***

 PORCII ÎN OSPEȚIE (fabulă)

Un purcel, cu râtul mare, gros la trup ca un cârnaț,

Se porni în lumea mare, cu purcica lui la braț...

Își făcură socoteală pe la cine o să treacă

Și chitiră cam pe unde ar fi bine să petreacă.

Azi, la unu-n ospeție, mâine – la o altă casă.

Profitau din plin purceii și se așezau la masă.

Nu aveau vreun pic de jenă în obrazul lor porcesc,

Ocupați cu clefăiala, n-aveau timp de... mulțumesc.

Îi veni și rândul caprei să-i primească-n Casa Mare,

Că știa o lume-ntreagă cât e ea de primitoare.

Curățică, gospodină, capra frunze dulci culese.

Împleti colaci, sarmale, și-i pofti în capul mesei.

Porcii însă, cum li-i firea, prea sătui și prea obraznici,

Începură alintatul, criticând al caprei praznic:

– Parcă astea sunt sarmale? Prea sărace, prea cu varză...

E orezul fără carne, mămăliga nu-i mai brează...

Și, dacă suntem prieteni, să uităm de etichetă!

Poate ai ceva aparte, că mi-e scroafa la dietă!

Și-apoi, drăguliță soră, casa noastră e departe,

Nu putem dormi afară, hai, primește-ne pe-o noapte!

Educată și cuminte, capra le dădu de toate,

Și-aștepta să plece porcii, după zile numărate.

Însă ei nici gând de ducă... o duceau la capră bine –

Fără nicio osteneală aveau adăpost și pâine!

Pe cearșafuri înălbite, sforăiau până în zori...

Începeau cu mofturi ziua, scârnăvindu-se prin flori.

Și cereau mâncare multă, clefăind și criticând,

Ba se îmbătau „ca porcii”, toată casa răsturnând.

Și-i privea, sărmana capră, cum se alintau la masă,

Că-i secase și răbdarea, cât îi găzdui în casă.

Nu putea să le mai rabde râturile îngroșate,

Care o țineau de proastă de atâta bunătate.

Și-ntr-o zi, cam încruntată, le deschise iute poarta

Și le zise: – Iaca, drumul, dacă vreți, va dau și harta!

– Vai de noi! se indignară porcii unul câte unul,

Cum, ne dai așa afară, cum rămâne cu dejunul?

Poate măcar niște dulciuri, vreo plăcintă la plecare?

Vreo pălincă, vin la sticlă – ne așteaptă drumul mare...

Însă capra le răspunse: – Eu încep numărătoarea...

Vedeți coarnele? Îndată am să vă grăbesc plecarea!

Uite-așa plecară porcii, ducând sfoară-n lumea mare –

Că e rea și prea zgârcită capra... și-i neprimitoare...

Morala:

Voi, care-așteptați, în fine, de la porci vreo mulțumire,

Veți avea doar zile fripte, iar în rest – dezamăgire...

Și mai este înc-o vorbă, din vechime, dacă-o știți:

„Nu mai dați porcilor perle”, că rămâneți voi prostiți...

***

Marin Moraru s-a nascut pe 31 ianuarie 1937 (d. 21 august 2016) 

77 de lucruri pe care le-a învăţat Marin Moraru până la 77 de ani

1. Cea mai frumoasă frumuseţe este meseria pe care mi-am ales-o şi căreia m-am dăruit vreme de 50 de ani.

2. Când eram copil râdeam cu poftă în fiecare zi, însă acum nu mai râd atât de des pe cât s-ar putea crede, pentru că lumea asta mă întristează.

3. Nu e nimic mai frumos pe lumea asta decât copilăria, dar îţi dai seama de asta abia când ajungi la o anumită vârstă.

4. Trebuie să învăţăm ce ne aduce binele. Să înveţi, de exemplu, cum să omori fără a fi prins, este oribil. (…) De ce să nu învăţăm cum să mirosim o floare? De ce să nu vorbim despre asta?

5. Când sunt pe scenă nu am timp să văd publicul sau să mă gândesc la el. Mi-l închipui ca pe o gaură neagră, în care ştiu că există o fiinţă, cu multe capete, cu mulţi ochi, multe urechi şi guri căscate.

6. Nu cred nici în ruptul capului în existenţa conflictului dintre generaţii şi nici nu-i înţeleg rostul. Adică, ce conflict să fie între mine şi Beligan? Pentru ce? Ca să-i iau eu rolurile? Ca să joc ce joacă Beligan? Păi, ca să joc ce joacă Beligan trebuie să învăţ să ţin mâna în buzunar ca el. Nici asta nu ştiu.

7. Prim-miniştrii şi guvernele vin şi pleacă. Iau cu ei bogăţiile acestui pământ fără să-i tragă cineva la răspundere. Nu există răspundere ministerială. Dăm perle pe sticle colorate.

8. Pentru mine, culmea mizeriei este mizeria spirituală.

9. De ce vin oamenii la teatru? Pentru că suntem injectaţi în genă cu această curiozitate de a afla despre alţii.

10. Măsura ţine în primul rând de bun-simţ, iar bunul-simţ dă măsura talentului.

11. Privind în urmă, pot să spun că nu aş schimba nimic la viaţa mea. Am avut o viaţă intensă şi fericită.

12. Dacă munca pe care o faci devine un hobby, atunci eşti omul cel mai norocos.

13. Pentru un talent adevărat, orice defect poate deveni calitate. Marile talente au capacitatea de a-şi transforma micile defecte în calităţi.

14. Aplauzele publicului, şi recunosc că am avut şansa să mă bucur din plin de ele, nu te influenţează decât în măsura în care ele reprezintă barometrul muncii tale.

15. Am făcut compoziţie încă din Institut, de fapt chiar dinainte. Nu am fost june prim. Nu am crezut că pot să fiu şi nici nu mi-am dorit.

16. La urma urmei, patriotismul se manifestă printr-o stare de normalitate. A-ţi face treaba onest, cinstit, a fi competent la locul de muncă şi a dori să faci bine ce faci înseamnă normalitate.

17. Vacanţa mare nu a făcut comedie, ci a produs, indirect, o mare nenorocire în sufletul românului: a adus în artisticul românesc vulgaritatea cea mai puternică şi a deschis poarta urâtului.

18. Nu ştiu dacă învăţământul nostru, sistemul nostru de instruire, este prost sau nu, dar ştiu că în şcoală se învaţă multe lucruri de care nu ai nevoie.

19. Am refuzat mereu rolurile vulgare, cele care să-mi facă rău psihic, fizic. Mă refer la un rol care presupune cuvinte obscene, scălâmbăieli care să îmi depăşească decenţa.

20. Se experimentează în draci. Acest tip de teatru, experimental, are în vedere doar spectacularul şi mai puţin povestea.

21. În natură, în Univers, în orice sistem există un echilibru şi în momentul în care ai stricat acel echilibru apar lucruri cu totul imprevizibile şi în locuri cu totul neaşteptate.

22. Sincer să fiu, cu greu m-am dus să filmez, pentru că mie nu-mi place să filmez. Îţi dau textul şi în trei secunde te duci la cadru. Eu trebuie să stau, să simt textul, personajul, să gândesc, să-i găsesc culorile, să-i simt mirosul.

23. Pe frontispiciul teatrelor există două măşti, una tragică şi una veselă. (…) Comedia înseamnă cunoaştere şi drama înseamnă necunoaştere. Dacă am cunoaşte, nu am mai avea cum să fim îndureraţi.

24. Un actor în scenă nu trebuie să fie concret, nu trebuie să fie realist.

25. Ce aş fi făcut dacă ar fi fost să fac altceva decât actorie? Cred că aş fi putut face la fel de bine orice altceva. Nici nu ştiţi ce piese aş fi făcut dacă aş fi fost strungar! M-aş fi străduit să fiu cel mai bun. Pentru că aşa sunt eu.

26. Îmi place foarte mult să gătesc. Nu sunt gurmand, sunt mai mult gourmet. Când curăţ cartofi, pot să mă gândesc la orice.

27. Mă întreb adesea, de fapt, cam mereu, cum de pot trăi politicienii noştri cu atâtea urâţenii? Oare ei nu au suflet, nu le cade greu la inimă tot ce se întâmplă în jurul lor?

28. Nu pot, nu am dreptul să judec un om care a făcut puşcărie politică şi, acolo fiind, a fost silit să semneze un angajament cu Securitatea. Nu pot să-l judec, deoarece orice om are o rezistenţă a lui.

29. Noi nu ştim cine suntem. Creierul nostru poate să facă orice. Putem să facem şi o vizită pe Marte întinşi în fotoliul nostru. Detaşările de corp sunt extraordinare.

30. Ca actor, dacă nu te întâlneşti atunci când trebuie cu un rol, mai târziu nu poţi să-l joci. Mai pot să joc eu acum rolul lui Mercuţio? Ar fi imposibil.

31. Te autoiluzionezi şi ajungi să crezi că, totuşi, parcursul vieţii tale a depins în totalitate de tine.

32. Nu cunosc regizor de film care să fi venit la spectacole de teatru, să vadă actori jucând teatru. Nu vin pentru că nu-i interesează; ei cred că cele două zone, teatrul şi filmul, se despart total.

33. „Obişnuinţa e o mare surdină“, Vladimir, în „Aşteptându-l pe Godot“.

34. Când aud expresia „monstru sacru“ văd în faţa ochilor un dinozaur, un pterodactil cu dinţi lungi şi ascuţiţi şi gura căscată. Nu, eu nu sunt un monstru. Şi a fi monstru sacru nu este o ştampilă care să mi se potrivească.

35. Eu nu sunt Jean Gabin, Robert de Niro sau altul asemenea lor. Eu nu fac parte din categoria personalităţilor artistice care au uimit o lume întreagă.  Păi, dacă eu sunt monstru sacru, Dinică ce e? Dar Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Mircea Albulescu, ce sunt?

36. Poate că am o fire dificilă, dar eu nu pot să tratez cu superficialitate ceea ce fac.

37. Mă duc la o întâlnire cu cel puţin cinci, dacă nu 15 minute mai devreme. Dacă mă duc mai târziu, mor, mă frământ până mă îmbolnăvesc. La teatru mă duc cu o oră mai devreme, nu ca Florin Piersic, cu cinci minute înainte de a se ridica cortina.

38. Omul nu poate trăi fără iubire. Sunt o fire caldă, zic eu, doritoare de bine, şi primesc înapoi acest bine cu aceeaşi dragoste.

39. Doar un suflet deschis şi curat poate să treacă liniştit prin lumea asta. Dacă nu ai nimic de ascuns faţă de ceilalţi e bine.

40. Personajele interpretate rămân într-un rucsac imaginar, în carnea ta şi le porţi cu tine toată viaţa. Îţi spui că le-ai uitat, dar nu e adevărat, ele rămân acolo, în acel rucsac imaginar pe care-l cari mereu în spate.

41. Ce curaj, ce tupeu, ce îndrăzneală, să gândeşti! (…) Ce curaj avem ca să trăim!

42. Nu am ştiut niciodată să facem politică. Drept dovadă, noi şi mexicanii am fost singurele popoare care şi-au adus regi din afară.

43. Tinereţea este o stare de spirit. Nu îmbătrânim pentru că am trăit un număr de ani, îmbătrânim pentru că ne-au părăsit idealurile.

44. Primul lucru pe care l-aş schimba în ţara asta, dacă aş avea puterea să o fac, ar fi şcoala.

45. Subliniez, deşi poate părea paradoxal. Când se vorbeşte de invidie, eu nu înţeleg. Personal nu am întâlnit aşa ceva în teatru. Toţi colegii mei din teatru au fost prieteni buni cu mine.

46. Filmul de căpătâi al sufletului meu este „Once Upon a Time in America“ („A fost odată în America“), cu Robert de Niro.

47. Libertatea de a face ce vrei, cum vrei, devine lucru rău dacă nu are nişte repere artistice clare. Copiii au început să picteze ca Picasso din prima zi, or asta nu se poate.

48. Deşi am călătorit mult, nu am ajuns să văd India. Aş vrea să mă duc, deşi toţi mi-au spus că e o sărăcie îngrozitoare acolo. Este de neînchipuit să te naşti pe o pătură şi să mori pe aceeaşi pătură.

49. Un actor îşi doreşte să joace până în ultimul moment al vieţii lui. Da, vrea asta pentru că ăsta este scopul vieţii lui. Beligan a spus că vrea să moară pe scenă. E logic, gândiţi-vă, dacă aş croşeta foarte frumos, aş dori să croşetez până când îmi cade croşeta din mână.

50. Omul Marin Moraru este irascibil uneori, gestual vorbind, brutal. Şi asta se întâmplă neaşteptat, când o picătură umple paharul şi nu ştii când şi care e picătura aia.

51. Sunt un om nerăbdător pentru că trăiesc mereu cu senzaţia că nu am suficient timp. (…) Dacă aş avea mai multă răbdare, aş fi mai bun.

52. Căsătoria poate fi privită şi ca un act de voinţă, desigur. Bineînţeles că pot să apară şi tentaţii. În primul rând nu rezistă tentaţiei cei care joacă roluri de june prim. Eu am scăpat, am jucat în general compoziţii.

53. Nu ştiu cât de modern sunt eu, dar îmi place să privesc lumea. Am şi un laptop şi un PC.

54. Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. (…) Nu mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină.

55. Sunt curios să văd ce e dincolo, pentru că sunt sigur că dincolo este cunoaşterea totală şi nemărginirea.

56. Din tot ce am citit, din tot ce ştiu, „suntem din ce sunt visele făcute, aceeaşi stofă avem, aceeaşi trăinicie, iar cercul strâmt al vieţii noastre e peste tot înconjurat de somn“.

57. Părerea mea este că tinerii căsătoriţi trebuie să stea separaţi de părinţi. Fiecare are tabieturile lui, nimic din ce faci nu este bine, iar libertatea pe care o ai stând împreună cu soţia ta este benefică relaţiei.

58. Sunt un perfecţionist şi cred că sunt plictisitor din cauza asta.

59. Biserica mea o port cu mine. Ea este peste tot. Eu sunt cel care mă rog în mine însumi. Sunt un melc cu biserica în spate.

60. Întrebuinţăm doar 15 procente din puterea creierului nostru. Ce naiba fac celelalte 85 de procente? Acolo e înmagazinată istoria omenirii.

61. E frumos să călătoreşti, mai ales când eşti tânăr. Când eşti bătrân ţi-e greu să te duci şi până la capătul străzii.

62. Familia îşi are rostul ei în viaţa unui om. Obişnuinţa ticurilor familiale dă naştere unei anumite linişti.

63. Nu mi-am dorit şi nici nu mi-aş dori vreodată să fiu nici director de teatru, nici ministrul Culturii. Din simplul motiv că nu-mi place şi nu mi-a plăcut niciodată să diriguiesc vieţile oamenilor.

64. Niciodată nu am lipsit de la o repetiţie.

65. Umorul este foarte elevat. Băşcălia este la îndemâna oricui.

66. Scena te vindecă de orice. Poţi să ai şi 39 de grade Celsius în seara respectivă, când intri în scenă nu mai ai temperatură, uiţi de durerea de măsea, de călcâie, de stomac. Uiţi că nu ai mâncat, uiţi absolut toate durerile.

67. Am jucat chiar şi în ziua în care mi-a murit cineva din familie.

68. Se spune că o literatură, o artă puternică, în general, se naşte mai uşor într-o societate cu interdicţii, într-o lume totalitară.

69. Niciodată actorii nu au fost bogaţi. Au trăit mediocru, banal, mediu. Nu au trăit în sărăcie, dar nu cred că trebuie neapărat să avem piscine, elicoptere şi iahturi ca să jucăm bine. Asta în niciun caz. Cred că toate acestea chiar strică.

70. Dacă pentru tinerii actori primordiale vor fi dragostea de meserie şi dăruirea, cu toate renunţările ei, România are şanse să-şi găsească talentele.

71. Nu mai avem prea mulţi cronicari teatrali pentru că un asemenea om trebuie să fie unul care a văzut tot ce are de oferit teatrul românesc, care cunoaşte posibilităţile actorilor şi are o aleasă cultură teatrală, enciclopedică chiar.

72. La oameni nu renunţ decât dacă fac gesturi capitale, neplăcute. Doar atunci mă despart de ei. Unii au făcut.

73. Dacă m-ar întreba cineva în ce epocă mi-aş fi dorit să trăiesc, aş răspunde că între cele două războaie mondiale. Şi asta datorită purtării oamenilor, datorită credinţei mele că atunci exista o pondere în expresivitate, o anumită eleganţă, o anumită pioşenie de a fi.

74. Este foarte greu să nu faci pe deşteptul, să-ţi cunoşti limitele, să nu te baţi cu pumnul în piept, să crezi că şi celălalt s-ar putea să aibă dreptate.

75. Munca asiduă, perpetuă, cu lacrimi şi cu nesomn m-a făcut să descopăr în roluri valori pe care nu ştiam că le am.

76. Oamenii sunt doritori de bârfe, asta e natura umană. Singur nu se poate trăi, aşa suntem construiţi.

77. Nu ştiu cine este Marin Moraru. În primul rând, eu, ca actor, de mult nu mai ştiu cine sunt. Şi asta deoarece toate rolurile pe care le-am făcut sunt în mine, iar eu sunt o parte din toate personajele pe care le-am întruchipat:ub

***

 La 31 ianuarie 1418 a murit Mircea cel Bătrân.

SCRISOAREA III

Mihai EMINESCU 

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,

Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,

La pământ dormea ţinându-și căpătâi mâna cea dreaptă;

Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.

Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară

Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.

Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;

Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;

Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,

Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,

Pulbere de diamante cade fină ca o bură,

Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură

Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte,

Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...

Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,

Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde

– „Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,

Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...

Scris în cartea vieţii este și de veacuri și de stele

Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele."

Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţește;

Umbra lui cea uriașă orizonul îl cuprinde

Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;

Iar în patru părţi a lumii vede șiruri munţii mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;

Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână —

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,

Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,

Mările ţărmuitoare și cetăţi lângă limanuri,

Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor,

Vede ţară lângă ţară și popor lângă popor —

Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac

În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;

Dar un vânt de biruinţă se pornește îndelung

Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător,

Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,

Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,

Urlete de bătălie s-alungau după olaltă,

Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt

Și deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deșteaptă... și pe cer

Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.

Și privește trist la casa șeihului Edebali;

După gratii de fereastră o copilă el zări

Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;

E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.

Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,

Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,

Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,

Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.

Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,

An cu an împărăţia tot mai largă se sporește,

Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,

Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan.

Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...

Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă

Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii

Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;

Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.

Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ

– „Ce vrei tu?"

– " Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat."

La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort

Un bătrân așa de simplu, după vorbă, după port.

– „Tu ești Mircea?"

– „Da-mpărate!"

– „Am venit să mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini."

– „Orice gând ai împărate, și oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!

Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;

Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerţi,

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,

Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale...

De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi,

Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război."

– „Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gânde

La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns

Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.

Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,

Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,

Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs,

Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...

Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

Și, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moșneag?"

– „De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești

Nu e om de rând, el este domnul Ţării Românești.

Eu nu ţi-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști,

Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.

După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,

Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii și mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit și-n ţara noastră de-au cerut pământ și apă —

Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă ș-un pământ.

Te fălești că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej

Oștile leite-n zale de-mpăraţi și de viteji?

Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,

A credinţii biruinţă căta orice cavaler.

Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul...

Și de-aceea tot ce mișcă-n ţara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ţie dușman este;

Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;

N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!"

Și abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

Călăreţii împlu câmpul și roiesc după un semn

Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

Și ca nouri de aramă și cu ropotul de grindeni,

Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie...

Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.

În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,

Umbra morţii se întinde tot mai mare și mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

Căci cuprinsă-i de pieire și în faţă și în coaste,

Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie;

Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie,

În genunchi cădeau pedeștri, colo caii se răstoarnă,

Când săgeţile în valuri, care șuieră, se toarnă

Și, lovind în faţă,-n spate, ca și crivăţul și gerul,

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...

Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliţi;

Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,

Și gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată —

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se așază, iată soarele apune,

Voind creștetele nalte ale ţării să-ncunune

Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit

Mărginește munţii negri în întregul asfinţit,

Pân' ce isvorăsc din veacuri stele una câte una

Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna

Doamna mărilor ș-a nopţii varsă liniște și somn.

Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului Domn

Stă zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,

S-o trimiţă dragei sale, de la Argeș mai departe

"De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne ești așa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprâncenele;

Că și eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul și cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Și să știi că-s sănătos,

Că, mulţămind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos."

..................................................................

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii...

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;

Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?

Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,

Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,

Și cu voi drapându-și nula, vă citează toţi nerozii,

Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,

Descălecători de ţară, dătători de legi și datini,

Ce cu plugul și cu spada aţi întins moșia voastră

De la munte pân' la mare și la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu între-ai noștri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, cari joacă ca pe funii,

Măști cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,

Negru, cocoșat și lacom, un isvor de șiretlicuri,

La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

Quintesenţă de mizerii de la creștet până-n talpă,

Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,

Își aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...

Dintr-aceștia ţara noastră își alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,

În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,

Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri

Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri...

Și apoi în Sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână și pe ţară și pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit și stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea și formează patrioţii,

Încât fonfii și flecarii, găgăuţii și gușaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!

I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!

Și această ciumă-n lume și aceste creaturi

Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân' și numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,

Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,

Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos ...

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

Cu monoclu-n ochi, drept armă beţișor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept știinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,

Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...

O, te-admir, progenitură de origine romană!

Și acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?

Prea v-aţi arătat arama, sfâșiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de rușine și ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi — niște mișei!

Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoșii ca să doarmă -n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi și în mișei,

Și în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

***

 IMN PENTRU VENIREA PORCILOR

ADRIAN PĂUNESCU

Prea tristă țară ,nu e loc de tine ,

Și vor să-ți șteargă locul de pe hărți ,

Dar,vai,nici înăuntru nu e bine

Că porcii s-au sculat și râmă cărți .

Și dau atacul la mărgăritare ,

Și cocină din orice casă fac

Și cate-un om se sperie și moare

Și vița se usucă pe arac .

E miez de noapte orice miez de nucă

Amar coșmar al unui zar de var ,

Copii bolnavi se nasc pe unde-apucă

Morminte a lehamite tresar .

Ne intră porcii zilnic în ferestre

Și se transformă-n dune de nisip ,

Soluție , probabil ,nu mai este 

Decât să le luăm nărav și chip .

Prea tristă țară , fuge pe extreme

E un capriciu prea costisitor ,

De care fiecare om se teme ,

De care cei sensibili cad și mor .

SĂ VINĂ PORCII , COCINA-I AȘTEAPTĂ ,

SĂ FIE INSONDABIL DE URÂT,

DAR SĂ  LE PREGĂTIM RĂSPLATA DREAPTĂ 

ȘI SĂ LE PUNEM SÂRMELE ÎN RÂT .

***

 La 31 ianuarie 1844 

Acum 177 de ani Adunarea Obştească a Moldovei vota, la propunerea domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849), Legea în baza căreia ţiganii aparţinând Bisericii şi aşezămintelor monastice deveneau liberi. La 14.01.1844, au fost eliberati si țiganii robi ai statului.

Vasile Alecsandri

Vasile Porojan

Mirceşti, 1880

Amice,

Am pierdut în zilele trecute un tovarăş de copilărie care purta un nume mai mult de şatră decât de salon, căci se numea Porojan!

El a fost unul din robii noştri, ţigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie.

Mărturisesc că m-am simţit cuprins de-o adâncă mâhnire când am aflat că el s-a mutat cu şatra pe ceea lume, ca mulţi din contemporanii mei, boieri, ţărani şi ţigani, cu care m-am încălzit la soarele Moldovei timp de jumătate de secol şi mai bine! Am pierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutului vieţii mele, rivalul meu în jocul de arşice şi în azvârlitura de pietre pe deasupra bisericii Sfântului Ilie din Iaşi, vecină cu casa părintească. Valurile lumii şi treptele sociale ne-au despărţit de mult unul de altul; eu înălţându-mă pe scară mai până în vârful ei şi el rămânând jos fără a putea pune piciorul nici măcar pe întâia treaptă; însă acum 50 de ani eram amândoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotrivă pârliţi de dânsul, şi formam o pereche nedespărţită de cum răsărea lumina zilei până ce apunea. Poamele din grădină nu apucau niciodată a se coace din cauza noastră, căci amândoi ştiam a ne acăţa ca veveriţele pe vârfurile cele mai nalte ale copacilor roditori. Evreii nu mai îndrăzneau a trece pe strada casei noastre din cauza zburătăirilor de pietre cu care îi împroşcam.

Meşteri în arta de a fura merele şi perele de pe crengi; îndrăzneţ si la asaltul stogurilor de fân, din vârful cărora ne plăcea a ne da de-a rostogol; neobosiţi la „puia-gaia“, la „poarca“, la „ţârca“ şi chiar iscoditori de noi jocuri, eram mândri unul de altul!...

Singura deosebire ce exista între noi doi consista într-aceea că pentru fărdelegile noastre copilăreşti, numai Porojan era pedepsit de către jupâneasa din casă, mama Gahiţa! Câte bătăi a mâncat el, sărmanul, pe socoteala mea!... De-abia scăpat din mâinile jupânesei cu chica topor şi cu obrajii bujoraţi de palme, el alerga la mine şi, uitând usturimea, mă îndemna să ne jucăm în puf. Eu îl mângâiam, dându-i câteva parale turceşti ca să cumpere halviţă şi simit, două friandize, cum zic francezii, două Delicatessen, cum zic nemţii, pentru care Porojan era în stare să-şi vândă căciula dacă ar fi avut-o, şi eu în stare să-mi dau papucii din picioare.

Ce talent avea el pentru confecţionarea arcelor de nuiele cu săgeţi de şindrilă! Cum ştia de bine să înalţe zmeie de hârtie poleită până sub nori şi să le trimită răvaşe pe şfară!... Acele zmeie cu cozi lungi erau fabricate de dascălul bisericii şi purtau pe faţa lor următoarele cuvinte scrise cu slove chirilice:

„Afurisit să fie cu tot neamul lui şi să ardă în jăraticul iadului acel care ar găşi acest zmeu căzut şi nu l-ar aduce în ograda Sfântului Ilie.“

Zmeul sforăind purta acest blestem pe deasupra oraşului, fiind pândit de toţi băieţii mahalalelor, şi când i se întâmpla să cadă din văzduh, devenea prada lor; blestemul nu producea nici un efect, din cauză că hoţii nu ştiau carte; însă Vasile Porojan pleca îndată ca să-şi găsească paguba, sărea peste zăplazuri, peste garduri, până ce da de hoţi, începea ceartă cu ei, şi câteodată izbutea a se întoarce cu o bucăţică din coada zmeului în mână, iar mai adeseori el venea cu părul vâlvoi şi cu cămaşa ruptă. Atunci faţa lui se posomora şi ochii lui se aprindeau de dorul răzbunării. Cu o iscusinţă de sălbatic, el îşi pregătea armele, adică o piatră rotundă legată de capătul unui pac de şfară, şi când vedea pe deasupra capului înălţându-se vreun zmeu străin, deodată azvârlea piatra în văzduh şi o azvârlea cu atâta măiestrie, încât piatra zbura totdeauna pe deasupra sforii zmeului şi cădea iar lângă el.

— Al nostru-i, cuconaşule!... striga Porojan cu glas triumfător; şi, în adevăr, trăgând şfara lui încâlcită de acea a zmeului, acesta în curând cădea în mâinile noastre.

Ce bucurie!... Nici o comoară nu putea plăti acea izbândă. Tovarăşul meu, pe lângă aceste dispoziţii de ştiinţă strategică, mai poseda şi aplecări artistice; el suna din drâmbă cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată şi pe care îl admiram mai mult decât am admirat mai târziu talentul lui Liszt... ştia să imiteze şuierul şerpilor şi să-i cheme astfel la el când ne rătăceam împreună prin fânaţele înflorite din lunca de la Mirceşti... şi însă toate aceste aptitudini ale lui fiind nesocotite, el a fost destinat a deveni pitar. Într-o bună dimineaţă Porojan a fost dat pe mâna unui brutar pentru ca să înveţe a plămădi pâini, ciurecuri, colaci, cozonaci etc., şi eu am fost trimis la pansionul dlui Victor Cuénim ca să învăţ tot ce se putea învăţa pe atunci: un pic de franţuzească, un pic de nemţească, un pic de grecească şi ceva istorie, şi ceva geografie pe deasupra.

Adio, nepăsare a copilăriei! adio, libertate! adio, fericire! Ce-o fi păţit tovarăşul meu sub lopata brutarului, nu ştiu, dar cât pentru mine, îmi aduc aminte că, lipsit de Porojan, îmi părea că eram o fiinţă fără umbră.

Acea viaţă nouă de şcolar închis în sala de studiu, ghemuit pe un pupitru şi condamnat a învăţa pe de rost verbe franceze, germane şi greceşti1; obligaţia de a ne trezi dimineaţa în sunetul unui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc de doamna Cuénim; sila la care elevii erau supuşi de a mânca bucate cu care nu erau deprinşi; o mie de mici mizerii ce sunt legate de bietul copil ieşit din casa părintească, foamea, frigul, neodihna şi examenele zilnice ale profesorilor mă aduseseră la o desperare amară... Deşi luam parte la jocurile camarazilor mei când suna ora de recreaţie, însă cea mai scumpă petrecere a mea consista întru a mă sui pe capra unei trăsuri vechi şi părăsită sub o şură deschisă din toate părţile. De-acolo priveam cu melancolie dealurile Socolei, mişcarea nourilor pe întinderea cerului, trecerea cârdurilor de cocoare prin aer, drumul vestit al Bordei ce ducea în Ţara de Jos şi mai ales orizontul albastru, orizontul necunoscut şi plin de-o atragere misterioasă... Dorul de călătorii se deşteptase în mine de când într-o noapte doi şcolari, fraţii Cuciuc, ne povestiseră nenorocirile lui Robinson Cruzoe, şi de-atunci mintea mea devenise un muzeu de tablouri ce reprezentau corăbii sfărmate de stânci, valuri de mare umflate cât munţii, cete de sălbatici care frigeau oameni pentru ospăţul lor etc.

Mare înrâurire au exercitat asupra imaginaţiei mele de copil întâmplările lui Robinson povestite de fraţii Cuciuc! Aceşti elevi aveau o memorie extraordinară şi aptitudine la învăţătură, două calităţi care erau de natură a-i duce departe... dacă nu i-ar fi dus în spânzurătoarea de pe Câmpul Frumoasei, ca paricizi, îndemnaţi la crimă de însăşi mama lor...

Un rege alungat din ţara lui şi-o fi aducând adeseori aminte de tronul său aurit. Astfel îmi aduc aminte eu de capra trăsurii de sub şopron. În momentele ce stam urcat pe ea, imaginea lui Porojan trecea pe dinaintea ochilor mei ţintiţi, însă nu neagră şi veselă, ci pudruită cu făină şi umilită de această albeaţă nefirească. După dânsa veneau figurile celorlalţi robi, servitori din casa părintească, şi anume: Stoica, vizitiul tătâni-meu, care avea mania de a fura tingirile cu bucate din curţile boiereşti pe unde părintele meu se ducea în vizită şi le ascundea în lădiţa trăsurii, fără a se gândi că va fi trădat de mirosul bucatelor şi de zângănitul tingirilor hurducate pe pavea. Ana, femeia lui, pe care el cerea să o lase, sub cuvânt că i s-a învechit ţiganca. Costache, bucătarul, care nimerea foarte bine sarmalele, ihnelele, ostropăţurile etc., dar se încurca în blanmangele, căci le da un miros de săpun... inde, era obligat să le mănânce întregi. Casandra, Maria şi Zamfira, trei fete frumoase pe care mama Gahiţa le luase cu de-a sila din ţigănimea de la Mirceşti, pentru ca să le crească în casă, să le deprindă a coase la gherghef etc. Casandra, albă ca o fată de boier, se înamorase de Postolache, cobzarul de la ţară, şi dorea să se mărite cu el, însă jupâneasa o căsători făr’ de voie cu Costache bucătarul, obligând pe Postolache să-i cânte la nuntă! Zamfira, mai norocită, izbuti a fugi cu Didică scripcarul, de la care am adunat mai multe cântece poporale, şi a duce o viaţă nomadă cu iubitul ei până a muri, nu se ştie cum şi unde.

Cât pentru Porojan, el deveni un pitar de frunte sub ciomagul profesorului său şi fu ridicat la rangul de ciurecar al casei. Cariera lui fu astfel desenată pe gura cuptorului cu litere neşterse de cărbune!... Domnii ţării puteau să se mazilească, datinile puteau să se schimbe în Moldova, faţa lumii putea să se prefacă în orice mod; eu, tovarăşul lui de odinioară, puteam să devin, din simplu comis ce eram, postelnic mare, ministru, domn chiar!... Porojan avea să rămâie pitar şi numai pitar până la sfârşitul vieţii sale!... Stranie nedreptate a soartei! Din ziua tristă a despărţirii noastre numai duminicile ne mai întâlneam în curte, când ne întorceam de la pansioanele noastre, şi atunci recâştigam tot timpul pierdut cu studiul... Ambiţia noastră era de a chiti şi a zburătăi cu pietricele late şi rotunde pe palamarul bisericii Sfântului Ilie, când el, suit în clopotniţă, bătea toaca, executând variaţii fantastice cu ciocanul de lemn pe scândura spânzurată alături cu clopotele. Într-o zi avui satisfacerea de a-l lovi peste mână tocmai când obţinea un admirabil efect de toacă. Auzirăm un răcnet în naltul cerului şi pe urmă o grindină de ameninţări care cădeau de sus pe capul nostru. Fiind însă că distanţa ce ne despărţea de palamarul virtuos era mare, i-am răspuns prin o nouă bombardare şi, ca parţii, am rupt-o de fugă voiniceşte. Victima noastră se plânse la dascăl, dascălul la diacon, diaconul la preot, preotul la jupâneasa Gahiţa. Rezultatul acestor plângeri succesive a fost că îndată furăm prinşi pemprejurul bisericii şi duşi dinaintea maicii mele, care mă dojeni puţin cu blândeţe, şi apoi mă şterse de sudoare pe obraz... Iar Porojan plăti gloaba pentru amândoi... Sărmanul! Mult l-a costat onorul de a fi tovarăşul de nebunii al cuconaşului!

Asemenea o păţi şi înainte de a fi daţi la învăţătură. Pe la 1827 aveam de profesor pe călugărul Gherman, acel care a vândut lui Gr. Ghica-vodă manuscriptul lui Şincai. El şedea la noi şi, afară de mine, avea şi alţi elevi externi, dintre care pe M. Kogălniceanu. Acesta venea în toate zilele, îmbrăcat în anteriu de cutnie şi purtând un işlic rotund de piele de miel sură... Vai de nenorocitul işlic! El devenise o minge în mâinile noastre şi ne atrăgea ocări aspre din partea părintelui Gherman, ba uneori chiar şi palme. Cum să ne răzbunăm? Vasile Porojan găşi modul de răzbunare!... Dascălul nostru avea obicei să doarmă după amiază şi să horăiască de se răsuna ograda. El atunci se afla într-un soi de letargie din care nu l-ar fi trezit nici tunul. Profitând deci de această împrejurare, ne-am apucat de am zugrăvit cu cerneală vişinie sprâncenele, barba şi mustăţile călugărului. Efectul produs a fost de minune!... Părintele Gherman nu mai îndrăzni să iasă în lume vro două luni de zile pentru ca să scape de glumele oamenilor, iar bietul Porojan făcu pentru prima oară cunoştinţă cu sfântul Neculai din cui.

Sunt dator însă a mărturisi că amicul meu ştia să rabde suferinţele cu un stoicism antic. Nici ţipa, nici vărsa lacrimi, dar plângeam eu pentru dânsul.

În sfârşit sună ora unei despărţiri complete!... În vara anului 1834 dnul Cuénim dusese elevii săi pe malul Prutului pentru petrecerea vacanţelor. Eram în gazdă pe la casele ţărăneşti din satul X... şi ne găseam la largul nostru: veseli, nebuni, zburdalnici ca rândunelele. Între sat şi râu se ridica un buchet de copaci rari şi pletoşi, care devenise arena jocurilor noastre. Adăpostiţi la umbra lor, priveam cazacii de pe cela mal, înarmaţi cu suliţe lungi, şi când ne scăldam strigam la ei: zdraste ciolovec, ca şi când am fi salutat pe Cesar.

Şedeam într-o amiază culcat la tulpina unei răchite, crezândumă că-s Robinson Cruzoe şi aşteptând să apară de după copaci o ceată de sălbatici, când zării deodată figura lui Porojan.

— Vasile!... am strigat cu bucurie... Vasile!...

— Eu, cuconaşule, răspunse Porojan. Am adus o scrisoare a boierului lui domnul Cuénim.

— Şi te-a trimis pe tine?

— Ba nu; dar m-am luat pe urma slujitorului de la Visterie, care a fost însărcinat cu scrisoarea. Îmi era dor să te mai văd o dată, cuconaşule, pân-a nu te duce la Paris.

— La Paris? eu?

— Aşa... am auzit vorbind fetele de sus, că boierul a hotărât să te trimită la carte, tocmai în fundul lumii... şi am venit să te rog ca să mă iei cu d-ta.

— Lasă pe mine, Vasile... făr’ de tine nu mă duc, am răspuns cu siguranţă.

Însă peste vro zece zile mi-am luat adio de la maica mea, care plângea, de la tatul meu, care se stăpânea ca să nu plângă, de la frate, de la soră, de la mama Gahiţa, de la servitori şi am plecat, lăsând în urma mea pe bietul Vasile Porojan... Ochii lui se umpluseră de lacrimi pentru întâia oară de când îl cunoşteam. Am plecat odată cu Alexandru Cuza, căruia norocul îi rezerva tronul României, cu vărul său, N. Docan, şi cu pictorul Negulici, care a murit la Constantinopol în urma evenimentelor de la 1848. Conducătorul şi guvernatorul nostru era însuşi secretarul vestitului Corai, dnul Filip Furnasaki.

Cinci ani întregi am stat în Paris, cercând, după dorinţa părintelui meu, să mă pregătesc pentru studiul medicinei, apoi pentu studiul dreptului... Cercare zadarnică, fiind contrară imaginaţiei mele vagabonde şi aplecării mele pentru literatură...

La întoarcerea mea în ţară, pe la sfârşitul anului 1839, după o plăcută călătorie prin Italia, am găsit casa părintească completă... Porojan singur lipsea, căci fugise a doua zi după plecarea mea la Paris şi nu se mai întorsese la stăpâni de frica zgardei cu coarne de fier şi mai cu seamă de groaza poliţaiului Urzică, prin mâinile căruia era obicei să treacă toţi ţiganii leneşi, tâlhari sau prea iubitori de libertate... Nu trecu însă mult timp şi el apăru în curte, căci auzise de întoarcerea mea. Dorul de mine îl făcu să înfrunte asprimea pedepsei ce meritase... dar am avut nespusă mulţumire de a-l scăpa şi de a-l reintegra iarăşi în postul său de pitar al casei. După moartea părinţilor mei, am eliberat toţi robii noştri, voind astfel să recunosc amicia lui Porojan pentru mine. Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor adunaţi că sunt liberi! Că nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuţi şi deprinşi ca servitori în casa boierească şi că pot să meargă unde le place fără împiedecare din partea nimănui.

Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare sălbatică, şi bucuria lor prin o mie de sărituri deşănţate, ca oameni muşcaţi de tarantelă. Vreo trei bătrâni însă au început a plânge şi a-mi zice:

— Stăpâne, stăpâne, ce ţi-am greşit ca să ne urgiseşti astfel, păcătoşii de noi?!... Ne faci slobozi?... Cine o să ne poarte de grijă de azi înainte?... Cine o să ne hrănească, cine să ne îmbrace, cine să ne cunune, cine să ne îngroape?... Stăpâne, nu te îndura de noi şi nu ne depărta de mila măriei tale!

Vorbe deşarte pentru mulţimea ce intrase în paroxismul beţiei!... Toţi, părăsindu-şi bordeiele, plecară a doua zi cu tot avutul lor ca să meargă... Unde?... Nu o ştiau nici ei, dar se porniră ca să calce peste orizont şi să afirme dreptul lor de oameni liberi... Laia se opri la cea întâi crâşmă, pentru ca să celebreze noua lor poziţie socială, apoi se opri la a doua crâşmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconaşului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin libertuşca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decât celălalt etc., etc., şi astfel au dus-o întruna până ce, bându-şi până şi căciulile şi apucându-se de furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Piatra şi de la Bacău.

Peste şase luni, s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger, şi au căzut în genunchi cu rugăminte ca să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, după cum spuneau ei... Această reîntoarcere de bunăvoie la sclavie m-a făcut a cugeta mult asupra modului de a libera popoarele ce sunt sclave din născare şi m-am convins că pe cât e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite.

Porojan însă nu împărtăşi soarta celorlalţi ţigani. Devenit liber, el se duse să exerciteze în ţinuturi meseria lui de pitar şi în sfârşit se stabili la Piatra. Astfel ne pierdurăm din vedere ani îndelungaţi... Mi se spusese chiar că ar fi murit!...

Într-o zi, pe când şedeam la masă în umbra copacilor din grădina de la Mirceşti, zăresc un străin cu surtuc de nankin şi cu picioarele goale... Figura lui nu-mi părea necunoscută... o privesc cu luare-aminte... Ce să văd?... Porojan!... Cine poate spune bucuria mea?... Tovarăşul meu de copilărie! trăieşte! iată-l!... iată-l plângând şi sărutându-mi mâinile!... Nu ştiam ce să-i dau ca să-i fac mulţumire... Îmi venea să-l poftesc la masă; să-i propun o partidă de arşici.

După cele întâi momente de uimire, el îmi povesti odiseea lui, un lung şir de mizerii omeneşti, apoi se rugă să-l primesc a fi pitar la Mirceşti, zicând că voieşte să moară unde s-a născut. Am primit cu recunoştinţă, l-am îmbrăcat din cap până-n picioare, i-am hotărât o leafă bună şi i-am gătit o odaie deosebită în ogradă. El s-a instalat şi după două zile s-a făcut nevăzut împreună cu un cal al vătafului!

De-atunci l-am mai întâlnit o dată la Piatra, slăbănogit, plin de reumatisme, plecat spre pământ de aspra mână a bătrâneţii şi dezgustat de lume. Sărmanul! a părăsit-o în sfârşit, luând cu el partea aceea din tabloul social care ne arată familiile boiereşti înconjurate de servitori ţigani, precum erau casele patricienilor r omani, pline de sclavi aduşi din lumea întreagă.

***

 PATRU BLĂNI ȘI-UN PUMN DE CUIE

Claudiu VĂDUVA

Muncești o viață că nebunul

Și alergi peste tot in lume

Sperând să faci avere multă

Care să-nalțe al tău nume.

Lași nopțile să-ți fie albe

Tot căutând să ai mai mult,

Și-ți amintești într-un târziu

Că timpul nu dă cu împrumut.

Ai inima în piept secată

De certuri cu ai tăi dușmani,

Și, uneori, familia toată

Ai vinde-o pentr-un pumn de bani.

Nu te gândești și nici nu-ți pasă

De anii care i-ai pierdut

Și tot crezând că faci averi

Muncești mai tare și mai mult.

Îmbătrânești și-aștepți răsplata

Când viața lăcătu-și încuie,

Dar tot ce iei din lumea asta

Sunt patr u blăni și-un pumn de cuie.

***

 Romanță în Re minor

– pentru bărbații însurați –

(Poezii de-un franc)

Eduard Zalle

  

Viezure cu ochi de cal,

Draga mea posacă,

Am ajuns acum la mal

Noi – un bou și-o vacă.

Și pe drum s-au întâmplat,

Oh, minuni mai multe!

Boul, ție ți-a cântat;

Cine să-l asculte?

Tremurând, ai dat din cap – 

Cumpăn-a fântânii,

Lasă, dragă, că te scap

De toți gărgăunii

Și ne-om face rostul nost’,

Undeva, pe vale.

Fost-ai, lele, cât ai fost

Patimii carnale,

Că de-acum, te-ai fleșcăit

Și mi-ai stins feștila,

Dar te-oi scoate la prășit

Chiar și cu de-a sila,

Și ne-om da în brazdă noi

Ca la tinerețe,

Că am fost cândva de soi

Și cu boașe crețe!

Viezure cu ochi de cal,

Draga mea vetustă,

Am păstrat bonul fiscal

Pe chiloți și fustă,

Și pe sutienul mov

Cu danteluri fine, 

Poate-ți vine de libov.

Gata, nu mai ține!