$$$

 Nu spune nimic... dar pleacă. Pleacă liniștit, fără furie, fără explicații. Lasă-i cu acțiunile lor, cu regretele sau cu indiferența lor. Lasă-i să-ți caute ecoul în golul pe care l-ai lăsat în urmă.

Tăcerea este un răspuns pe care doar timpul îl traduce. Cântărește mai greu decât țipetele, mai puternic decât resentimentele. Este arma celor care nu mai au nimic de demonstrat, a celor care au înțeles că demnitatea constă în a pleca fără a cerși, fără a aștepta, fără a se justifica.

Și dacă într-o zi ai chef să te întorci, amintește-ți prin ce ai trecut. Adu-ți aminte de nopțile în care te-ai simțit singur, de rănile pe care le-ai trăit fără nicio privire înapoi. Amintește-ți că cei care te-au distrus nu sunt cei care te vor repara.

Ne luptăm adesea cu cuvintele pentru că ne temem de golul pe care plecarea l-ar putea lăsa. Dar acest gol nu este o pierdere. Este un spațiu de umplut cu dragoste pentru tine, cu speranță, cu reînnoire.

Deci, mergi mai departe.

Și ai încredere în Cel care nu dezamăgește niciodată.

Spune-I totul: durerile tale, îndoielile tale, visele tale.

Acolo unde oamenii eșuează, El te ascultă. Acolo unde inimile trădează, El rămâne.

Nu fugi după cei care te dezamăgesc. Întoarce pagina și scrie restul... pentru tine.

- Web.

***

 ✿ ◠‿◠ ✿

Până mai ştii cărarea întoarcerii ’napoi,

întoarce şi-o sărută cu-al lacrimii şuvoi,

căci mâine ori cărarea, ori ochii nu mai sunt

şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n mormânt.

Până mai ai un tată şi-o mamă lâng-un prag,

întoarce-le sărutul înlăcrimat şi drag,

căci mâine ori sărutul, ori pragul e pustiu

şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n sicriu.

Până mai ai pe fraţii ce-aşteaptă-ndureraţi,

întoarce – şi-aşteptării un duh smerit să-araţi,

căci mâine ori nu-s fraţii, ori nu mai ai mijloc

şi sufletu-ţi vei duce zdrobit şi-amar în foc.

Până mai ai pe cine să-ntrebi şi să urmezi,

întoarce şi urmează-l în tot ce-auzi şi vezi,

căci mâine o să-l ’nalţe al îngerilor şir

şi sufletu-ţi vei duce zdrobit în cimitir.

Până mai ai o clipă de har la Dumnezeu,

întoarce spre iertarea păcatului tău greu,

căci mâine poate singur din uşă-I ai să pleci

şi sufletu-ţi vei duce zdrobit pe veci de veci.

____Traian Dorz____

###

 ✿ MAMĂ, CE-ASCUNDEAI?!....✿  

Mamă, ce-ascundeai în riduri de erau atât de dulci,

Creionând pe frumusețe trăsături de bunătate...

Poate nopțile în care n-apucai să te mai culci,

Împletind cântec de leagăn cu miros de flori și lapte?!

Mamă, ce-ascundeai în ochi de erau atât de limpezi,

Că în negrul lor ca mura încăpea doar răsărit...

Poate dragostea răsfrântă peste pruncii tăi cei fragezi,

Pentru care nici o caznă ,grea nicicând nu ți-a părut ?!

Mamă, ce-ascundeai în vorbă de se prelingea ca mierea,

Lecuind ca prin minune orice rană sau suspin...

Poate toată-nțelepciunea ce putea s-o dea durerea,

De care în astă lume ai avut parte din plin?!

Mamă, ce-ascundeai în zâmbet de îți lumina făptura

De parcă în viața ta n-ai mai fi știut de-amar...

Poate că iubirea ta n-a mai cunoscut măsura

Bucuriilor mărunte și vedeai în toate-un har?!

Mamă, ce-ascundeai în palme de erau atât de moi,

Oropsite de țărână,ostenite și crăpate...

Poate fericirea sfântă de-a ne mângâia pe noi,

Răzbătea peste asprime și păreau catifelate?!

Mamă, ce-ascundeai în suflet de era așa blajin

Încât nici un neajuns n-a putut să-l întărâte...

Doar credința și iubirea ți l-au luminat prin chin,

De orice poveri a dus, au rămas nespovedite?!

Mamă, ce-ascundeai în poală când mă cuprindea visarea,

De n-am mai aflat vreodată și nici nu mai pot uita...

Poate liniștea deplină,fericirea și-mpăcarea

Pe care în orice clipă le rupeai din dumneata?!

Mamă, ce-ascundeai pe buze când mă sărutai pe frunte,

De simțeam cum mi se zvântă lacrimile dintre gene...

Ce-ai făcut cu alinarea care-ar ști acum să-nfrunte

Icnetul durerii surde ce din amintiri se cerne?!

Liliana Burac

***

 Scrisoare pentru mama... 🖤          

Un suflet de mamă pierdut printre îngeri 

Azi calde cuvinte îți pun în scrisoare 

Și-ți dedic cu jale timpul meu de plângeri 

Suspine și doruri și lacrimi amare. 

Aș da cu plăcere și timpul și viața 

Cuvinte nespuse să poți să auzi

Să pot să-ți văd pașii, să-ți pot vedea fața, 

Și- atunci când te strig, să poți să-mi răspunzi. 

Aș fi fericită să-mpart lumea-n două 

S‐amestec și cerul cu îngeri și sfinți 

Să scutur mormântul și să presar rouă

Să fii iar în viață, aș da mii de-arginți!

Cu toată puterea aș lua depărtarea 

Și-aș toarce-o pe furcă, aș pune-o pe fus

Să fac să se-ntoarcă acasă cărarea 

Pe care spre ceruri tu maică te-ai dus! 

Mormântul e rece, e negru pământul 

Tu ești caldă mamă așa cum te știu 

Chiar de ești un abur ce-a plecat la Sfântul 

Aburul acela este încă viu. 

Viața-n urmă-i cruntă, merge fără tine

(Cel ce pleacă este pe vecii uitat)

N-ai fost o povară mamă pentru mine

Ai fost doar ființa ce viață mi-a dat!

Ai lăsat clepsidra să-și scurgă nisipul

Pentru cei ce-n urmă au rămas la rând 

De acum și ziua și-a preschimbat chipul

Într-o noapte neagră cu stele căzând. 

Timpul iute trece, zilele se-adună 

Și ca gândul, iată, în ani se prefac

Amintiri rămase parcă vin să-mi spună 

Că-n albumul vieții suntem flori de mac. 

Suflete de mamă, ce-ai urcat la Sfântul 

Să ai aripi fine ca să poți zbura

Eu cu rugăciune voi umple pământul 

Și-ți trimit scrisoare...nu te voi uita!

Stefania Vasile

$$$

 Mi-e dor de tine, mamă!...

Pe-a timpului cărare, pe-o aripă cernită,

S-a stins o mândră stea, măicuța mea iubită,

Și mi-a lăsat în suflet durere infinită,

Ce nu pot să o șterg nici cu apă sfințită,

A plâns-o și cerul, cu lacrimi multe, grele,

Ca să mi mai liniștească dorurile mele,

Și luna apărea din ceața deasă, tristă,

Când mă vedea plângând pe-a casei mele prispă,

Trecut-au cu greu anii, dar dorul mi-a rămas,

În sufletul cernit a făcut veșnic sălaș,

Aș vrea să o găsesc, dorul să îmi potolesc,

Dar unde să o caut, pe unde s-o-ntâlnesc?

Am strigat-n zările toate, n-a auzit,

În miazăzi, miazănoapte, chiar și-n asfințit,

Pe ape -nvolburate am chemat-o mereu,

Mi-a răspuns din depărtare un rece ecou,

Speranțe nu mai am decât la Dumnezeu,

Doar El mă liniștește când îmi este greu,

Măcar în vis s-o văd, să trăiesc fără teamă

Și să-i pot spune iar:-"MI-E DOR DE TINE, MAMĂ!

  

✍️ Smeada Zina Marchidanu

***

 Se duc părinții noștri buni

Se duc părinții noștri dragi...

Poate-ar mai sta. Dar nu mai pot

Să țină-n piept atâția ani.

Prea greu atârnă-n pieptul lor,

În care-au strâns atâta dor...

De prea mult timp, rămași orfani,

Se duc cu primăveri cu tot!

Se duc părinții noștri sfinți...

Au strâns atâtea rugăciuni,

Încât, făcut-au pod spre cer!

Se duc cu tot cu primăveri,

Și lasă-n urmă doar tăceri.

În inimile noastre, ger,

Și-n suflet, lacrimi și furtuni.

Dar cine mi i-a-ngenunchiat?!

Și cine-a smuls din ochii lor

Lumina lumii de-nceput

În care, toate-și aveau rost?!

Se duc de parcă nici n-au fost...

Plăti-vom greu acest tribut:

Cu lacrimi de suspin și dor.

Îmi vreau părinții înapoi!

Pe toți părinții chinuiți,

Smeriți, umili, trudind mereu...

Nici un război n-a fost al lor!

Răscumpăr viața tuturor!

Prea repede-au plecat la sfinți

Cu jalbă, către Dumnezeu.

Se duc părinții noștri buni...

Și-aș vrea să pot, de drag și dor,

Să le răsplâng durerea lor

Cu lacrimă și rugăciuni.

Sătui de ierni și de poveri

Se duc cu tot cu primăveri.

✍️Maria Apăvăloaie-Lungu 

( din volumul LA RĂSCRUCI DE VREMURI)

***

 Tu nicicând n-ai plecat....🩶

Au înghețat petale-ntradafiri, 

De atâția ani de când nu ți-am văzut privirea, 

Și parcă vieți s-au scurs și primăveri, 

Însă nimic nu mi-a putut șterge iubirea. 

Au înghețat și zori în dimineți, 

Când iarna încet s-a așternut pe ele, 

Dar n-am uitat să-ți văd surâsul prin nămeți, 

Și nici nu te-am șters din gândurile mele. 

Au trecut parcă ani și ani, 

Și tot mai ștearsă vrea să-ți pară amintirea, 

Deși am pus pansamente peste răni, 

În piept adânc eu tot respir durerea. 

Când ai plecat eu mult am suspinat, 

Cuvintele nu mai ieșeau din mine, 

Atâtea lacrimi mamă am vârsat, 

Dar n-ai venit ca să m-alinți cu tine.  

Atâtea nopți și zile eu am plâns, 

Deși știam că  n-ai să vi eu te-am strigat, 

Și în fiecare zi cu tine a tot nins, 

Până când intr-o zi și-n vise am lăcrimat. 

Oricât as cere sorții să se schimbe, 

Ea tot așa rămâne neschimbată, 

Și tot așa te ține doar in umbre, 

Deși aș vrea să te lase  încă în viața alintată. 

  Mamă eu zi de zi te caut și printre vise, 

Dar tu nu vii decât rar și uneori, 

Și atunci când vi durerile-mi sunt stinse, 

 Dar când mă trezesc în zori de ce dispari? 

Așa te caut mamă mea cea dragă,

Colindând lumea în lung și lat, 

Te-aștept încă să mă ajuți sa fiu iarăși întreagă, 

Simțind că te-ai întors și nicicând mamă n-ai plecat.

AUTOR: LARISA ANDREEA IACOB