Uneori, speranța e singurul lucru care te face să te ridici dimineața din pat și să continui.

"Oare ce-am fi făcut dacă aveam și noi sere ca olandezii?" întreabă retoric Gheorghe, privind pe fereastră. "Câte fructe s-ar putea salva..."

Nimeni nu-i răspunde. E o întrebare care s-a repetat de prea multe ori în prea multe bucătării țărănești din România.

Înainte de culcare, Mihai îl găsește pe tatăl său în camera din față, răsfoind un caiet vechi.

"Ce-i asta?" întreabă el.

"Jurnalul livezii. Îl țin de treizeci de ani," răspunde Gheorghe. "Notez aici când înfloresc pomii, când dau în pârg, când culegem. Și... când vine câte-un ger ca ăsta."

Mihai se uită peste umărul tatălui și vede pagini întregi de însemnări meticuloase. La fiecare câțiva ani, aceeași notație apare: "Ger târziu. Recoltă compromisă." Și totuși, după fiecare asemenea notă, însemnările continuă - dovadă că viața merge înainte, că speranța renaște.

În seara aceea, înainte să plece înapoi la oraș, Mihai face o poză livezii înghețate. Nu pentru Instagram sau Facebook, ci pentru el. Ca să-și amintească de frumusețea tragică a florilor înghețate, de mâinile tatălui său care nu se dau bătute, și de lecția pe care a învățat-o în această livadă: că uneori pierzi, dar tot trebuie să continui să plantezi pentru viitor.

Pentru că asta au făcut întotdeauna țăranii români - au plantat pentru generațiile care vor veni, chiar și când propria recoltă a fost compromisă de gerurile târzii ale unei primăveri capricioase.