***

 HERMANN HESSE, LUPUL SINGURATIC

În 9 august 1962 a murit scriitorul german Hermann Hesse (născut în 2 iulie 1877), reprezentant de vârf al „modernității conservatoare” europene, în varianta literaturii alegoric-inițiatice și sapiențiale. Să-i așezăm legenda sub lupă.

„Nici unul dintre noi, literații, nu știe azi în ce măsură propria umanitate și imagine despre lume, limbajul, credința, răspunderea, conștiința și problematica lui sunt familiare și înrudite, accesibile și inteligibile celorlalți, cititori sau chiar colegi de breaslă. Ne adresăm unor oameni pe care îi cunoaștem prea puțin și știm că pentru ei cuvintele și semnele noastre sunt deja o limbă străină, că le citesc, poate, cu râvnă și plăcere, dar le înțeleg doar aproximativ, în vreme ce structura și ideile unui ziar politic, ale unui film, ale unei relatări din sport li se par mult mai firești, mai demne de încredere și le pot înțelege în întregime”, nota, franc, Hermann Hesse în buza unui text-spovedanie - „Cerșetorul”. 

Un fel de a trăi (și de a crea)

Fin observator, lucid, aspru și frumos (în gândire) ca un diamant necizelat, Hermann Hesse completa: „N-avem de ce să ne plângem, cu toate că îi înțelegem prea bine pe aceia dintre colegii noștri care, sătui să fie singuri, cedează în fața dorinței de ordine, de claritate și de integrare într-o comunitate și se încredințează acelui refugiu pe care îl oferă biserica și religia sau substituenții moderni ai acestora. Noi, independenții, neconvertiții recalcitranți, nu vedem în însingurarea noastră doar un blestem și o pedeapsă, ci și un fel de a trăi, și asta înseamnă pentru artist posibilitatea de a crea”.

Origini complexe

Biografia „lupului” Hermann Hesse e, poate, banală. Povestită însă de el însuși capătă parcă sclipiri magice: „M-am născut în Calw, Pădurea Neagră, în 2 iulie 1877. Tatăl meu, un german baltic, provenea din Estonia; mama mea era fiica unui șvab și a unui elvețian francez. Tatăl tatălui meu a fost medic, tatăl mamei mele - misionar și indolog. Părintele meu fusese și el misionar în India pentru o scurtă perioadă, iar mama își petrecuse chiar câțiva ani din tinerețe în India și făcuse lucrare misionară acolo”. Interesante rădăcini, nu?

Educație religioasă rigidă

Dar să facem loc vocii lui Hermann: „Copilăria mea în Calw a fost întreruptă de o perioadă de șase ani (1880-1886) petrecută în Elveția, la Basel. Compusă din diferite naționalități, familia mea a preluat și experiența de a trăi în două culturi distincte, cu oameni și dialecte diferite. Cea mai mare parte a vieții de școlar am forjat-o în școli-internat din Württemberg, ori în seminarul teologic al mănăstirii din Maulbronn. Am fost un bun învățăcel, bun la latină, deși corect doar la greacă, dar nu eram un caracter ușor de gestionat și numai cu greu m-am încadrat în cadrul unei educații religioase care urmărea să supună și să distrugă personalitatea individuală”.

Vis de (tânăr) poet

În pragul preadolescenței s-au ivit și primele puseuri de revoltă/libertate: „De la vârsta de doisprezece ani mi-am dorit să fiu poet și deoarece asta nu constituia la acea vreme o carieră trasată și recunoscută oficial mi-a fost greu să mă hotărăsc ce cale să apuc. Oricum, am părăsit seminarul și școala de gramatică, am devenit ucenic la un mecanic, iar la vârsta de nouăsprezece ani am lucrat în magazine de cărți și antichități din Tübingen și Basel”. Un rebel! „La sfârșitul anului 1899 - releta Herman Hesse - mi-a apărut un volumaș de poezii, urmat de alte câteva creații mai mici care au rămas la fel de neobservate, până când în 1904 romanul Peter Camenzind, scris la Basel și plasat în Elveția, a avut un succes rapid”.

Traiul la țară

Efectul? „Am renunțat la vânzarea cărților, m-am căsătorit cu o femeie din Basel, mama fiilor mei, și m-am mutat la țară. La acea vreme, o viață rurală, departe de orașe și civilizație, era tot ce-mi puteam dori. De atunci am locuit întotdeauna la țară, mai întâi, până în 1912, în Gaienhofen, pe lacul Constanze, mai târziu lângă Berna, și în cele din urmă în Montagnola, lângă Lugano”. Viața tihnită a scriitorului Hermann Hesse avea să fie zdruncinată însă de precipitarea ostilităților Marelui Război: „La scurt timp după ce m-am stabilit în Elveția, în 1912, a izbucnit prima conflagrație mondială, iar cu fiece an care trecea m-am adâncit într-un conflict urât cu naționalismul german. Încă de la primele mele proteste împotriva violenței, unele timide, am fost judecat, atacat, hărțuit de valuri-valuri de scrisori de amenințare dinspre Germania”.

Interzis în Germania, iubit în toată lumea

Nu toate zilele scriitorului (de țară) au fost măcinate de răutatea foștilor conaționali: „Ura revărsată atunci dinspre Germania, care și-a atins limitele superioare sub Hitler, a fost stinsă ulterior de tinerele generații care au urmat nebuniei naziste, generații pacifiste, deschise unor valori universale pe care le sădisem și eu în scris. Inclusiv din India și Japonia am primit ecouri aprobatoare. După căderea lui Hitler, am fost reabilitat - dacă mă pot exprima așa - în Germania. Cărțile mele, pulverizate de naziști, interzise, aproape uitate, n-au fost însă republicate decât târziu în fosta mea patrie”.

11 ani pentru o singură carte

Hermann Hesse renunțase la cetățenia germană încă din 1923, când o dobândise pe cea elvețiană. De unde, probabil, și oprobiul nazist. „Am supraviețuit anilor regimului Hitler și celui de-Al Doilea Război Mondial muncind la romanul în două volume Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă). După ce am finalizat această carte, la care am lucrat nu mai puțin de unsprezece ani, ochii mi-au cedat. Boala aceasta oculară, la care s-au adăugat altele, specifice bătrâneții, m-a descurajat. Nu m-am mai angajat în proiecte de asemenea anvergură. Nu mai aveam putere. Păi, până-n 1914, am călătorit enorm, îmi plăcea mult să merg în Italia, unde am fost de câteva ori. Am locuit preț de câteva luni bune în Asia, tocmai în India. Apoi, odată instalate bolile, am renunțat la această pasiune”, mărturisea, tulburător, Hesse.

Moarte în Cantonul Ticino

Ultima parte a vieții l-a prins pe Hermann frământat de necazuri lumești: „Am divorțat de mama copiilor mei (care-i dăruise trei băieți: Bruno, Hans Heinrich și Martin) și am dus-o singur mulți, poate prea mulți ani. Apoi, m-am însurat din nou, iar prieteni credincioși mi-au pus la dispoziție o căsuță în Montagnola”. Aici, în tihnitul Canton elvețian Ticino, Hesse avea să și închidă ochii, răpus, la 85 de ani, de un accident vascular cerebral. 

Cele mai iubite cărți

Herman Hesse nu s-a sfiit să admită că întreaga sa opera literară a fost sub directa influență a câtorva gânditori: „Dintre filozofii occidentali, am fost atras de scrierile lui Platon, Spinoza, Schopenhauer și Nietzsche, precum și de istoricul Jacob Burckhardt. Dar ei nu m-au influențat la fel de mult ca filozofia indiană și, mai târziu, chineză. Am fost întotdeauna în relații familiare și prietenoase cu artele plastice, iar relația mea cu muzica a fost mai intimă și mai fructuoasă. Se găsește în majoritatea scrierilor mele”. „Cărțile cu cea mai clară pecete personală - aprecia Hesse - sunt cele de poezii, dar și povestirile Knulp (1915), Demian (1919), Siddhartha (1922), Lupul de stepă (1927), Narcis și Gură de Aur (1930), Călătoria spre Est (1932) și Jocul cu mărgele de sticlă (1943)”. 

Echivalentul german al ezotericului Sadoveanu

În completare, câteva tușe critice (marca Paul Cernat - cum altfel?): „După Thomas Mann, Hermann Hesse e una dintre feblețile mele cele mari, echivalentul german al ezotericului Sadoveanu (cu care are multe în comun, inclusiv ca avocat al umanismului și înțelepciunii Orientului). Am citit, uneori și recitit, aproape tot din ce s-a tradus din opera lui. Preferata rămâne Jocul cu mărgele de sticlă (urmată de... restul, nu mai intru acum în amănunte), dar țin mult și la povestirile sale, excelente - inclusiv Ultima vară a lui Klingsor”.

Hop și Cărtărescu

În ton: „Deși reprezentant de vârf al modernității conservatoare europene, în varianta literaturii alegoric-inițiatice și sapiențiale, Hesse a fost admirat de spiritualitățile alternative ieșite din mantaua avangardei. A fost, de altfel, și unul dintre membrii notorii ai falansterului artistic de la Ascona - Monte Verita, precursor al mișcărilor new age și hippie. Mai târziu, i-a prilejuit lui Hugo Ball (fondatorul mistic al Dadaismului) o monografie (1927). Era firesc să inflameze, la nivelul culturii populare, și imaginația sectelor psihedelice - liderul terorist al sectei Aum, Shoko Asahara, s-a declarat mare fan al lui Herman Hesse (pentru hagiografia Sîddhartha, evident). La nivelul literaturii române, influența lui e greu de evaluat. Cert rămâne doar impactul masiv asupra prozei lui Mircea Cărtărescu”.

62 de ani s-au împlinit în 9 august 2024 de la moartea lui Hermann Hesse

1946 a fost anul în care Hermann Hesse a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

„Noi, independenții, neconvertiții recalcitranți, nu vedem în însingurarea noastră doar un blestem și o pedeapsă, ci și un fel de a trăi, și asta înseamnă pentru artist posibilitatea de a crea”, Hermann Hesse

„Hermann Hesse e una dintre feblețile mele cele mari, echivalentul german al ezotericului Sadoveanu (cu care are multe în comun, inclusiv ca avocat al umanismului și înțelepciunii Orientului)”, Paul Cernat, istoric literar

„La nivelul literaturii române, influența lui Hesse e greu de evaluat; cert rămâne doar impactul masiv asupra prozei lui Mircea Cărtărescu”, Paul Cernat

***

 Prințul român care a salvat peste 50.000 de evrei de la exterminare, mort în anonimat la București, la 29 decembrie 1950...

Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja s-a născut la Haga, în Olanda, fiind fiul principelui Jean Constantin Alexandre Othon Karadja Pașa și al soției sale, Mary-Louise, fiica unui senator suedez.

Constantin a studiat dreptul la Inner Temple și a fost admis avocat în baroul englez. Vorbea fluent engleza, franceza, germana, suedeza, daneza și norvegiana și cunoștea limbile latină și greacă.

Tânărul s-a stabilit în România în 1916, după căsătoria cu principesa Marcelle Hélène Caradja, cu care a avut doi copii: pe Jean Aristide Constantin Georges Karadja și pe Marie Marcelle Nadèje Karadja.

Constantin a devenit cetățean român și a intrat în diplomație în 1920, devenind consul la Budapesta și apoi consul general la Stockholm și Berlin, iar în 1941 a fost numit directorul departamentului consular din Ministerul Afacerilor Externe.

Colecționar de cărți vechi și rare, diplomatul a întemeiat una dintre cele mai importante colecții aflată astăzi în cea mai mare parte în Fondul Bibliotecii Naționale și al Bibliotecii Academiei Române, căreia i-a dăruit cel mai complet exemplar al Lucrului apostolicesc tipărit în 1563 la Brașov de diaconul Coresi.

În iunie 1946, a devenit membru de onoare al Academiei Române, la propunerea generalului academician Radu R. Rosetti, dar a fost eliminat din Academia Republicii Populare Române în 1948 din cauza originii sale burghezo-moșierești.

Din funcția sa de consul general al României la Berlin pe care a deținut-o între 1931 și 1941, apoi ca șef al secției consulare în Ministerul Român de Externe, funcție deținută până în octombrie 1944, Karadja a depus o intensă activitate de salvare a evreilor români surprinși de război în Germania nazistă.

În septembrie 2005, în cadrul unei ceremonii la ambasada israeliană din Berlin lui Constantin I. Karadja i s-a conferit post mortem titlul de „Drept între Popoare” de către Institutul Memorial al Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim.

Au fost prezentate în detaliu demersurile sale diplomatice care au dus la salvarea de la deportare și exterminare a peste 52.000 de evrei, bărbați, femei și copii din Europa aflată sub teroarea nazistă, în special din Germania, Franța si Ungaria, dar și din Grecia și Italia. În 1941, în timpul în care se afla în misiune la Berlin, diplomatul român primise instrucțiuni de la Ministerul Român de Externe ca pe toate pașapoartele evreilor români stabiliți în Germania nazistă să treaca etnia lor, punându-se astfel și mai multe obstacole în calea repatrierii lor in siguranță.

Dar el a refuzat să facă acest lucru și, pentru a nu stârni suspiciunea germanilor, a oferit ca alternativă trecerea unei inscripții particulare în acele pașapoarte, soluție pe care ministerul de externe de la București a acceptat-o.

Partea germana a fost anunțată de efectuarea acelei modificari, dar nu s-a specificat în ce consta ea de fapt. A fost lăsată să creadă ca mențiunea de “evreu” va apărea în pașapoartele respective, iar acest truc a păcălit pentru o vreme autoritățile naziste.

Atunci cand s-a aflat, diplomatul a fost declarat “persona non grata” și trimis înapoi la București. Din funcția de director al departamentului consular al Ministerului de Externe a cerut apoi tuturor diplomaților români de peste hotare să protejeze evreii cu rădăcini românești împotriva oricăror tipuri de abuzuri, reușind să facă din România un refugiu al evreilor de pe întreg continentul și convingând autoritățile să le ofere adapost, până când aceștia își aranjau emigrarea în alte țări.

După război, nu a mai rezistat mult timp în Ministerul de Externe. A fost concediat de noua putere de la București și i s-a refuzat dreptul de a se angaja în alt domeniu sau de a primi pensie de serviciu.

Cerințele “vremurilor noi”, regimul politic instaurat la București, teroarea și incertitudinea i-au grăbit sfârșitul lui Constantin Karadja. Avea să moară în anonimat pe 29 decembrie 1950, la vârsta de 61 de ani.

***

 Maurice Ravel a decedat pe 28 decembrie 1937...

Maurice Ravel s-a născut la 7 martie 1875, in Ciboure, în Ţara Bascilor; tatăl era de origine elveţiano-savoiardă iar mama – din Ţara Bascilor. Atracţia  compozitorului pentru sonorităţile hispanice se explică astfel prin ADNul  basco-hispanic. Însă micul Maurice nu a petrecut în Ţara Bascilor decât puţin timp, părinţii venind la Paris chiar în anul naşterii sale

Cercurile mondene ale vieţii de adult i-au intersectat drumurile cu muzicienii hispanici ai vremii. A devenit prieten cu pianistul  Ricardo Viñes, i-a cunoscut pe Isaac Albéniz şi  Manuel de Falla, doi compozitori care s-au inspirat intens din folclorul natal iberic.

Departe de a fi un elev model

Maurice Ravel a intrat la conservatorul parizian în 1889 pentru a studia pianul şi armonia. Deşi profesorii i-au recunoscut  unanim talentul, nu a obţinut niciun premiu sau distincţie importantă în primii ani de studiu;  în concluzie a abandonat cursurile.

În 1898 revine la conservator pentru cursuri  de compoziţie cu Gabriel Fauré. Din nou, nu obţine nicio recompensă şi trebuie să părăsească studiul. Fauré a remarcat în multe ocazii că elevul Ravel părea mai degrabă atras de poemele lui Edgar Poe sau Stéphane Mallarmé  decât de studiile muzicale.

Patru eşecuri la Premiul Romei

Motivat atât de încurajările profesorului său de compozitţie (Gabriel Fauré) cât şi de perspectiva de a câştiga o recompensă financiară (era într-o situaţie destul de precară), Ravel se prezintă nu mai puţin de cinci dăţi în faţa juriului pentru Premiul Romei la compoziţie ( între anii 1900-1905). Doar în 1901 a luat un premiu doi… Juriul îi apreciază stilul a fi prea îndrăzneţ, inadaptat la exerciţiul vremii. Însă tânărul compozitor avea deja o reputaţie solidă iar nerecunoaşterea talentului său declanşează mânia susţinătorilor. Polemica este atât de puternică încât presa se divide, declanşând “afacerea Ravel”.

Om de scandal (muzical)

În timp ce la începutul secolului XX cea mai mare parte a compozitorilor scriau pe textele marilor poeţi de secol XIX (Charles Baudelaire, Victor Hugo, Paul Verlaine…), Ravel alege Histoires naturelles de Jules Renard. Subiectele ? Animale: gâşte, curcani şi porumbei…

Prima prezentare a Istoriilor naturale şifonează publicul parizian şi în mod special pe membrii Societăţii Naţionale de Muzică. Cum a putut Ravel să compună plecând de la asemenea subiecte prozaice, terre-à-terre???

Alt subiect de scandal: pronunţia populară şi cântatul aproape de vorbit. Ravel a conservat eliziunea din textele de Renard, în care anumite vocale finale sunt suprimate (cum ar fi  “e”  din  “ presqu’ ’’)… o practică de café-concert !!!

Scutit de serviciu militar

Prea fragil, prea scund: Maurice Ravel este scutit de serviciu militar din cauza fragilităţii fizicului său. Departe de el gândul de a se sustrage  angajamentului militar, dimpotrivă…La începutul Primului Război Mondial, compozitorul nu visează decât la un singur lucru: să plece pe front.

Refuzat de aviaţie, ajunge în cele din urmă să conducă un camion, în martie 1916. În scrisorile trimise părinţilor, Şofer Ravel (cum se  numeşte singur) povesteşte peripeţiile pe care le îndură cu camionul său, botezat  ‘Adélaïde’. Aventurile durează până când muzicianul se îmbolnăveşte (în acelaşi an 1916) şi trebuie să revină la Paris.

Membru al Apaşilor

Sunt Apaşii din America de Nord – triburile indienilor renumiţi pentru curaj şi arta vânătorii.

Sunt apaşii parizieni –  bandele criminale ce mişunau pe străzile capitalei franceze în La Belle Epoque

Şi exista Societatea Apaşilor – un grup artistic format un pic după anul 1900, din care a făcut parte şi Ravel. Colegi de club apaş i-au fost Albert Roussel, Igor Stravinsky şi Maurice Delage…  Societatea Apaşilor era un simbol al efervescenţei intelectuale şi culturale din Parisul aflat la început de secol XX.

În relaţii reci cu Debussy

Ravel nu şi-a ascuns niciodată admiraţia pentru cel dintâi şi mai valoros membru al generaţiei sale,  Claude Debussy. Amândoi împărtăşeau anumite surse de inspiraţie (ambianţele acvatice, folclorul spaniol, umorul…) precum şi anumite trăsături de caracter  (independenţa, dificultatea în a se supune rigorilor academice ale instituţiilor precum conservatorul)

Se cunosc în 1901 şi vor fi în relaţii de prietenie până în 1905, dată de la care se instalează o anumită tensiune între cei doi compozitori. Bârfele care circulau prin Paris spun că  Ravel îi reproşa lui Debussy faptul că acesta a împrumutat tema Habanerei sale pentru a compune O seară în Granada.

Nu era decât un zvon. Debussy însă nu se sfieşte să critice muzica lui Ravel, pe care îl consideră prea artificial: “Ce mă agasează este atitudinea sa de Fachir fermecător ce scoate flori dintr-o pălărie!” (Scrisoarea lui Claude Debussy către  Jacques Durand, 25 ianuarie 1907)

Refuză Legiunea de onoare

În 1920, Maurice Ravel află că va primi Legiunea de onoare, cea mai înaltă decoraţie franceză. Compozitorul o refuză. “A consimţi să fii decorat este a recunoaşte statului dreptul de a te judeca” – declară compozitorul. Dacă motivul exact al refuzului rămâne necunoscut, ne putem gândi totuşi la o ipoteză a unui Ravel liber-cugetător, un pic înclinat către ideile naţionaliste.

Ei bine, dacă în timpul Primului Război Mondial, marea majoritate a contemporanilor săi se manifestă împotriva difuzării operelor muzicale austro-germane, Maurice Ravel aspira la internaţionalism. Scrie:  “Mă interesează prea puţin că Dl  Schoenberg, de exemplu, este de naţionalitate austriacă. Nu este mai puţin un muzician de înaltă valoare…”

Eternul celibatar

Misterul a planat asupra vieţii amoroase a lui Maurice Ravel. A avut prietene foarte apropiate, precum violonista Hélène Jourdan-Morhange căreia i-a dedicat Sonata pentru vioară în 1927… sau dansatoarea Ida Rubinstein, pentru care a scris  Bolero-ul. Dincolo de aceste nume, discreţia şi misterul rămân  neştirbite.

Sfârşit trist al vieţii

Sănătatea i se deteriorează din vara anului 1933, iar Ravel are probleme: nu mai poate să scrie, vorbeşte cu greutate dar capacităţile intelectuale îi rămân intacte. O boală neurodegenerativă pare a fi diagnosticul… În decembrie 1937 acceptă, nu fără reticenţe, o intervenţie chirurgicală sub hipnoză, pentru extirparea unei tumori cerebrale. Supravieţuieşte intervenţiei însă câteva zile mai târziu alunecă într-o comă profundă din care nu se va mai trezi. Se stinge la 28 decembrie 1937, la 62 de ani.

***

 Corneliu Baba, un pictor între Est și Vest

„Ideea care m-a urmărit este că şansa picturii mele a fost tocmai dezavantajul de a trăi în Est şi de a participa la toate coşmarurile acestei epoci, care mă urmăresc obsesiv în drama picturii mele.”

Iată ce scria, spre sfârşitul vieţii, Corneliu Baba, unul dintre cei mai importanți pictori români, în „Însemnările unui pictor din Est”.

Fantezia mea avea nevoie de un drum sinuos, de drama umană, văzută în toată cruzimea, violenţa şi laşitatea care continuă să umple, de-a lungul secolelor, Istoria. S-a stins la 91 de ani, în decembrie 1997. În necrologul publicat în ziarul „Adevărul” pe 30 decembrie 1997, Cornel Radu Constantinescu scria: „Şi-a marcat în chip absolut epoca şi contemporanii, pe care îi lasă mai bogaţi şi mai vulnerabili. (…) Ne rămâne speranţa ca memoria să concureze viaţa, ca netimpul veşniciei să ne mai viziteze timpul”.

Creația sa profund personală, racordată la tradiţia occidentală, realizată într-un limbaj unic, cum susțin foștii săi studenţi Henri Mavrodin, Zamfir Dumitrescu, Sorin Ilfoveanu sau Ştefan Câlţia, azi artişti cu un loc sigur in peisajul contemporan, înseamnă mult pentru arta românească din secolul XX. Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționant tot timpul, s-a depășit pe sine întuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai depare.

Dând dovadă de o vocaţie cultivată din copilărie de tatăl său, pictor de biserici, a traversat un întreg secol, lucrându-şi asiduu talentul, pe care-l respecta, nerisipindu-şi energia creatoare, căutând să dea chip obsesiilor în tablouri a căror valoare s-a bucurat de recunoaştere unanimă. A iubit deopotrivă lectura şi muzica, fiind fascinat de George Enescu, căruia avea să-i picteze un portret tulburător mai târziu, descoperit în timpul unui concert susţinut cândva la Craoiva, oraşul natal al pictorului: „Eram în transă, învăluit de un fel de exaltare, cu inima bătându-mi tare. Obsesia acestei siluete m-a însoţit apoi întreaga viaţă şi a condiţionat studiile mele ulterioare, consacrate portretului său”.

Stilul, dincolo de programe

Încă de la primele sale desene, datând din anul 1916, anul intrării României în război, alături de Antanta s-a aplecat cu acribie asupra omului și a chipurilor lui, studiindu-le în paralel cu studiul naturii. A rămas dincolo de programe estetice, fără să se afilieze la vreunul, fără să se regăsească tottal în vreunul. Deși în opera lui de tinerețe se simt ecouri din diferite orientări – expresionism, avangardă etc. – , creația lui Corneliu Baba se va apropia api de realism, dar unul profund personal, care l-a impus, făcându-i totodată şi un mare deserviciu. A rămas fidel crezului romantic – pictura este o taină pe care n-o descifrează teoreticienii sau ideologii, idee pentru care a pledat în faţa studenţilor, în lunga lui carieră pedagogică, începută în 1939, când era deja asistent la Catedra de Pictură a Şcolii de Arte Frumoase din Iaşi, la care el însuşi studiase sub îndrumarea lui Nicolae Tonitza.

În 1945 a devenit profesor de pictură la același institut, dar peste doar câțiva ani, în 1949, a primit interdicţia de a mai preda, din motive rămase incerte.

A părăsit Iaşiul şi s-a stabilit la Bucureşti. El însuşi a mărturisit-o mai târziu, în „Însemnarile unui pictor din Est”: „Cei doi ani care au urmat după plecarea mea din Iaşi (1950-1952) au fost cei mai grei. N-aveam unde locui; nu întotdeauna aveam ce mânca. Din când în când eram invitat la dejun de vreunul dintre noii mei prieteni. Când foamea mi-o cerea, mă invitam… eu singur. (…) Mă întâlneam cu Pallady, Dărăscu, Ressu. Vorbeam despre pictură şi despre timpul care trece. (…) Criticam opresiunea care sufoca arta şi desenam proiecte”. Sunt anii în care a acceptat să ilustreze „Mitrea Cocor”, cartea obedientă a lui M. Sadoveanu, şi „Bietul Ioanide”, romanul lui G. Călinescu. Mai târziu pentru acest gest a fost acuzat de pactizare cu regimul, pe care, pe altă parte, îl condamna neîncetat. Şi alte episoade din cariera sa au fost folosite în scop denigrator: scrisoarea din 1962, prin care cerea să devină membru al Partidului Muncitoresc Român, lucrări ca „Odihnă la câmp” şi câteva portrete sociale.

„Operele sale au fost recuperate de cultura oficială”

După anul 2022 poate că se vor clarifica relaţiile artistului iubitor de libertate cu regimurile la putere în Romania. Atunci ar trebui să iasă la lumină cele 17 volume ale jurnalului său, dorința autorului fiind ca ele să fie publicate la cel puţin 25 de ani de la moartea lui.

Până atunci, criticul de artă Pavel Şuşară, autorul unui ample monografii despre Corneliu Baba, pledează astfel: „Toată viaţa sa, Baba a rezistat demn, senin şi fără eroism, presiunii şi poate chiar tentaţiilor de a face compromisuri”. Acelaşi critic, admirator al artei pictorului român, susţine că, dincolo de cedările artistului, prin interpretare abuzivă cultura oficială şi-a arogat opera lui: „Antropocentrice prin viziune, umaniste prin structură, narative prin iconografie şi de un realism monumental prin construcţia directă a imaginilor, operele sale au fost recuperate de cultura oficială cu un respect adesea triumfalist. Titlurile sale de „artist al poporului”, de membru al mai multor Academii de Ştiinţe şi Arte din Est, precum şi reproducerea pânzelor sale în manualele şcolare sunt probe tangibile ale statutului cvasi-legendar al lui Baba”.

Obsesia pentru portret, prezentă în destinul său decenii întregi, a fost decisivă pentru evoluția artistului. Datorită portretelor sale unice, Corneliu Baba şi-a găsit un loc numai al lui, odată cu prima expoziţie personală din străinătate (la Bruxelles, abia în 1964), după participarea la expoziţii de artă românească la Varşovia, Praga, Budapesta, Belgrad, Helsinki, Atena, Viena. Au urmat Londra, Tokyo, Beijing, Tel Aviv, Boston, New Yok, Washington, Chicago, Palma de Mallorca, Lisabona, Buenos Aires, Glasgow.

Supravieţuind clipei, opera lui Corneliu Baba, explică acelaşi critic, respira acelaşi aer ca marea pictură occidentală, răspunzând creator influenţei exercitate de Goya, El Greco şi Rembrandt. Ciclurile originale dedicate arlechinului, regelui nebun, spaimei (cu primul desen început în ziua cutremurului din 1977), precum şi numeroasele portrete de personalităţi ale epocii sau de membri ai familiei, departe de normele artei academice, au fost o modalitate constantă de exprimare a condiţiei tragice a omului, rămânând principalele sale reuşite artistice. Corneliu Baba a pictat chipuri halucinante, de coșmar sau pur și simplu de vis, studiind revolta şi suferinţa, folosind cum numai el știe culorile, lumina şi umbra.

Prin spaţiul geografic în care a funcţionat, a fost un om al Estului. Prin racordarea la tradiţia picturii europene, prin afinitățile sale artistice, a fost un spirit al Vestului. A filtrat coşmarul trăit în spaţiul real printr-o conştiinţă artistică singulară, cum spunea el însuși, turnându-l în forme care ţin de un spaţiu spiritual ce transcende istoria. Tablourile, răspândite în diverse muzee şi colecţii, dintre care cea mai bogată este Colecţia Baba de la Muzeul de Artă din Timişoara, au rămas mărturie. La Timișoara, unde există 27 de tablouri ale sale, tocmai s-au întors luna aceasta 7 tablouri ale sale, care au fost expuse, alturi de tablouri semnate de Pablo Picasso, de exemplu, la Muzeul Academiei Naționale de Arte din Beijing.

Sursa: Ziarul Metropolis

***

 Antoni Gaudi, arhitectul de geniu care a murit fiind confundat cu un cerșetor

Antoni Gaudi a fost unul dintre cei mai celebri arhitecți ai tuturor timpurilor. Și-a lăsat amprenta inconfundabilă asupra orașului spaniol Barcelona, vizitat anual de milioane de oameni veniți să admire opera acestui geniu.

Stilul său neobișnuit și modul în care folosea culorile, formele și materialele au stârnit admirația multora. Dar au existat și oameni care l-au considerat pe Antoni Gaudi un fanatic religios și lipsit de gust.

Catedrala Sagrada Familia, lucrarea sa neterminată, a fost batjocorită de Picasso, în timp ce scriitorul George Orwell a numit-o „o monstruozitate modernă”, potrivit The Guardian.

Antoni Gaudi, nebun sau geniu?

Gaudi s-a născut pe 25 iunie 1852. Locul nașterii lui Gaudi este necunoscut, actele privind nașterea lui fiind pierdute. În copilărie, s-a îmbolnăvit de reumatism articular acut.

Din cauza sănătății șubrede, nu se putea juca alături de ceilalți copii, însă făcea plimbări lungi prin natură, admirând „cea mai mare operă a Creatorului”.

Uneori, își ajuta tatăl, care avea un atelier unde confecționa obiecte din cupru. Boala reumatică i-a marcat întreaga viață și a contribuit la decizia lui Gaudi de a deveni vegetarian încă de tânăr. Acesta era și extrem de religios, ținând adesea posturi lungi și restrictive.

La vârsta de 18 ani, Gaudi a început să studieze arhitectura la Universitatea din Barcelona. Potrivit site-ului oficial al Casei Batllo (una dintre creațiile lui Gaudi), în timpul ceremoniei de absolvire, decanul a afirmat:

„Am acordat această diplomă unui nebun sau unui geniu. Doar timpul ne va lămuri.”

Pe lângă Casa Vicens, Casa Batllo și La Pedrera, clădiri spectaculoase care poartă semnătura inconfundabilă a lui Antoni Gaudi, proiectul vieții arhitectului a fost, fără îndoială, biserica Sagrada Familia.

Gaudi nu a fost primul arhitect care a lucrat la Sagrada Familia. Construcția bazilicii a început în 1882, sub coordonarea lui Francisco Paula de Villar, un important arhitect catalan. De Villar și-a dat demisia în anul următor, iar Antoni Gaudi i-a luat locul.

A lucrat la acest proiect timp de 44 de ani, iar ultimii 11 ani din viață și i-a dedicat exclusiv construirii bazilicii. În tot acest timp, a devenit tot mai devotat credinței romano-catolice și chiar și-a câștigat porecla de „arhitect al lui Dumnezeu”.

Cu câțiva ani înainte de moartea sa tragică, Antoni Gaudi s-a retras din societate. Și-a abandonat activitățile zilnice ca să se concentreze doar pe credința sa și pe construcția Sagrada Familia.

S-a mutat în cripta clădirii neterminate, a început să se îmbrace neglijent, cu haine rupte, și a ignorat aproape complet regulile elementare de igienă.

Când a vizitat Barcelona pentru a vedea Sagrada Familia pentru prima dată, nunțiul papal Francesco Ragonesi a fost uluit atât de amploarea proiectului, cât și de aspectul de cerșetor al lui Antoni Gaudi.

Sfârșitul tragic

Din păcate, aspectul neîngrijit al lui Antoni Gaudi a fost unul dintre factorii care au dus la moartea sa. Pe 7 iunie 1926, arhitectul se îndrepta spre biserica Sant Felipe Neri pentru rugăciune și spovedania zilnică.

În timp ce se deplasa pe una dintre cele mai aglomerate artere din Barcelona, a fost lovit de un tramvai. Și-a pierdut conștiența și a rămas întins pe stradă, în locul unde a căzut.

Trecătorii nu s-au grăbit să-l ajute, crezând că este un cerșetor. La acea vreme, cerșetorii erau și mai ostracizați decât astăzi, primind rareori până și îngrijiri medicale elementare.

Potrivit AntoniGaudi.org, Gaudi era deja în stare critică atunci când a fost observat de un medic care locuia în apropiere. Medicul l-a urcat într-un taxi și l-a transportat la spitalul Santa Crue.

Întrucât arhitectul nu avea la el niciun ban și nici documente de identificare, medicii de la spital erau convinși că au de-a face cu un bătrân fără adăpost. L-au așezat pe un pat și i-au oferit un ajutor minim.

Când capelanul bisericii Sagrada Familia a ajuns la spital, era deja prea târziu. După aflarea identității sale, medicii au încercat să îl salveze, dar pe 10 iunie, la trei zile de la accident, arhitectul a încetat din viață.

Pe 12 iunie, o mulțime de oameni s-a adunat în cripta Sagrada Familia pentru a-și lua rămas bun de la Antoni Gaudi. La momentul morții lui, monumentala bazilică era finalizată doar în proporție de aproximativ 25%.

Construcția a continuat după moartea sa, dar a fost întreruptă de războiul civil spaniol la mijlocul anilor ’30. Lucrările au fost reluate în anii ’50, iar data preconizată pentru finalizare este anul 2030. Moștenirea lui Antoni Gaudi, este, așadar într-o continuă transformare.

***

 Ion Iancovescu, un actor de legendă aproape uitat

Ion (cunoscut și ca Puiu sau Iancu) Iancovescu s-a născut pe 20 decembrie 1889 la Cozia și a debutat în 1910, în piesa “Nepoftitul” de Tristan Bernard. Celebritatea a cunoscut-o după doar un an, pe 3 octombrie 1911, cu piesa “Cometa” de Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif. În memorabila seară a premierei, după terminarea spectacolului, numeroși spectatori de prim rang au venit în cabina tânărului interpret să-l felicite pentru succesul repurtat în rolul principal. Se spune că, atunci când felicitările erau mai în toi, cineva i s-a adresat, pompos, actorului: „Până acum trei ore erai un necunoscut, acum ești celebru!”. „Pardon! a replicat, înfipt, Iancovescu. Realitatea, domnul meu, e alta: până acum trei ore, D. Anghel şi Șt. O. losif erau nişte necunoscuţi, iar acum, datorită mie, sunt autori dramatici consacraţi!”

Stilul Iancovescu, unic în peisajul artistic bucureștean, s-a impus repede. Actorul a devenit o vedetă nu doar pe scenă, ci și în lumea cafenelelor, a redacțiilor, a saloanelor interbelice. Toată lumea îl cunoștea pe Iancovescu, era un răsfățat al gazetelor și al publicului, juca în mai multe teatre, a fost partenerul Elvirei Godeanu, a descoperit-o pe Dina Cocea și i-a îndrumat pașii lui Radu Beligan, le-a fost prieten lui Grigore Vasiliu Birlic și lui Bălțățeanu, a și fondat câteva trupe, era căutat de regizori debutanți și consacrați pentru a apărea în piesele lor, pentru că numele lui pe afișe însemna un succes sigur.

A traversat cu eleganță și zâmbetul pe buze vremurile tulburi ale primilor ani de după război, nu s-a sfiit să-și spună opiniile despre noul regim, motiv pentru care nu a devenit, ca mulți alți confrați, un răsfățat al puterii, dar a continuat să fie iubit de spectatori pentru arta sa unică.

Ion Iancovescu despre el însuși, după 18.000 de spectacole…

“— Cred că e necesar să mă prezint!

Asta mi-aduce aminte de un proces la care figuram ca martor. Când preşedintele mi-a adresat întrebarea formală „Cum vă numiţi?”, n-am mai avut timp să răspund, căci sala toată izbucni în hohote!…

Râdeau avocaţii, râdeau inculpaţii, râdeau aprozii, râdea publicul, râdea şi curtea.

Aşa! Acum, după ce m-am prezentat, să-mi daţi voie să vă spun că n-a sosit încă pentru mine ceasul amintirilor. Ca să-ţi scrii memoriile trebuie să îndeplineşti două condiţiuni:

a) să fii bătrân şi

b) să trăieşti cu privirile întoarse spre trecut.

Că nu-s bătrân mi se pare atât de evident, încât nici nu vreau să stărui, ca să nu supăr pe vechii mei colegi de şcoală şi de teatru. În ce priveşte privirile, le am atât de bine fixate asupra prezentului, încât abia mai am răgaz să trag cu coada ochiului spre viitor. Cât despre trecut, sunt hotărât să mă plec asupra lui într-o carte în care voi evoca o seamă de oameni din care, unii, îşi fac acum plimbarea prin aşa zisele câmpii elisee. Un dicton bătrân susţine că despre morţi nu trebuie să zicem decât bine. Venerabila înţelepciune latină se înşală! Cred mai degrabă că despre morţi, oameni şi timpuri, nu trebuie să spunem decât adevărul! De aceea, cartea mea de amintiri, care nu e deocamdată decât un proiect, se va numi: „Oameni văzuţi de aproape”. Nostalgia trecutului e întâiul simptom al bătrâneţii. N-o lăsaţi să se agraveze!… Ea se tratează de altfel uşor: o plimbare prin oraşul care freamătă ca un furnicar, — priveliştea oamenilor care muncesc şi se bucură laolaltă, asta face parte din tratament, gândindu-mă la memoriile mele, „Oameni văzuţi de aproape de I. I. I.“ — carte pe care am de gând s-o scriu… şi care nu va fi scrisă niciodată… fiindcă… „cea mai frumoasă istorie din lume n-a fost scrisă niciodată” — eram atât de copleşit de tot ceea ce se leagă de această carte, încât târziu, abia la capătul unei plimbări, dintr-un ungher al memoriei se desprinde… vie încă, imaginea unei zile însorite de care mă leagă un eveniment mărunt: „Patima Roşie” la Paris…

Piesa aceasta îmi trezeşte atâtea aduceri aminte, încât mă văd silit să reţin doar cîteva, rezervând restul pentru Memoriile mele (aviz editorilor!).

Mai întâi de toate, daţi-mi voie să evoc înaintea dv. pe un foarte tânăr şi foarte talentat prieten intim al meu, pe Puiu Iancovescu de-acum cincizeci şi… nu ştiu câţi de ani?! Ca să vă daţi seama că una e „actul de naştere” şi alta e „vârsta”, e de ajuns să mă contemplaţi mai de aproape…

Când mă gândesc câtă vreme am pierdut! N-am apucat să joc decât 18.000 (optsprezece mii) de spectacole! — ceea ce pare mult la prima vedere, dar în raport cu eternitatea e un fleac! De optsprezece mii de ori am stat în faţa publicului — căpătând convingerea naivă că ţara vuieşte de numele meu. M-ar fi mirat să aflu că sunt oameni care habar n-aveau de existenţa mea zgomotoasă…

Voi reveni asupra acestui lucru la sfârşit…

Iancovescu

Mă întrezăresc într-o după-amiază de iarnă în jurul unei mese la Careul „Imperial” — şters azi de pe suprafaţa Capitalei de parcă nici n-ar fi fost vreodată — ascultând, citindu-mi din „Patima Roşie” pe autorul ei. Îl mai aud încă pe marele Iancu Brezeanu mormăind, pe un ton inimitabil: „Crapă doniţa de frig — acasă la ei — şi ei îşi fac iluzii la cafenea!“

Iată-ne apoi în anul istoric 1916. Premiera se apropia. Chiar în preajma acelei memorabile seri, m-am hotărât să smulg un drept ce întîrzia: „Ori mă faceţi societar, ori plec!” Şi asta când premiera bătea la uşa stagiunii! Victoria a fost uşoară.

În seara premierei am găsit o carte de vizită pe uşa cabinei mele: „Ion Iancovescu, societar al Teatrului Naţional”. Nu ştiu cum sună asta acum în urechile colegilor mei mai tineri, dar asigur că pe atunci a fi societar al Teatrului Naţional era un adevărat blazon de nobleţe artistică, era un fel de boierie în slujba Idealului!

La gândul că faci parte din „Societatea dramatică”, vibrai altminteri ca mai târziu, când între tine și ideal s-a așezat un contract rigid, ca toate contractele!

E locul să vă mărturisesc sincer că, fără să fi pândit pe atunci locul cuiva, am răspuns la o anchetă a ziarului „Rampa” că, de îndată ce voi fi chemat în fruntea acestei instituţii, voi reînfiinţa Societatea dramatică, ale cărei rezultate nimeni nu le poate uita… Un mare poet şi ministru care mă iubea şi mă admira, citind aceste declaraţii, m-a chemat… (dar despre asta în „Memoriile mele“).

După o lungă concentrare care a ţinut până la intrarea în război, iată pe licheaua de Rudi cu raniţa în spinare, pornind spre tranşee. Plutonierul Iancovescu juca pentru întâia dată, într-o piesă patriotică!

Ca şi licheaua de Rudi, mă gândeam, trecând prin ploaia de gloanţe, că şi Rudi străbătea de la Capşa până la locuinţa sa din Calea Victoriei 144, pe o ploaie torenţială, cu ţigara aprinsă între buze, fără ca vreo picătură de ploaie să i-o stingă… De ce n-ar străbate şi plutonierul Iancovescu prin ploaia de gloanţe fără ca picăturile ucigaşe să-l stingă!…

După ce s-a lăsat cortina glorioasă peste ultimul act al războiului, am poruncit să se ridice cortina la Teatrul Mic — unul din numeroasele mele teatre… Jucam tot „Patima Roşie” cu Elvira aia de-a devenit „La Popesco”!

A fost o mare reprezentaţie, o seară unică. Uitasem să vă spun că în sală se mai afla Mister Moritz Gest, magnatul trustului teatrelor din Philadelphia, venit la Bucureşti pentru… (vezi „Memoriile mele”).

Când m-am întors în cabină — căci fusesem chemat împreună cu Elvira în loja conducătorilor statului şi decoraţi — în cabină mă aştepta Mister Gest care mi-a propus, prin semne şi cuvinte scoase din toate graiurile, să joc „Patima Roşie” în America.

După câtva timp m-am îmbolnăvit de fantezie — această boală care, de altminteri, nu m-a părăsit niciodată. Într-o asemenea criză de fantezie, am luat toţi banii din casa teatrului şi cu dânşii am trimis pe Elvira şi pe Mihalescu în America, să aranjeze turneul peste ocean cu Moritz Gest. Acesta a cerut însă ca, înainte de a veni în America, să jucăm „Patima Roşie” la Paris — bineînţeles, pe socoteala lui. M-am pomenit cu bani trimişi din New York de la Elvira şi Mihalescu… şi cu ordinul să plec neîntârziat la Paris. Mi-am luat trupa din care mai făcea parte şi Storin, şi, într-o minunată dimineaţă pariziană, am descins pe malurile Senei…

Iancovescu

Iată-mă în seara premierei la „Teatrul de L’Oeuvre”, într-o cabină, înconjurat de icoane vechi de la mine de la Cozia cu care am plecat la drum.

Emoția mă gâtuia. Magnifică seară! În sala ticsită, tot ce avea Parisul Artei mai strălucitor: Gémier, Antoine, De Max, Lucien Dubech, Paul Valery, Paul Sauday, Gabriel Boissy, Robert de Flers, Ginsbourg, Guitry, Verneuil, Maria Ventura, Victor Eftimiu, Agepsina Macri, Maria Filotti și atâția alții, la care mă gândesc uneori cu melancolie…

În același timp, tot la Paris, în turneu: Luigi Pirandello la Teatrul Athéné cu „Voluptatea onoarei”, cu Rugero Ruggeri, şi marea Eleonora Duse în „Femeia mării” de Ibsen, tot la „L’Oeuvre”. Ne-am făcut vizite reciproce. A fost „Întâlnirea marilor artişti“, cum spunea Pirandello.

Mai păstrez încă în auz zvonul ovaţiilor celui mai inteligent public de teatru din lume: francez-român, mă mai văd în lumina violentă a magneziului fotografilor, mai aud încă întrebările spirituale ale reporterilor şi mă văd încă la banchetul ce-a urmat, cu Mister Gest într-un cap al mesei şi cu André de Fouquieres în celălalt. Părerea criticii pariziene o găsiţi în ediţia a II-a a Patimei Roşii, iar banchetul de la Fogau, dat de Gémier, în onoarea noastră… (tot în „Memoriile mele”).

Entuziasmul a fost aşa de mare, încât Moritz Gest — care la Bucureşti nu vorbea cu mine decât prin semne şi prin interpret, căci nu ştia nici româneşte, nici franţuzeşte, nici italieneşte, nici nemţeşte, iar englezeşte nu ştiam eu — Gest a exclamat deodată pe româneşte: „Bravo, bă, băiete, mă! Bravo, bă, bravo, bă, ţie!…“.

Magnatul trustului teatrelor din Philadelphia era de prin… fundul Moldovei.

A doua zi am fost poftiţi — eu şi Elvira, Mihalescu nu, deşi a fost perfect în Scilţ, şi tovarăş cu noi (răspunsul în Memorii) de d. Leon Berard, Ministrul Instrucţiunii şi al Artelor, care, după ce ne-a decorat cu nişte palme academice (officier d’Academie), ne-a pupat, conform tradiţiei, pe mine mai uşurel, pe Elvira mai apăsat…

M-am întors în ţară primit aşa cum e primit cine se-ntoarce de la Monte Carlo sau de la Karlsbad… parcă nu făcusem nimic. Criticii teatrali m-au salutat cu o ciudată coaliţie a tăcerii, autorii dramatici nu aflaseră nimic — mă rog, triumful de la Paris nu stârnise nici un ecou pe malurile Dâmboviţei. M-am plâns sincer marelui meu profesor, Paul Gusty, care m-a consolat cu o anecdotă:

„Mă băiatule, ascultă ici… Era p-aici un lăutar cam tuciuriu la faţă, de-i zicea Costache… şi-ntr-o bună zi, Costache ăsta s-a dus la Paris cu scripca lui şi a făcut furori!… După ani şi ani de succese, l-a apucat deodată un dor năpraznic de ţară şi iată-l pe Costache coborând într-o bună zi la Predeal… Pe-o alee s-a ciocnit de marele nostru Iancu Brezeanu, care umbla cam pe două cărări… ca de obicei… Costache, care îi cântase de foarte multe ori la ureche, cum a dat cu ochii de Iancu Brezeanu, s-a repezit la el şi i-a pupat mâinile zicându-i: „Comment ca va, cher maître?“… la care Brezeanu i-a răspuns lapidar: „Hai sictir, ţigane!“. Şi atunci Costache, şi-a lăsat buza în jos şi a oftat mâhnit foarte:

„Va să zică la Paris, cher maître în sus, cher maître în jos, şi cum treci graniţa, în loc de cher maître dai de „Hai sictir, ţigane!“…

Iancovescu

„Patima Roşie“ — şi la sărbătorirea acestui secol al Patimei Roşii, vă rog să nu mă uitaţi, cum m-aţi uitat de data asta!…

Aştept invitaţia voastră!

Şi ca să termin această lungă cozerie în legătură cu cele 18.000 (optsprezece mii) de spectacole.

Nu de mult, de foarte curând, în piaţa fostului Teatru Naţional, bag de seamă într-o zi că o pereche — nici tineri şi nici bătrâni — îmi tot da târcoale. În cele din urmă, doamna se apropie de mine:

— „Mă iertaţi, Maestre, am pariat cu soţul meu că dumneavoastră sunteţi Vraca. El zice că nu sunteţi dumneavoastră!“

— „Soţul dumneavoastră a câştigat pariul, doamnă, cu toate că accept confuzia… Eu sunt Nottara fiul”.

…Şi să te mai fandoseşti cu celebritatea!?

Asta nu înseamnă că publicul nostru din ce în ce mai larg nu ştie să preţuiască aşa cum se cuvine pe actorii lui, dar cu condiţia ca actorul să fie într-adevăr al publicului şi nu cumva să-i încolţească în minte gândul nătâng că publicul e al lui. Totuşi, trebuie să vă mărturisesc că nu mi-a făcut plăcere să fiu confundat… şi gândindu-mă mai bine, mi-am zis că nu trebuia să-i răspund că sunt Nottara fiul…

Nu-i aşa? Trebuia să-i răspund graţios şi delicat:

— „Nu, doamna mea, eu sunt… Nottara tatăl!“

Şi voi termina această lungă cozerie cu un epitaf dedicat mie de răposatul Păstorel Teodoreanu:

    În pămîntu-acesta zace

    Iancovescu cel vestit,

    Care nu o să mai tacă

    Atâta cât a vorbit!… 

    Patima Roşie la Paris 

Doresc acestei perle autentice a dramaturgiei noastre şi aibă acelaşi mare succes de-acum o jumătate de veac şi să însemne ca şi pentru noi, Elvira şi Iancovescu, acelaşi început de mari cariere artistice pentru colegii ce calcă pe urmele noastre. Să scuturăm plumbul greu al melancoliei şi să uităm că morţii şi primii interpreţi sunt idealizaţi! Să uităm deci pe Iancovescu, pe Elvira şi chiar pe Brezeanu şi să ne bucurăm că avem încă un Rudi… încă o Tofană… şi poate chiar încă un Sbilţ…

Urez interpreţilor de astăzi ca peste alţi 50 de ani să sărbătorească şi ei aniversarea victorioasă a celor 100 de ani — un veac de la premiera comediei!”

*** Ion Iancovescu, revista Argeș, 1966

Marele actor a încetat din viață în același an, 1966, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Surse:

Dimineața, Ilustrațiunea română (1930)

Rampa (1924, 1930, 1933)

***

 Florica Musicescu, ilustra profesoară a lui Dinu Lipatti și Mândru Katz

Născută pe 21 mai 1887 la Iaşi, Florica Musicescu a fost fiica muzicianului Gavriil Musicescu și mătușa maternă a scriitorilor Ionel și Păstorel Teodoreanu, şi-a făcut studiile muzicale la Conservatorul din Iaşi, urmând apoi câțiva ani cursuri aprofundate la Leipzig şi Paris.

După un accident care i-a întrerupt cariera de pianist de concert, marea profesoară s-a dedicat, începând cu anul 1914, când a primit dreptul să predea cursuri în învățământul particular, cu pasiune carierei pedagogice, pe care a ilustrat-o cu o scânteietoare inteligenţă, devotament şi organizare metodică, fiind considerată una dintre întemeietoarele şcolii pianistice româneşti.

Florica Musicescu a condus mai târziu catedra de pian a Conservatorului din Bucureşti, printre cei mai cunoscuți elevi ai săi aflându-se Dinu Lipatti, Mândru Katz, Maria Fotino, Lory Wallfisch, Alexandru Hrisanide, Albert Gutman, Ludmila Popişteanu și Marta Paladi.

Pianista Maria Fotino spunea cu recunoștință într-un interviu: “Mi-aduc aminte când am văzut-o întâi. Aveam 8 ani. Ce instinct bun au copiii pentru adevăraţii profesori, cei care ştiu tot, cei care, cu gestul şi cuvântul, le deschid drumul, îi fac să înţeleagă cu mintea ce bănuiesc doar cu inima. Ce atent m-a ascultat. E mare lucru să poţi recunoaşte din primele gângureli cântecul de mai târziu. M-a învăţat să iubesc munca, să-mi însuşesc profund tehnica pianului, fără de care n-aş fi putut realiza nimic în arta mea. Aşa cum m-a format pe mine, s-a întâmplat cu generaţii de discipoli. Unii s-au afirmat mai mult, alţii mai puţin, fiecare după talentul şi după mijloacele lui, dar absolut toţi au învăţat să-şi însuşească respectul faţă de artă”.

Muzicianul Mândru Katz spunea, la rândul său: “A fost steaua mea călăuzitoare”, iar Dinu Lipatti mărturisea: “„Profesoarei Musicescu îi datorez în întregime meşteşugul meu pianistic”.

Ilustra profesoară s-a stins din viaţă pe 19 martie 1969, după o lungă şi grea suferinţă. Iancu Dumitrescu scria în România literară la dispariția ei: “Florica Musicescu avea, prin prestanţa sa, putinţa de a cultiva şi impune un talent tânăr, părerea ei fiind luată, de cele mai multe ori, drept un verdict indiscutabil. De o astfel de tărie are continuu nevoie arta, şi Florica Musicescu a purtat-o cu strălucire.

Există, desigur, în viaţa artiştilor drame personale, care se transfigurează apoi în fapte pline de semnificaţie. E probabil ca profesoara Florica Musicescu să fi putut fi o pianistă, o concertistă de prim rang şi totuşi n-a fost. Un accident timpuriu a împiedicat-o să-şi profeseze cariera. A devenit profesoară, nevrând să-şi trădeze vocaţia primă şi şi-a găsit una nouă. A realizat prin ea poate mai mult decât prin prima, în orice caz un fapt de adevărată nobleţe: a creat o şcoală interpretativă, a impus o manieră de lucru care ne lipsea, a întârziat asupra meşteşugului pianistic, a propulsat câteva talente tinere, pe atunci, înspre marea carieră.

O singură mărturie provenind de la unul dintre cei mai mari interpreţi de ieri, Dinu Lipatti, e de-ajuns spre a ne da seama de rolul fostei profesoare în muzica românească: “Domnişoarei Musicescu îi datorez în întregime meşteşugul meu pianistic”. Iar la Paris, Nadia Boulanger declara: „Când Dinu Lipatti a sosit la Paris era un pianist desăvârşit…” Se află în aceste două citate dovada cea mai elocventă a prestigiului şcoalei interpretative a Floricăi Musicescu.

Deschizătoarei de drum, aceleia care a ştiut să insufle unor generaţii pasiunea şi adevărul în artă, celei care a condus din umbră, nobilă, o parte din ceea ce numim destinul muzicii româneşti, un ultim salut!

Va trebui să găsim mijloacele spre a face ca numele, principiile lăsate în cartea de aur a interpretării, memoria ei să se poată succede timpului”.