***

 Omar Sharif, sultanul seducției de la Hollywood

Omar Sharif, pe numele său real Michel Demitri Shalhoub, s-a născut pe 10 aprilie 1932 în Egipt, la Alexandria, fiind fiul lui Joseph Shalhoub, un negustor de lemn prețios, și al lui Claire Saada, ambii imigranți libanezi din Zahle. Crescut în spiritul religiei greco-catolice melkite, tânărul s-a convertit la Islam în 1955, pentru a se putea căsători cu frumoasa actriță Faten Hamama, partenera sa din filmul “Struggle in the Valley”, cu care va avea un băiat, Tarek, devenit un actor foarte cunoscut în lumea arabă.

Tânărul Michel a urmat cursurile colegiului britanic Victoria din Alexandria, unde a studiat matematica, fizica, franceza, araba, engleza, greaca, italiana și turca. După ce a obținut diploma în matematică și fizică, a lucrat timp de cinci ani în fabrica tatălui său, apoi s-a înscris la cursuri de actorie de la Royal Academy of Dramatic Art din Londra.

În 1954, în vârstă de 22 ani, s-a reîntors în Egipt unde a fost descoperit de compatriotul său, cineastul Yussef Shahin, care l-a distribuit în filmul „Sira` Fi al-Wadi”, sub numele de Omar El Sharif.

În 1962, la vârsta de 30 de ani, a jucat rolul prințului deșertului Ali Ibn Kharish în primul său film occidental, Lawrence al Arabiei, regizat de David Lean, cu Peter O’Toole în rolul titular.

După succesul spectaculos în acest rol, Omar Sharif s-a mutat împreună cu fiul său la Hollywood, unde a semnat un contract pe 7 ani cu Studiourile Columbia Pictures. În aceeași perioadă s-a despărțit de soție, motivul fiind incompatibilitatea vieții de cuplu cu angajamentele lui ca actor internațional.

Anul 1965 vine cu un nou success, rolul din filmul Doctor Jivago, regizat de David Lean, pentru care obține cel de-al doilea Glob de aur și în care primește un rol, cel al lui Yuri, și micuțul Tarek, care avea doar opt ani la acel moment.

Omar Sharif a jucat în mai mult de 60 de filme americane și franceze alături de Anthony Quinn, Catherine Deneuve, Jean-Paul Belmondo, Barbra Streisand sau Henri Verneuil. Actorul a fost și unul dintre cei mai mari jucători de bridge din lume. La Olimpiada de Bridge de Deauville a jucat în echipa Egiptului, înfruntându-se cu echipa campionului mondial Giorgio Belladonna. Câțiva ani mai târziu a participat la un turneu internațional organizat de Lancia Team. Cum regulamentul spunea că în fiecare oraș al turneului câștigătorul primea o mașină, Omar a câștigat 24 de automobile.

De asemenea, a fost cunoscut și pentru pasiunea sa pentru caii de rasă și pentru cursele hipice. Omar Sharif va povesti la bătrânețe despre cariera sa de succes: “Mi-a dat glorie, dar mi-a dat și singurătate. Și mi-a lipsit mult propriul meu pământ, propriul meu popor și propria mea țară”.

Printre cuceririle lui amoroase s-au numărat actrița și cântăreața Barbra Streisand și actrița Catherine Deneuve. Pe 5 august 2003 a fost condamnat la închisoare pentru o lună pentru că a lovit un polițist și a fost nevoit să plătească o sumă considerabilă ca daune.

Omar Sharif a suferit o operație de by-pass în 1992 și un atac de cord doi ani mai târziu. În mai 2015, fiul său a informat publicul că marele actor suferă de boala Alzheimer și trei luni mai târziu, pe 10 iulie 2015, după doar șase luni de la moartea fostei sale soții, acesta a murit în urma unui atac masiv de cord într-un spital din Cairo, la vârsta de 83 de ani.

$$$

 Cu tine 

    - Adrian Păunescu -

Cu tine viaţa mea se luminează,

Cu tine hotărăsc a obosi,

Cu tine urc astenic spre amiază

Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,

Cu tine este tot şi e nimic,

Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,

Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,

Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,

Cu tine astăzi mi se face mâine.

Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,

Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,

Cu tine nici tristeţea nu e tristă,

Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,

Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,

Cu tine-ncep şi se termină toate,

Cu tine într-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,

Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,

Cu tine cubul redevine sferic,

Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,

Cu tine reîncepe viaţa mea,

Cu tine e mai greu ca fară tine,

Dar fară tine nu s-ar mai putea. 

$$$

 Mieii zburdă prin iarba proaspătă, neștiind că nimeni nu-i mai vrea.

Ion se sprijină în bâtă și privește livada înflorită din spatele stânei. Douăzeci și cinci de ani a crescut oi pe dealurile astea din Mărginimea Sibiului, și niciodată n-a avut atâția miei nevânduți înainte de Paște. Cerul e de un albastru perfect, contrastând cu verdele crud al pășunilor unde oile lui pasc liniștite, dar bucuria primăverii nu-i mai ajunge la suflet.

"Măi Vasile, câți ai vândut tu anul ăsta?" strigă către vecinul care-și mână oile spre pășune.

"Trei," răspunde Vasile sec. "Și ăia la neamuri. În București n-am dus niciunul."

Ion oftează adânc, iar ridurile feței par să se adâncească și mai mult. Anul trecut a vândut treizeci de miei în Capitală. Oameni cu care lucra de ani de zile îl așteptau cu porțile deschise. Acum telefonul îi stă mut în buzunar. Când sună vreun client vechi, conversația e mereu aceeași:

"Cât ceri pe un miel, nea Ioane?"

"Păi, cu 350 de lei îl dau, că atât mă costă să-l cresc."

"La Kaufland e 280, tranșat frumos și ambalat."

Și discuția se termină. Nimeni nu mai întreabă dacă mielul a mâncat iarbă de munte, dacă a crescut în aer liber, dacă l-a îngrijit un cioban care-și cunoaște fiecare oaie după nume. Nimeni nu mai vrea să știe poveștile din spatele fiecărui animal - povești despre nopți geroase când Ion a stat treaz să ajute o oaie la fătare, despre lupte cu urșii coborâți prea aproape de stână, despre alegerea cu grijă a celor mai bune pășuni pentru ca mieii să crească sănătoși.

La cârciuma din sat, unde ciobanii se adună seara, poveștile sunt la fel. Costin a rămas cu cincisprezece miei, Gheorghe cu douăzeci. Miei crescuți cu grijă, hrăniți natural, care ar trebui să fie pe mesele românilor de Paște.

"Am sunat la un hotel mare din București," povestește Costin, învârtind paharul de țuică între degetele crăpate de vreme și muncă. "Le-am zis că le aduc miei din Mărginime, crescuți la munte. Miei pe care bunicii lor i-ar fi recunoscut ca fiind adevărați. Mi-au zis că au contract cu un importator, că e mai simplu așa pentru acte."

Ion înțelege. Lumea s-a schimbat, iar ciobănitul a rămas ancorat în alte vremuri. Facturi, chitanțe, certificate - pentru un cioban care abia știe să folosească un smartphone, birocrația e mai înfricoșătoare decât lupii. Anul trecut a încercat să vândă la un restaurant. I-au cerut atâtea hârtii că s-a dat bătut după o săptămână.

"Ce facem cu ei?" întreabă Vasile, privind spre mieii care se joacă neștiutori.

"Îi creștem," răspunde Ion, golind paharul dintr-o înghițitură. "Ce să facem? Îi creștem, deși berbecu' nu face nici jumătate din banii unui miel de Paște."

Drumul înapoi spre stână e lin, dar Ion îl simte mai greu ca niciodată. Câinele său, Ursu, merge lângă el, simțindu-i parcă neliniștea. Din când în când, bătrânul cioban se oprește să-și tragă sufletul și să privească în zare spre orașul care se vede în depărtare. Acolo, în apartamentele acelea înghesuite, oamenii mănâncă miei crescuți la mii de kilometri depărtare, fără să știe diferența.

Seara, când se întoarce acasă, nepoata lui îi arată un videoclip pe telefon. Un influencer din București prezintă masa de Paște: "Traditional Romanian Easter meal". Pe platou, o bucată de carne palidă, abia gătită. "New Zealand lamb - așa scria în supermarket," râde tânăra din video. "E mai ieftin și nu miroase a oaie."

Ion nu comentează. Se întreabă doar câți dintre orășenii aceștia au gustat vreodată adevăratul miel românesc, fript la proțap, cu miros puternic de munte și de viață liberă. Se întreabă câți știu diferența dintre un miel crescut cu lapte și iarbă de munte și unul crescut intensiv cu furaje industriale.

"În fiecare primăvară, bunicul meu aștepta prima zi când scotea oile la păscut după iarnă," își amintește Ion pentru nepoata care-l ascultă cu jumătate de ureche, ocupată cu telefonul. "Spunea că mieii care mănâncă prima iarbă a anului au carnea cea mai dulce. Acum cine mai are răbdare să aștepte ritmul naturii?"

"Poate ar trebui să mergem în orașe, să facem degustări," propune nepoata, ridicând pentru prima dată privirea din ecran. "Să le arătăm diferența. Să faceți și voi marketing, ca firmele mari."

Ion clatină din cap. Părul lui alb strălucește în lumina lămpii. "Cine mai are timp azi să simtă diferența? Toți vor ieftin, repede și fără miros. Viața de la țară e prea puternică pentru nasurile lor."

De Paște, Ion taie un miel pentru familia lui. Îl pregătește cum a învățat de la tatăl său - cu mărar și usturoi, fript încet. Nepoata poftește o prietenă de la oraș, care privește cu suspiciune carnea.

"Miroase foarte... intens," spune ea, alegând cu grijă cuvintele.

"Așa trebuie să miroasă," răspunde Ion. "E semn că mielul a trăit cum trebuie, nu într-o hală fără ferestre."

Tânăra gustă timid, apoi ochii i se luminează. "E complet diferit de ce mâncăm noi de obicei!"

Ion zâmbește trist. O singură convertită nu va salva turma lui de miei nevânduți. În România de azi, ciobanii și mieii lor autentici au devenit cumva un lux. Tradițiile costă, iar economia modernă nu mai are răbdare cu ele. Și cine știe? Poate în câțiva ani, copiii de la oraș vor crede că mieii se nasc în caserole de plastic, sub etichete colorate.

Pe drum spre stână, în dimineața de după Paște, Ion se oprește lângă un izvor să bea apă. Își privește chipul brăzdat de riduri, reflectat în apa limpede. Nu știe cât va mai continua, câți ani va mai urca cu oile pe munte.

Doar cei care au crescut gustând diferența vor înțelege vreodată de ce merită să plătești mai mult pentru un miel crescut după tradiții vechi de secole. Restul vor alege mereu prețul mai mic, ignorând costul real al acestei alegeri pentru tradițiile noastre.

Oare câți dintre noi mai știm cu adevărat gustul tradițiilor autentice românești, înainte ca ele să dispară complet de pe mesele noastre?

$$$

 Într-un sat de sub munte, el își măsoară zilele de la dispariția ei în cafele neatinse și cămăși prea bine călcate.

Gheorghe deschide ușa dormitorului cu aceeași grijă ca-n seara de taină. O deschide încet, parcă să nu trezească pe nimeni, deși știe prea bine că nimeni nu doarme acolo. Aerul din cameră are ceva aparte - e un amestec de lavandă, Chanel No. 5 (singurul lux pe care Florica și l-a permis vreodată) și un strop din parfumul acela de femeie pe care niciun bărbat nu-l poate descrie, dar pe care-l recunoaște instantaneu.

La șaizeci și șapte de ani, Gheorghe e un bărbat încă în putere. Mâinile lui, deși brăzdate de vene proeminente, încă despică lemnul pentru iarnă fără efort. Spatele, deși ușor încovoiat, încă suportă sacii cu cartofi din grădina din spatele casei. Doar ochii lui s-au schimbat - parcă s-au adâncit mai mult în orbite, iar albastrul lor a devenit mai spălăcit, ca cerul de toamnă târzie.

Se așază pe marginea patului, pe partea lui - niciodată pe partea ei. Patul e făcut perfect, cu colțurile cearșafului prinse sub saltea așa cum îi plăcea Floricăi. Pe noptiera ei, o fotografie în ramă de argint - singurul obiect din toată casa care e șters de praf în fiecare dimineață.

"Uite, Florica, a-nflorit salcâmul ăla pe care l-am plantat când s-a născut Ionuț," începe el, vorbind cu fotografia de parcă ar fi cea mai firească conversație din lume. "Ți-am adus o creangă, uite-o aici, lângă pozna ta."

Așază cu grijă ramura de salcâm lângă fotografie, înlocuind-o pe cea de ieri, care deja începuse să se ofilească. În fiecare zi, de trei ani încoace, Gheorghe aduce câte ceva proaspăt în cameră - o floare, o creangă, un fruct - de parcă într-un fel aceste lucruri vii ar putea să țină și amintirea ei la fel de vie.

De pe peretele din față, Florica îl privește din mai multe fotografii - mireasa tânără cu coroana de flori, femeia de patruzeci de ani ținând în brațe primul nepot, bunica mândră la absolvirea nepoatei. Viața ei, oprită la șaizeci și patru de ani de un infarct nemilos, e arhivată pe pereții acestei camere, ca într-un muzeu personal.

"Azi a venit poștărița, a adus o scrisoare de la Maria," continuă el, scoțând din buzunar un plic. "Zice că la vară vrea să vină cu toți nepoții. O să fie gălăgie, Florica. Știu că ție-ți plăcea gălăgia asta, dar eu m-am obișnuit cu liniștea."

Bătrânii de la țară iubesc altfel - mai tăcut, mai profund, cu gesturi mici care conțin universuri întregi de afecțiune. Gheorghe și Florica nu și-au spus "te iubesc" prea des în cei patruzeci și doi de ani de căsnicie. Nu era nevoie. Dragostea lor se măsura în alte unități: în farfuria de supă pusă deoparte când el întârzia de la câmp, în gheata reparată pe ascuns ca să nu-l doară piciorul, în cafeaua făcută în zori fără să trezească pe nimeni.

"Popa iar a insistat să donez hainele tale pentru femei nevoiașe," spune Gheorghe, cu un oftat. "I-am zis că încă nu-s gata. Nu știu când oi fi gata, Florica."

Camera e exact cum a lăsat-o ea. Pe scaunul din colț, rochia de casă cu flori albastre așteaptă să fie îmbrăcată. În dulap, hainele ei stau aliniate perfect - Florica avea o obsesie pentru ordine. Chiar și papucii ei de casă sunt la locul lor, lângă pat, îndreptați ușor către ușă, ca și cum în orice clipă ar putea să-i calce cineva.

Bătrânii noștri nu renunță ușor la ce-a fost. Poate pentru că au apucat vremuri când lucrurile se reparau, nu se aruncau. Când o relație zdruncinată se cârpea, nu se arunca. Când durerea era purtată cu demnitate, nu expusă pe rețele sociale.

"A sunat Ionuț azi-dimineață," continuă monologul lui Gheorghe. "Mi-a zis iar să vând casa și să mă mut la ei, la bloc. Să stau la etajul zece și să privesc lumea printr-o fereastră... Ce să caut eu acolo, Florica? Aici te aud în scârțâitul porții. Te văd în liliacul din curte. Te simt în mirosul de pâine când deschid cuptorul."

Pe masa de toaletă, sticluțele de parfum și cremele ei stau neatinse. Pensula de păr încă are fire argintii prinse între perii. O mărțișorul din sârmă și mătase roșie atârnă de oglindă - ultimul pe care i l-a dăruit el, făcut manual, așa cum îi făcea în fiecare an.

"Mi-au zis vecinii că nu-i normal ce fac. Că ar trebui să dau lucrurile tale, să mă-nsor din nou, să trăiesc. De parcă asta nu e trăit, Florica." Bătrânul zâmbește amar. "Ce știu ei? Crezi că l-a întrebat cineva pe Manole dacă e normal să-și zidească nevasta în mănăstire? Unele lucruri se fac pentru că trebuie, nu pentru că-s normale."

Doar cei care au crescut în casele bunicilor pot înțelege cu adevărat cât de multă viață poate încăpea între aceste ziduri simple. Cum fiecare obiect are o poveste, fiecare colț o amintire, fiecare geam oferă o privire nu doar spre exterior, ci și spre interior, spre trecut.

Din buzunarul cămășii, bătrânul scoate un mic pieptene de os. 

"Uite ce-am găsit azi în pod, când căutam niște semințe. Pieptenele tău de mireasă. Țin minte cum ți-l prinsese maică-ta în coc, cu flori de lămâiță. Erai cea mai frumoasă mireasă din sat, Florica. Toți flăcăii m-au dușmănit în ziua aia."

Râde încet, apoi devine brusc serios.

"Mi-e dor de tine în fiecare zi mai mult ca-n ziua dinainte. E ciudat, nu? De când nu mai ești, parcă ești mai prezentă ca niciodată."

Afară, seara se lasă încet peste sat. Prin fereastra întredeschisă intră mirosul de fân cosit și sunetul îndepărtat al unei turme care se întoarce de la pășune. În bucătărie, cina simplă - o bucată de brânză, niște roșii din grădină, pâinea făcută de vecina Mărioara - așteaptă pe masă. Gheorghe o va mânca mai târziu, singur, poate cu un pahar de vin roșu făcut de el toamna trecută.

Dar acum, în această cameră suspendată în timp, el e cu Florica lui. Îi povestește despre ziua care a trecut, despre nepotul care a luat examenul la facultate, despre vecina care iar a făcut prea multe cozonaci și i-a adus și lui unul.

Apoi, cu delicatețe, bătrânul atinge rochia de pe scaun, mângâind materialul cum ai atinge o relicvă sfântă.

"Îți mai aduci aminte de rochia asta?" șoptește el, zâmbind. "O purtai la hora din sat, în duminica când te-am cerut de nevastă. Toți flăcăii se uitau la tine, dar tu doar mie mi-ai zâmbit. Ai fost cea mai frumoasă fată din sat toată viața, Florica."

Bătrânul se așază din nou pe marginea patului și privește lung fotografia. Pentru el, Florica e acolo, prezentă, cu rochia ei bună, cea bleumarin, cu mirosul ei de lavandă și zâmbetul care-i ajungea până la ochi.

"Azi am visat că eram tineri din nou," spune el încet. "Tu coseai în grădină, iar eu veneam de la câmp. Ți-am adus flori de câmp, și tu m-ai certat că-s pline de furnici, dar tot le-ai pus într-o vază."

Se ridică și netezește patul cu mâinile lui aspre, cu o grijă infinită.

Cu grijă, bătrânul îndreaptă perna de pe partea ei de pat, netezește cearșaful, aranjează pătura. Apoi, cu un gest delicat, ia fotografia de pe noptieră și o sărută ușor.

"Noapte bună, Florica. Ne vedem mâine."

Punând fotografia la loc, Gheorghe stinge lumina și iese din cameră, închizând ușa încet, ca să nu trezească pe nimeni. Deși știe prea bine că nimeni nu doarme acolo.

Am pierdut atât de mult din felul în care generațiile anterioare știau să trăiască cu pierderea - cu demnitate, cu respect, fără terapeuți și antidepresive. Oare ei sufereau mai puțin, sau doar știau mai bine să poarte durerea?

Noaptea, în patul lui din camera alăturată - pentru că în dormitorul matrimonial nu mai doarme de când a plecat ea - Gheorghe visează mereu același vis: el și Florica, tineri, stând pe banca de sub salcâmul din curte, cu mâinile împletite, privind apusul. Și de fiecare dată, înainte să se trezească, ea îi șoptește la ureche: "Te aștept, dar nu te grăbi."

Iar bătrânul zâmbește în somn, știind că, atunci când va veni vremea, va recunoaște drumul spre ea.

$$$

 Lumânarea se stingea încet în casa bătrânei Ana, la fel cum se stingea și viața din trupul ei bolnav, dar nu și credința din sufletul ei neînduplecat.

Ana Munteanu, șaptezeci și opt de ani, stătea pe marginea patului îngust, încercând să-și tragă șosetele groase pe picioarele umflate. Fiecare mișcare era o luptă. Doctorul îi spusese să se pregătească pentru ce-i mai rău. "Inima dumitale e slăbită, tensiunea urcă și coboară ca muntele rusesc, iar rinichii nu mai filtrează cum trebuie", îi explicase el cu blândețe, dar direct. "Trebuie să iei medicamentele astea fără întrerupere."

Casa mică din Dealul Viilor rămăsese goală de când plecase Nicolae, soțul ei, acum patru ani. Copiii erau departe - Vasile în Germania, Maria în București, fiecare cu familiile lor, cu grijile lor. Veneau de Paște și de Crăciun, câteodată vara, aducând cadouri, reparând ce se mai strica prin gospodărie, promițând că vor reveni mai des.

"Hai, mamă, la oraș cu noi," îi spusese Maria ultima dată. "Avem cameră pentru tine, ai nepoții aproape, te ducem la doctori buni."

Ana refuzase. Cum să-și părăsească casa unde trăise cincizeci de ani? Grădina pe care o săpase cu Nicolae, livada plantată când copiii erau mici, mormântul lui de la biserica din deal, pe care-l îngrijea în fiecare duminică?

"Aici vreau să mor și eu, când mi-o veni ceasul," le spusese hotărâtă. 

Dimineața aceea de luni din Săptămâna Mare era rece și umedă. Ana se trezise cu o durere surdă în piept, mai puternică decât de obicei. Se chinuise să aprindă focul în soba de tuci, să-și fiarbă ceaiul de tei și să înghită pastilele - multe, colorate, scumpe. Copiii trimiteau bani lunar pentru ele.

Privind prin fereastra mică spre cerul plumburiu, Ana luă o hotărâre. Era începutul Săptămânii Patimilor, iar ea voia să țină post negru până la Înviere. Făcuse asta în fiecare an, dar doctorul o avertizase: "Fără posturile astea severe la vârsta și în starea dumitale."

"Ce știu ei," murmură Ana, strângând medicamentele într-o cutie pe care o împinse sub pat. "Dumnezeu e cel mai bun doctor."

Foștii ei vecini ar fi spus că e nebunie curată să renunți la medicamente și să ții post când ești atât de bolnavă. Dar oamenii de altădată înțelegeau mai bine legătura dintre trup și suflet, dintre sacrificiu și vindecare. Câți mai țin azi post adevărat? Câți mai cred în puterea rugăciunii spuse din adâncul inimii?

Prima zi a fost cea mai grea. Corpul ei, obișnuit cu medicamentele, protesta. Durerile se intensificaseră, iar amețelile o făceau să se sprijine de pereți când se deplasa prin casă. Seara, Ana a îngenuncheat cu greu în fața icoanei Maicii Domnului, cea primită de la mama ei când se măritase.

"Maică Sfântă, dă-mi putere," șopti ea, atingând cu degetele crăpate lemnul vechi. "Nu pentru mine, ci pentru copiii mei, să nu mă vadă suferind."

Marți, durerea parcă se mai domolise. Ana a reușit să măture prin casă și chiar să iasă până în grădină, unde a admirat ghioceii înfloriți lângă gardul dinspre drum. Seara, a citit din Psaltirea veche cu coperte de piele, moștenită de la bunica ei, lumina tremurândă a lămpii cu petrol dansând peste literele chirilice pe care puțini le mai înțelegeau azi.

Miercuri dimineața, când s-a trezit, Ana a simțit ceva diferit. Picioarele parcă nu mai erau atât de grele. A reușit să se îmbrace fără să se oprească pentru a-și trage sufletul. A băut doar apă de la fântână și ceai de mentă din plante uscate de ea însăși vara trecută.

"Când posteam în tinerețe, nu simțeam nicio slăbiciune," își aminti ea, vorbind singură, cum făcea adesea de când rămăsese văduva. "Acum Dumnezeu îmi dă putere, să nu zică lumea că bătrâna Ana s-a lăsat biruită."

În Joia Mare, Ana a făcut curat prin toată casa, pregătindu-se pentru Paște. A spălat perdelele îngălbenite de timp, a văruit peretele dinspre răsărit, a aerisit cergile țesute de mama ei. Oboseala era acolo, dar parcă nu mai era însoțită de durere. Seara a adormit fără să simtă junghiul acela în piept care o chinuia de luni de zile.

Cei tineri de azi nu mai înțeleg postul ca pe vremuri. L-au transformat în dietă, în "detoxifiere", în modă. Dar postul adevărat e și al sufletului, nu doar al trupului. E renunțare și rugăciune, e smerenie și speranță - toate deodată.

Vineri, Ana a mers la biserică pentru Prohodul Domnului. Era prima oară în ultimele șase luni când ieșea din sat. A luat-o pe jos, încet, pe drumul care urca spre bisericuța de lemn din deal. Când a ajuns, preotul Vasile a privit-o mirat.

"Sărut mâna, părinte," l-a salutat ea, făcând o cruce largă.

"Ana, tu ești? Nu te-am mai văzut la biserică de mult. Te-ai întremat?"

"M-a ajutat Dumnezeu," a răspuns ea simplu.

Slujba lungă de Vinerea Mare ar fi epuizat-o cu câteva zile în urmă. Dar acum stătea dreaptă, ascultând cântările triste care povesteau despre Patimile Domnului. Când a îngenuncheat în fața Epitafului, a simțit o căldură ciudată în piept, acolo unde de obicei simțea doar durere.

Sâmbătă a frământat cozonacii și a vopsit ouăle, ca în fiecare an. În casă mirosea a vanilie și coajă de lămâie, a safran și rom. Fără să se gândească prea mult, a făcut două cozonaci în plus.

"Pentru cine, mamă?" s-ar fi întrebat copiii ei dacă ar fi fost acolo. Dar Ana știa.

În noaptea de Înviere, când clopotul bisericii a început să bată, Ana și-a pus hainele bune - fusta neagră plisată, bluza albă cu broderii la guler, baticul de mătase primit de la Maria - și a pornit spre biserică. De data aceasta, a mers mai sprintenă, aproape ca în anii tinereții.

Biserica era plină. Familii întregi veniseră să ia lumină, unii întorși special de la oraș pentru sărbători. Copiii alergau în curtea bisericii, nerăbdători să ciocnească ouăle roșii după slujbă.

"Hristos a Înviat!" a rostit preotul la miezul nopții, iar lumina s-a răspândit de la o lumânare la alta, până când întreaga biserică strălucea.

"Adevărat a Înviat!" a răspuns Ana, și în glasul ei era o putere nouă.

După slujbă, în timp ce oamenii se întorceau pe la casele lor cu lumânările aprinse, Ana s-a îndreptat spre casa parohială, cu cozonacii împachetați frumos în șervet.

"Pentru copiii de la orfelinatul din Văleni," i-a spus ea preotului, întinzându-i pachetul. "Știu că mergeți mâine la ei."

Preotul a privit-o îndelung. "Ești altă femeie, Ana. Ce s-a întâmplat?"

"Am ținut post, părinte. Și m-am rugat."

"Dar medicamentele?"

Ana a zâmbit misterios. "Dumnezeu a fost doctorul meu săptămâna asta."

În dimineața de Paște, telefonul vechi de pe masa din bucătărie a sunat strident. Era Maria.

"Mamă, am visat urât azi-noapte și am vrut să te aud. Ești bine? Iei medicamentele?"

"Sunt bine, fata mea. Mai bine ca niciodată."

"Ai fost la Înviere? Pe ploaia asta?"

"N-a plouat la noi, a fost o noapte senină și caldă."

Când au venit copiii de Paște, o săptămână mai târziu, nu le-a venit să creadă. Ana nu mai era femeia șubredă pe care o lăsaseră la ultima vizită. Se mișca mai ușor, avea obrajii mai plini, iar ochii îi străluceau ca în fotografiile din tinerețe.

"Ce s-a întâmplat, mamă? Ce tratament ți-a dat doctorul?" a întrebat Vasile, neîncrezător.

Bătrâna a zâmbit, mângâind părul nepoțelei care-i stătea în poală. "Am ținut post în Săptămâna Mare. Atât."

"Dar medicamentele?" a insistat Maria, găsind cutia cu pastile sub pat, neatinsă.

"Uneori, inima are nevoie de altfel de leacuri," a răspuns Ana. "Leacuri pentru suflet."

Doctorul din sat, chemat de copii să o consulte, a clătinat din cap nedumerit după ce i-a ascultat inima și i-a măsurat tensiunea.

"Nu pot să-mi explic," a spus el, privind rezultatele. "Parcă nu e aceeași persoană pe care am văzut-o acum două luni. Tensiunea e perfectă, suflul cardiac aproape a dispărut, analizele sunt mai bune decât ale mele."

"E vreun tratament nou, nu-i așa?" a insistat Vasile.

Doctorul și-a strâns instrumentele în geantă, privind-o pe Ana care zâmbea liniștită.

"Medicina modernă nu recunoaște ce s-a întâmplat aici," a spus el încet. "Dar eu sunt de aici, din sat, și bunica mea ținea post negru în Săptămâna Mare, indiferent cât de bolnavă era."

Pe prispa casei, în lumina blândă a apusului, Ana le-a explicat copiilor:

"Se trezește ceva în noi când alegem să renunțăm la tot ce ne ține legați de lume și ne întoarcem spre cele sfinte. Poate e credința care vindecă, poate e liniștea gândurilor, sau poate Dumnezeu însuși se milostivește. Eu știu doar că am simțit cum boala se scurge din mine, zi după zi."

În satul nostru românesc, bătrânii încă mai păstrează taine pe care medicina modernă abia începe să le redescopere: legătura profundă dintre trup și suflet, puterea credinței, forța regeneratoare a renunțării. Când medicul devine prea ocupat să asculte, când pastilele sunt prea multe, unii găsesc vindecare în ritualuri simple, transmise din generație în generație.

Ana trăiește și astăzi, la optzeci și trei de ani, în casa ei din Dealul Viilor. În fiecare Săptămână Mare ține post, iar în fiecare noapte de Înviere urcă spre biserică cu pași mai sprinteni decât ai multora dintre tinerii satului. Povestea ei a devenit legendă locală, iar doctorii din orașele vecine vin să o viziteze, curioși să înțeleagă acest miracol pe care știința nu-l poate explica.

"Nu e niciun secret," le spune Ana de fiecare dată. "E doar credință și post. Lucruri pe care strămoșii noștri le știau, dar noi le-am uitat în goana după pastile și tratamente."

În lumea de azi, unde totul se mișcă prea repede, unde avem leac pentru orice dar nu mai avem timp să ascultăm înțelepciunea celor bătrâni, povestea Anei ne reamintește că uneori vindecarea vine din lucruri simple, din ritualuri vechi, din credința care a ținut acest neam în picioare prin toate furtunile istoriei.

$$$

 La prima ninsoare, am înțeles de ce bunicii nu au vrut niciodată să plece din casa asta, chiar dacă acoperișul cerea mereu reparații și fântâna era atât de departe de bucătărie.

Andrei stătea în fața ferestrei, privind cum fulgii mari coborau leneș, transformând grădina năpădită de buruieni într-un tărâm de poveste. Elena, soția lui, aranja vreascurile în soba de teracotă, încercând să descifreze secretele focului pe care bătrânii le știau din instinct. La treizeci și șapte de ani amândoi, cu apartamentul din București vândut și joburile în corporație abandonate, se treziseră stăpânii unei case bătrânești din Vâlceaua, un sat pierdut între dealurile Buzăului.

"Mai crezi că am luat decizia corectă?" întrebă Elena, suflând cu grijă în jarul care amenința să se stingă.

Andrei ridică din umeri, dar zâmbi. După cincisprezece ani de trezit la șase dimineața pentru a prinde metroul aglomerat, după ședințe interminabile și deadline-uri care le fuseseră mai importante decât propria sănătate, această neliniște plăcută era un lux pe care și-l permiteau în sfârșit.

Casa aparținuse bunicilor Elenei, ultimii ei proprietari dintr-un șir lung de generații care o construiseră cu propriile mâini la 1912. Două camere, o bucătărie și o cămară mică, toate grupate în jurul unei sobe centrale de teracotă. Acoperișul de țiglă veche, pridvorul din lemn sculptat, ferestrele mici prin care lumina intra zgârcit - toate păstrau amintirea unor vremuri când viața se măsura în anotimpuri, nu în notificări pe telefon.

Când au anunțat că părăsesc Bucureștiul pentru a se muta definitiv la țară, prietenii i-au crezut nebuni. "O să vă întoarceți în șase luni, vă garantez," le spusese râzând șeful lui Andrei, în timp ce-i semna demisia. "O să vă lipsească civilizația. Wi-Fi-ul. Uber Eats-ul. Mallurile!"

Poate că avea dreptate. În prima săptămână, când au descoperit că apa din fântână trebuia adusă cu găleata, că magazinul din sat avea program după bunul plac al proprietarului, și că internetul mergea doar "când vrea el", cum spunea poștașul, aproape că s-au răzgândit.

Dar apoi, în fiecare zi, ceva se schimba. Tăcerea nopții devenea mai puțin înfricoșătoare și mai mult liniștitoare. Stelele, nemaiacoperite de poluarea luminoasă a Bucureștiului, păreau să coboare până aproape de acoperișul casei. Și încet, ritmul lor de viață începea să se sincronizeze cu cel al naturii.

"Până la primăvară, trebuie să reparăm acoperișul și să izolăm pereții," spuse Andrei, în timp ce se așeza lângă Elena pe băncuța din lemn, în fața sobei.

"Și să plantăm grădina," adăugă ea, sprijinindu-și capul pe umărul lui. "Bunica cultiva tot ce mânca. Mă întreb dacă mai am notițele ei cu soiurile care merg bine aici."

Primele interacțiuni cu sătenii fuseseră stângace. Pentru localnici, ei erau "orășenii", veniți să se joace de-a țăranii până când realitatea aspră îi va trimite înapoi la viața lor confortabilă. Nimeni nu credea că vor rezista iernii.

"Mai bine plecați înainte să înghețe drumurile," le sugerase tanti Florica, vecina de peste drum, când îi văzuse descărcând primele cutii din mașină. "Aici nu vine nimeni să dea zăpada, și curentul pică mereu când e vreme rea."

Dar ceva se schimbase în ultimele săptămâni. Poate pentru că Andrei se oprise să ajute când căruța lui nea Vasile se răsturnase pe drum, sau pentru că Elena împărțise din cozonacii ei (puțin arși, dar făcuți cu drag) la câteva bătrâne din sat. Sau poate pentru că, în loc să transforme casa bătrânească într-o vilă ostentativă cum făcuseră alți orășeni din satele vecine, ei păstrau simplitatea și autenticitatea locului.

Într-o zi, nea Gheorghe, fostul brigadier al satului, un bătrân care rar ieșea din curte, bătu la poarta lor. Stătea stingher, cu căciula în mână.

"Am văzut că reparați acoperișul," spuse el, făcând un semn spre schelele improvizate. "Dacă vreți, am niște țigle vechi la mine în șură. Le-am păstrat de când mi-am refăcut casa. Sunt de-alea de demult, nu ca prostiile astea noi care crapă la primul îngheț."

Era primul gest de acceptare, și a venit ca o surpriză plăcută. În zilele următoare, satul părea să se deschidă treptat. Copiii care înainte se fereau de ei acum se opreau la poartă, curioși. Bătrânele le făceau semn când treceau pe uliță.

Pe vremuri, casele din satele noastre nu erau doar adăposturi, ci adevărate universuri în miniatură. Fiecare obiect avea povestea și rostul lui, fiecare colț era muncit cu un scop anume. Noi am pierdut această înțelepciune a spațiului, această bucurie a lucrurilor simple făcute să dureze.

Iarna a fost grea, exact cum îi avertizaseră sătenii. De două ori au rămas fără curent pentru câte trei zile, învățând pe pielea lor valoarea lămpilor cu petrol pe care le păstraseră ca decorații. Ninsoarea a blocat drumul de acces spre oraș săptămâni întregi. Internetul, singura lor legătură profesională cu lumea de dinainte, cădea frecvent.

Andrei, care lucra acum de la distanță ca programator freelancer, a pierdut două contracte din cauza conexiunii instabile. Elena, care își începuse un mic business de traduceri, se trezea adeseori incapabilă să trimită proiectele la termen.

"Poate că ar trebui să ne gândim la o alternativă," spuse Andrei într-o seară de ianuarie când termometrul arăta minus douăzeci de grade, iar țevile înghețate îi lăsaseră fără apă. "O casă în oraș, poate? Să venim aici doar în weekend și vacanțe?"

Dar ceva se întâmplase cu ei în lunile petrecute la Vâlceaua. Obrajii Elenei, odinioară palizi de la neonul biroului, căpătaseră culoare. Andrei, care la București suferea de insomnii cronice, dormea acum neîntors. Mâinile lor, odată fine și îngrijite, purtau acum bătături și mici cicatrici - semne ale unei vieți trăite, nu doar observate prin ecranul telefonului.

Primăvara a venit târziu, dar spectaculos. Într-o singură săptămână, grădina din spatele casei a explodat de verdeață. Elena descoperise caietul bunicii, cu însemnări despre semințe și răsaduri, despre fazele lunii bune pentru plantat și despre semnele naturii care prevesteau vremea.

Sub îndrumarea tantei Florica, acum devenită o prietenă apropiată, Elena a plantat prima ei grădină. Roșii, castraveți, ceapă, usturoi, pătrunjel - toate aliniate în rânduri drepte, fiecare cu eticheta ei scrisă de mână.

"La oraș nici nu știam ce gust are o roșie adevărată," îi spuse ea lui Andrei într-o seară, în timp ce stăteau pe prispa casei, privind apusul. "Acum aștept cu sufletul la gură să gust primele fructe crescute de mâinile mele."

Andrei începuse să lucreze cu nea Gheorghe la un proiect neașteptat: restaurarea fântânii satului, lăsată în paragină de ani buni. Cu mâinile lor și cu ajutorul ocazional al altor săteni, curățaseră puțul, refăcuseră ghizdul din piatră și sculptaseră un nou acoperiș din lemn de stejar.

"De ce vă bateți capul cu fântâna când aveți apă în casă?" întrebase cineva.

"Pentru că înseamnă ceva pentru sat," răspunsese simplu Andrei.

Vara a adus noi provocări și bucurii. Grădina cerea atenție constantă. Acoperișul, deși reparat, încă lăsa ploaia să pătrundă pe alocuri. Internetul, la fel de capricios, le sabota adeseori planurile profesionale.

Dar aducea și recompense neașteptate. Dimineți în care se trezeau cu răsăritul, nu cu alarma telefonului. Seri în care stăteau pe prispă, numărând licuricii. Nopți în care cerul părea atât de aproape încât puteau atinge Calea Lactee. Și mai ales, un sentiment tot mai puternic că aparțineau acestui loc, că nu mai erau doar vizitatori temporari.

Când un prieten din București i-a sunat în august pentru a-i invita la un concert, Elena s-a surprins refuzând. "Avem treabă la grădină," a explicat ea. "E vremea conservelor, și dacă nu le facem acum..."

Abia după ce a închis telefonul și-a dat seama cum sunase: exact ca bunica ei cu decenii în urmă. Și pentru prima dată, nu s-a simțit rușinată de această asociere, ci mândră.

Nu e ușor să lași în urmă confortul vieții moderne pentru simplitatea rustică a satului. Generații întregi au făcut drumul invers, aspirând la facilitățile orașului. Dar poate că am ajuns într-un punct în care avem nevoie să redescoperim valorile pe care părinții și bunicii noștri le lăsau în urmă în căutarea unui trai "mai bun".

În satul româesc de azi, viața nu mai e la fel ca în poveștile bunicilor. Dar în spatele fațadelor îmbătrânite și a uliților deseori goale, există încă o înțelepciune tăcută, un ritm natural al lucrurilor, o comunitate care, odată ce te acceptă, devine mai apropiată decât orice rețea socială ar putea oferi.

La un an de la mutarea lor, casa bunicilor nu mai era aceeași. Acoperișul nou strălucea în soare, grădina era plină de viață, iar interiorul îmbina armonios elemente tradiționale cu necesitățile moderne. Ei înșiși se schimbaseră. Elena, care odinioară nu putea trăi fără coaforul săptămânal, acum își împletea părul în cozi simple. Andrei, altădată obsedat de gadgeturi, își găsea bucuria în uneltele simple moștenite de la bunicul Elenei.

Într-o seară de toamnă, în timp ce pregăteau conservele pentru iarnă, cineva bătu la poartă. Era șeful lui Andrei din București, venit în vizită neașteptată.

"Am trecut să văd dacă sunteți gata să reveniți la civilizație," spuse el, zâmbind ironic. "Șase luni au trecut demult."

Elena și Andrei s-au privit, apoi au izbucnit în râs.

"Vrei să ne ajuți să punem gogoșarii în borcane?" l-a întrebat Elena în loc de răspuns. "Avem nevoie de încă o pereche de mâini."

Mai târziu, în timp ce musafirul lor, cu mânecile suflecate și mâinile pătate de zeama roșie a ardeilor, asculta fascinat poveștile lui nea Gheorghe despre iernile de altădată, Andrei și Elena au schimbat o privire complice.

Nu știau cât vor rămâne la Vâlceaua. Poate toată viața, poate doar până când realitatea îi va forța să facă un alt compromis. Dar știau sigur un lucru: căsuța bunicilor, cândva doar o amintire nostalgică, devenise acum căminul lor adevărat.

Iar când, peste ani, copiii și nepoții vor avea de ales între agitația orașelor și liniștea acestui loc, poate vor înțelege de ce bunicii lor nu au vrut niciodată să părăsească această casă, chiar dacă acoperișul cerea mereu reparații și fântâna era atât de departe de bucătărie.

$$$

 Când a pus diploma de bacalaureat în ramă, toți spuneau că ea va fi prima din neamul lor care va scăpa de pământ și de sapă.

Maria își trage mai bine șapca pe frunte, încercând să-și protejeze ochii de soarele nemilos al lui iulie. La douăzeci și doi de ani, mâinile ei ar trebui să răsfoiască cărți, nu să culeagă căpșuni în grădina doamnei Florica. Dar azi, ca și ieri, ca și mâine, se trezește la cinci dimineața, își pune straiele de lucru și pornește spre marginea satului, acolo unde începe șirul de solarii.

"Mă, aia mică a lui Vasile, de ce te-ai întors?" o întreabă coana Florica, ștergându-și fruntea cu colțul basmalei. "Tu n-aveai bursă la facultate? N-aveai cămin și masă?"

Maria își înfige mai adânc genunchii în pământul moale dintre rândurile de căpșuni și nu răspunde. Ce-ar putea spune? Că într-o singură noapte viața ei s-a schimbat complet? Că telefonul primit la trei dimineața, în camera de cămin, a întors-o din drum ca pe o frunză purtată de vânt?

"Tata a avut un atac cerebral," îi spusese mama cu vocea tremurândă. "Și eu abia mă țin pe picioare cu diabetul ăsta. Nu-ți cerem să vii, măcar să știi..."

În acea dimineață, Maria și-a pus puținele haine în rucsac, a lăsat cheia de la cameră la administratoare și a urcat în primul autobuz spre casă.

"O să te întorci la toamnă," i-a spus colegul ei de grupă când a sunat-o să afle de ce lipsește. "După ce se mai pune tatăl tău pe picioare."

Dar tatăl ei nu s-a mai pus pe picioare. După șase luni, jumătate din corpul lui încă nu răspunde la comenzi, iar cealaltă jumătate abia o face. Mama ei, cu diabetul dezechilibrat, abia reușește să se îngrijească singură, darămite să-l îngrijească și pe el.

Așa că Maria a făcut ceea ce mulți tineri din satele României încă o fac, deși nimeni nu vorbește despre asta: a renunțat la visurile ei pentru a avea grijă de părinți. A renunțat la facultate, la bursa de merit, la șansa de a deveni profesoara de istorie pe care și-o dorea încă din clasa a cincea. Și a devenit, peste noapte, îngrijitoare, bucătăreasă, femeie de serviciu și zilieră.

"Lasă că treci tu pe la mine mâine să mai culegi câteva kile," îi spune coana Florica în timp ce-i pune banii în palmă. "Dau zece lei în plus că ești harnică."

Maria numără banii - o sută de lei pentru o zi întreagă de muncă sub soare. Nici măcar un sfert din cât ar fi câștigat dacă termina facultatea și prindea un post la școala din comună. Dar sunt bani care ajută să cumpere medicamentele tatălui, care costă cât jumătate din pensia lui.

Drumul spre casă e scurt, dar i se pare nesfârșit. Picioarele o dor, spatele o doare, sufletul o doare. Pe șoseaua principală, mașinile gonesc spre orașul de la cincizeci de kilometri depărtare. Uneori, când le vede trecând, se întreabă care dintre ele transportă foști colegi de liceu, acum studenți, poate chiar profesori.

"Ți-a lăsat domnul Marin roșii," îi spune mama de pe prispă, când o vede intrând pe poartă. "Zice că n-ai vrut să primești bani pentru că l-ai ajutat la pensie, așa că ți-a adus din grădină."

Casa părintească, cândva plină de zgomot și viață, e acum un spațiu al suferinței tăcute. În camera din față, tatăl ei stă nemișcat în pat, cu privirea fixă spre fereastra prin care se văd dealurile. Odată, acele dealuri erau împărăția lui - le ara, le semăna, le culegea roadele. Acum sunt doar un tablou îndepărtat pe care-l privește ore întregi.

"Am adus banii de căpșuni," spune Maria, punând bancnotele pe masă. "Și mâine mă cheamă la cules de zmeură la domnul Petre."

"Să te duci, fată," șoptește tatăl ei, cu jumătate de gură, cuvintele ieșind cu greu. "Să faci bani, să te întorci la școală."

Maria zâmbește trist. Amândoi știu că e o minciună frumoasă. Nu se va mai întoarce la facultate. Anul academic s-a încheiat, bursa ei a fost redistribuită, locul în cămin dat altcuiva. Iar ea a devenit ceea ce părinții ei s-au străduit toată viața să nu devină: zilieră, dependentă de munca fizică și de bunăvoința altora.

Seara, după ce-i spală pe amândoi, le dă medicamentele și pregătește cina frugală, Maria se așază pe treptele din față ale casei. De undeva, din sat, se aude muzică și râsete - e ziua cuiva, o sărbătoare, o bucurie la care ea nu mai are acces.

"Te-ai întors, Mărie?" o strigă de la poartă Ionel, fostul ei coleg de liceu. "Am auzit că ești înapoi în sat."

"M-am întors," răspunde ea simplu.

"Pentru mult timp?" întreabă el, sprijinindu-se de gard.

Maria privește luna care se ridică deasupra dealurilor, aceleași dealuri pe care le privește tatăl ei ore întregi.

"Pentru totdeauna, cred," răspunde ea încet.

Cine mai înțelege astăzi sacrificiul unui copil care renunță la propria viață pentru părinții săi? Într-o lume care prețuiește realizarea personală și independența, cine mai vede noblețea din a pune familia pe primul loc, chiar cu prețul visurilor proprii?

Dimineața, Maria se trezește din nou la cinci. Își pune din nou hainele de lucru, își acoperă din nou părul cu basma. Lasă micul dejun pregătit pentru părinți - ei se trezesc mai târziu, când medicamentele își pierd efectul somnifer. Și pornește din nou pe drumul spre marginea satului, unde o așteaptă alte rânduri de fructe de cules, alte ore sub soare, alți bani puțini dar necesari.

Uneori, seara târziu, când părinții dorm, scoate din sertar scrisoarea de acceptare la facultate. O citește din nou și din nou, deși o știe pe de rost. "Ne face plăcere să vă anunțăm că ați fost admisă..." Apoi o împăturește la loc, ca pe o relicvă a unei vieți care ar fi putut fi.

La biserică, preotul vorbește despre virtuțile sacrificiului, despre datoria față de părinți, despre răsplata în ceruri. Maria stă în ultima strană și se întreabă care e răsplata pe pământ pentru cei ca ea. Apoi se rușinează de gândul egoist. Nu pentru răsplată face ce face. Ci pentru că așa a fost crescută - să nu-ți lași familia la greu, oricât te-ar costa.

"Am auzit că te-ai lăsat de facultate," îi spune într-o zi Niculina, vânzătoarea de la magazinul sătesc. "Ce păcat, fată. Era șansa ta să scapi de aici."

"N-am vrut să scap," minte Maria. "Doar am vrut să învăț ceva nou. Dar și aici înveți, în fiecare zi."

Ce altceva ar putea spune? Că în fiecare seară plânge în pernă, gândindu-se la viața pe care ar fi putut s-o aibă? Că încă visează uneori că e în amfiteatru, luând notițe, discutând cu profesorii? Că uneori, când plimbă căruciorul tatălui ei prin curte, mintea ei călătorește departe, în biblioteci imaginare unde cărțile așteaptă să fie descoperite?

Iarna e mai greu. Nu mai e de lucru la solarii, nu mai sunt grădini de plivit, fructe de cules. Maria face curățenie la câteva case din sat, spală rufe pentru bătrâni, coace cozonaci la comandă. Banii sunt și mai puțini, iar medicamentele la fel de scumpe.

"De ce nu te măriți, fată?" o întreabă mama într-o seară. "Uite, Vasile al lui Dumitru are serviciu la oraș, are casă, e băiat bun. Te-ar lua și cu noi, ne-ar ajuta."

Maria mestecă încet în oala cu ciorbă și nu răspunde. Cum să explice că nu vrea să construiască o viață nouă pe fundația sacrificiului? Că nu vrea ca un bărbat s-o ia "și cu părinții", ca pe un pachet promoțional? Că inima ei încă tânjește după altceva, chiar dacă mintea a acceptat deja realitatea?

Pe vremea părinților ei, sacrificiul era norma, nu excepția. Toată lumea avea grijă de bătrâni, nimeni nu-i trimitea la azil, nimeni nu punea cariera mai presus de familie. Dar lumea s-a schimbat. Acum, tinerii care rămân acasă să îngrijească părinții bolnavi sunt priviți cu un amestec de compasiune și condescendență. "Săracii, și-au ratat viața," șoptesc oamenii. De parcă a avea grijă de cei care te-au crescut ar fi un eșec, nu o formă supremă de iubire.

Primăvara aduce un strop de speranță. Maria reușește să cultive legume în grădina din spatele casei. Tomatele și castraveții cresc frumos, și poate va avea suficiente pentru a vinde la piața din oraș. Tatăl ei pare ceva mai bine - poate acum articula câteva propoziții simple, iar cu ajutor, reușește să stea în cărucior mai multe ore.

Într-o zi, pe când plivește printre rândurile de ceapă, aude poarta deschizându-se.

"Bună ziua, domnișoară Maria," spune un bărbat pe care nu-l recunoaște imediat. "Sunt Andrei Munteanu, noul director al școlii din comună."

Maria se ridică, ștergându-și mâinile pe șorț, conștientă brusc de aspectul ei - părul ascuns sub batic, hainele murdare de pământ, obrajii arși de soare.

"Am auzit că aveați rezultate excelente la istorie în liceu," continuă el. "Și că ați fost studentă la Facultatea de Istorie înainte să... înainte să vă întoarceți."

"Așa e," răspunde ea simplu, întrebându-se care e scopul vizitei.

"Avem nevoie de un suplinitor pentru orele de istorie. Profesoara noastră e în concediu de maternitate. Știu că nu aveți studiile terminate, dar pentru un suplinitor... și sunteți din sat, cunoașteți copiii, familiile..."

Maria simte cum inima începe să-i bată mai tare. O parte din visul ei, oferită așa, pe neașteptate?

"Nu pot părăsi casa," spune ea încet. "Părinții mei au nevoie de îngrijire constantă."

Directorul dă din cap, înțelegător.

"Orele sunt doar dimineața, între 8 și 12. Și am vorbit cu doamna Georgeta, asistenta comunală. Ar putea sta cu părinții dumneavoastră în acest interval."

Maria simte cum i se umezesc ochii. Un străin a gândit la soluții, în timp ce ea se resemnase cu închisoarea ei auto-impusă.

"Nu știu dacă pot..." începe ea.

"Gândiți-vă," o întrerupe el. "Școala începe peste două săptămâni. Și... veniturile ar fi mai bune decât la muncă zilieră."

După ce directorul pleacă, Maria rămâne nemișcată printre rândurile de legume. Pentru prima dată în doi ani, simte o licărire. Nu e facultatea visată, nu e viața la care spera. Dar e un început, o punte, o posibilitate.

Seara, când le povestește părinților despre oferta directorului, tatăl ei începe să plângă. Lacrimile curg pe jumătatea de față care încă răspunde la emoții.

"Du-te," reușește el să articuleze. "Pentru asta... te-am crescut. Să fii... mai mult."

Cine te învață cum să-ți împarți inima între datoria față de părinți și datoria față de tine însuți? Cine te ajută să găsești echilibrul între sacrificiu și auto-conservare, între generozitate și grijă de sine?

Maria acceptă postul de suplinitoare. Nu e visul ei complet, dar e un fragment din el. În fiecare dimineață predă istorie copiilor din sat, iar după-amiaza are grijă de părinți. E epuizant, e dificil, dar în fiecare seară, când se uită la diplomele elevilor ei afișate pe perete, simte că sacrificiul ei nu a fost în zadar.

Dar visurile, odată amânate, au tendința de a se risipi. După un an, postul de suplinitor s-a terminat - profesoara titulară s-a întors din concediu. Maria s-a întors la cules de fructe, la spălat rufe, la viața unui sacrificiu tăcut.

Unii spun că sacrificiul ennobilează. Alții, că te sufocă. Adevărul e probabil undeva la mijloc, suspendat în acel spațiu incert dintre datoria familială și dreptul la fericire personală. Un spațiu pe care Maria, ca mulți alții din satele uitate ale României, îl locuiește fără să-l aleagă.

Într-o seară de septembrie, când aerul miroase a struguri copți și a toamnă, Maria stă în fața casei și privește drumul care duce spre oraș. Nu mai plânge de mult. Nu mai visează de mult. A acceptat, pur și simplu. Și poate că în această acceptare, în această resignare tăcută, există un curaj pe care puțini îl înțeleg și și mai puțini îl respectă.