***

 Olga Tudorache a decedat pe 18 octombrie 2017...

Marea actriță a luat cu ea toată suferința și secretele bine ascunse. A pătimit în dragoste, iar părul i-a albit într-o noapte, la 33 de ani, după ce soțul ei a părăsit-o pentru o franțuzoaică.

Olga Tudorache a debutat pe scenă în 1951. Avea 22 de ani. Publicul a plăcut-o încă de la început: o ținută aristocrată, voce tulburătoare, interpretare magistrală.

La sfârșitul ultimului act, Olga Tudorache era aplaudată îndelung și primea numeroase buchete de flori. Colegii ei de breaslă spun că atunci când s-a căsătorit cu chipeșul Cristea Avram, actrița era mai fericită ca oricând, iar când a adus pe lume pe fiul ei, Alexandru, era în al noulea cer. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața Olgăi Tudorache. De fapt, spunea asta și după multe decenii. Olga Tudorache a povestit despre fiul său că este cel mai mare succes al ei.

La scurt timp după ce Cristea Avram a părăsit-o, în 1966, Olga Tudorache a jucat doar pe scenă și nu a mai filmat până în 1970. Pe scenă, purta peruci care îi ascundeau părul bogat.

Legenda spune că în acest fel masca faptul că îi albise părul peste noapte, după ce a fost părăsită fără scupule de soțul ei mult iubit, care făcuse o pasiune pentru actrița Marina Vlady. Olga Tudorache ar fi albit complet în noaptea în care a Cristea Avram a părăsit-o pentru totdeauna.

Așa se face că ne-o amintim pe marea doamnă a teatrului românesc doar cu părul nins. Olga Tudorache a fost discretă și refuza să vorbească despre viața personală. Însă, apropiații știau câtă suferință poartă în inimă marea artistă.

În anul 1960, actrița Olga Tudorache avea 31 de ani, era foarte apreciată de public. Vocea inconfundabilă, ținuta majestuoasă și frumusețea ei l-au dat gata și pe Cristea Avram, un actor frumos și talentat, cu doi ani mai tânăr decât ea. S-au iubit cu patimă, spun colegii lor de breaslă. Iar din iubirea lor s-a născut Alexandru. Lumea invidia acest cuplu de actori frumoși care păreau că au tot ce și-au dorit în viață.

Povestea de dragoste a luat sfârșit în anul 1965, când la Studiourile Buftea a ajuns un mare regizor străin, Henri Copli, care căuta o vedetă internațională pentru a putea vinde viitorul său film, ”Mona, l’étoile sans nom”, după romanul ”Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian. A adus-o atunci în România pe Marina Vlady, o actriță în vogă, frumoasă și fascinantă. Dintre actorii români a ales un actor arătos, pe Cristea Avram.

Avram Cristea a cunoscut-o pe Marina Vlady pe studiourile din Buftea

Actrița Marina Vlady era vedetă internațională încă de atunci. Avea doar 27 de ani, dar jucase în filme încă din adolescență.

Îndrăgostit până peste cap, Cristea Avram a plecat la Paris, unde povestea lor a mai continuat o perioadă scurtă. Căsnicia lui și cea a Marinei Vlady s-au destrămat, dar nici povestea lor de amor nu a durat mult. În cele din urmă, Cristea Avram a fost părăsit de franțuzoaică, dar a continuat să joace în filme, apoi s-a mutat în Italia, la Roma. 

Părăsită, Olga Tudorache nu s-a mai căsătorit niciodată.

Cristea Avram s-a stins din viață, la 57 de ani, în 1989, de cancer la plămâni, după ce își pierduse întreaga familie, părinții și fratele.

***

 Psihologie inversa

Un tip se duce într-o seara la amanta si adoarme acolo. Cand se trezeste, îsi da seama ca era 3 dimineata.

- Nevasta-mea o sa ma omoare. Da-mi repede niste pudra de talc !

El ia pudra de talc si îsi da pe maini. Ajuns acasa, îsi gaseste sotia asteptandu-l furioasa:

- Unde ai fost pana la ora asta ?

- La o femeie.

- Arata mainile ! Zise sotia si el îi arata mainile pline de pudra de talc.

- Mincinos nenorocit, iar ai fost la bowling !

***

 Românul George Pomuţ şi povestea vânzării teritoriului Alaska

Pe 18 octombrie 1867 SUA a preluat Alaska, pe care a cumparat-o de la Rusia, un imperiu aflat, la acel moment, in dificultate financiara, pentru suma de 7,2 milioane de dolari. 

Iniţiativa „afacerii” a aparţinut secretarului de stat american de la acea vreme, William H. Seward, şi s-a concretizat prin anexarea de către SUA a unui teritoriu cu o suprafaţă de 1.518.800 km², pentru suma de doar şapte milioane de dolari, cu contribuţia indispensabilă a unui american de origine română, George Pomuţ, general şi diplomat, erou al războiului civil american care s-a desfăşurat între anii 1861 – 1866.

Geoge Pomuţ s-a născut la 31 mai 1818, în oraşul Gyula, comitatul Békés, în Ungaria de astăzi, tatăl său fiind fierar pe moşia grofului Wenckheim. Familia Pomuţ era de origine română, provenind din Săcele, comitatul (acum judeţul) Braşov, de unde bunicul său, Dinică Pomuţ, a plecat spre vest în căutarea unui trai mai bun.

Părinţii săi i-au asigurat o educaţie aleasă, în spiritul valorilor creştin ortodoxe, înlesnindu-i accesul la învăţătură.

Pomuţ a fost admis la Academia Militară din Viena, apoi a studiat la Academia Militară din Saint Etienne, Franţa, iar după încheierea studiilor universitare, a devenit procuror regal, ulterior înfiinţându-şi propriul birou de avocatură.

A participat la Revoluţia de la 1848 din Ungaria, înrolându-se ca voluntar în armata de honvezi. Unitatea militară în care a luptat a obţinut o serie de victorii în luptele din vara anului 1849, iar Pomuţ a fost ridicat la rangul de căpitan.

Apoi a lucrat ca secretar în subordinea guvernatorului fortului Komárom, Ujhazy, combatant revoluţionar în mişcarea lui Lajos Kossuth.

În octombrie 1849, după ce fortăreaţa de la Komárom a fost cucerită de generalul Julius Jacob von Haynau, Pomuţ a fost condamnat de guvernul austriac, iar pentru a scăpa de pedapsă, se refugiază, alături de un grup de 30 de camarazi, mai întâi în Italia, de unde pleacă în Germania, pentru ca în final să emigreze în SUA.

Ajuns la New York, la 24 februarie 1850, Pomuţ zăboveşte aici pentru câteva luni, iar împreună cu un alt român, bănăţean la origini, pe nume Dragoş, şi împreună cu alţi revoluţionari maghiari, se stabilesc spre vestul ţării, la Keokuk, în statul Iowa.

Mica lor colonie întemeiată aici, la Burlington, în fapt un loc sălbatic, a primit numele de „New Buda”.

În 15 martie 1855, Pomuţ obţine cetăţenia SUA – sub numele de Pomutz, iar în perioada următoare, cumpără, cu sprijinul unui om cu stare, suprafeţe întinse de pământ, dovedind un spirit întreprinzător deosebit.

În următorii cinci ani, Pomuţ devine deja un om care trăia în lux, având în proprietate suprafeţe întinse de teren, o fermă rentabilă, era concesionarul unor exploatări miniere extrem de profitabile, ba construise chiar şi o şosea pentru o mai bună circulaţie în vestul american încă sălbatic. Nu în ultimul rând, Pomuţ era artizanul unor planuri îndrăzneţe de extindere şi dezvoltare a acelei regiuni.

Însă Pomuţ nu şi-a uitat niciodată originile, militând mereu ca Ungaria să demonstreze un tratament mai bun faţă de minorităţile sale etnice, şi artând nevoia de cooperare a acesteia cu Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.

A urmat izbucnirea Războiului de Secesiune din America, care a divizat nordul aboliţionist de sudul care dorea menţinerea sclaviei, iar Pomuţ solicită înrolarea ca voluntar în Armata Uniunii nordului.

Aşadar, anul 1861 îl găseşte în poziţia de locotenent în cadrul Regimentului 15 de Infanterie din Iowa, alcătuit din peste 1.000 soldaţi şi 37 ofiţeri, sub comanda colonelului Reid. Pomuţ urcă treptele ierarhice militare, fiind promovat ca adjutant, impresionând mai ales prin calmul şi curajul de care dădea dovadă. A făcut adevărate fapte de vitejie în luptele de la Shilloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta, sau Savannah, iar drept recompensă, în anul 1863 este promovat la gradul de maior, iar în mai 1864, la începutul Bătăliei pentru oraşul Atlanta, generalul Frank P. Blair îl aduce la Cartierul General al Armatei Nordiste şi îl avansează la gradul de “Provost Marshall” al Regimentului 17.

Pomuţ era respectat de alţi mari generali americani, precum Ulysses S. Grant, William Tecumseh Sherman, William Belknap sau Andrew Hickenlooper, iar soldaţii aflaţi sub comanda sa îl îndrăgeau pentru stăpânirea de sine de care dădea dovadă şi pentru că îi conducea prin lupte oferind propriul exemplu.

În august 1864, Pomuţ se întoarce la Regimentul 15 Iowa, unde i se oferă comanda, fiind promovat la gradul de locotenent-colonel.

În anul 1865, ca o recunoaştere a meritelor sale militare, Senatul american îi conferă gradul de general de brigadă.

După războiul civil, cea mai fidelă caracterizare a faptelor de arme ale lui George Pomuţ a fost prezentată de generalul Walter O. Gresham, comandantul Brigăzii a III-a care cuprindea şi regimentul lui Pomuţ, care spunea: “L-am întâlnit pe Pomuţ; un brav şi curajos ofiţer care se bucura de o mare popularitate în rândul camarazilor şi soldaţilor săi. El nu este doar un ofiţer valoros, versat în toate problemele militare, ci şi un om cu o cultură superioară, un gentleman manierat.”

După încheierea Războiului civil, Pomuţ revine, pentru o scurtă perioadă la Keokuk, iar după câteva luni, la 16 februarie 1866, este numit în funcţia de consul al SUA la Sankt Petersburg, în Rusia, unde rămâne în funcţie timp de 12 ani. În această poziţie, Pomuţ demonstrează calităţi diplomatice de excepţie fiind un fluent vorbitor a nu mai puţin de opt limbi străine.

În acest mandat Pomuţ s-a făcut remarcat prin intermedierea unor negocieri între Rusia şi SUA, care s-au finalizat, în anul 1867, la 9 aprilie, prin cumpărarea, de către SUA, a zonei Alaska, dar şi prin încheierea unui Tratat esenţial pentru continuarea unor bune relaţii între cele două ţări.

În anul 1874 preşedintele SUA, Rutherford Hayes îl promovează pe Pomuţ la rangul de consul general.

În anul 1878, Pomuţ este înlocuit în funcţie de William Edwards, iar la încheierea misiunii sale diplomatice, este rechemat în SUA, însă, nu se ştie de ce, el alege să rămână în Rusia.

La 12 octombrie 1882, Pomuţ trece la cele veşnice la Sankt Petersburg, într-o sărăcie lucie, fiind înmormântat la Smolensk, capitala imperiului la acel moment.

După moartea sa, au existat nenumărate luări de poziţie ale unor înalţi oficiali americani, care au evocat personalităţile generalului George Pomuţ şi căpitanului Nicolae Dunca, un alt luptător de origine română care s-au sacrificat pentru păstrarea unităţii SUA, doi eroi care şi-au adus o contribuţie importantă la gloria Americii.

În anul 1913, Congresul american a emis un decret prin care se dispunea ca rămăşiţele pământeşti ale lui George Pomuţ să fie aduse şi înmormântate în Cimitirul Naţional din Arlington, însă după izbucnirea Primului Război Mondial, acest fapt nu s-a mai realizat.

În 1944, mai mulţi americani de origine română au construit prin colectă publică un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal, care i-a dat, simbolic, numele generalului – „General George Pomuţ”, vasul aflându-se în exploatare până în anul 1970.

Soldaţii din regimentul 15 Infanterie Iowa au făcut donaţii în fiecare an pentru îngrijirea mormântului său, drept recunoştinţă pentru eroismul său, dar şi pentru păstrarea în memoria publică a faptelor acestuia din perioada Războiului Civil American.

Eroismul generalului Pomuţ a fost, dealtfel evocat şi de preşedintele Bill Clinton, care, la 9 iulie 1997, aflat în vizită la Bucureşti, a amintit că Pomuţ a fost unul dintre cei care au făurit America de astăzi.

Nu în ultimul rând, au fost ridicate statui în memoria lui la Cleveland, SUA, şi la Gyula, în Ungaria.

În calitatea sa de consul, Pomuţ a fost implicat profund în negocierile pentru Alaska şi la un moment dat le-a şi prezidat. Discuţiile legate de vânzarea statului Alaska încetaseră odată cu izbucnirea Războiului Civil American, iar dupa victoria unionistă, Imperiul Ţarist avea toate motivele sa reînceapă negocierile.

Rusia trecea prin serioase dificultăţi financiare şi era pândită de pericolul de a pierde Alaska, fără vreo compensaţie, în favoarea Regatul Unit al Marii Britanii, inamicul lor în Războiul Crimeei (1853–1856).

Deşi Alaska nu era o zonă de interes, populaţia Columbiei Britanice a început rapid să crească la câţiva ani după încheierea ostilităţilor, goana după aur determinând înfiinţarea de colonii britanice pe continentul nord-american.

În aceste condiţii, ţarul Alexandru al II-lea a hotărât să vândă teritoriul, dar după ce britanicii nu au fost interesaţi de achiziţionarea zonei, în anul 1859 vine prima ofertă pentru americani. A urmat Războiul civil din SUA şi suspendarea negocierilor pe tema Alaska, însă în 1866, după încheierea ostilităţilor, ţarul l-a instruit pe ambasadorul său în SUA, Eduard de Stoeckl, să reia negocierile cu secretarul de stat american William H. Seward, în martie 1867.

Negocierile s-au încheiat după o şedinţă nocturnă, la ora 4:00 dimineaţa, la 30 martie 1867, fiind finalizate cu semnarea unui tratat, la un preţ de achiziţie de 7.200.000 de dolari, pentru 1,7 milioane de kilometri pătraţi, adică aproximativ circa 4,74 cenţi pe hectar, Alaska însemând, vă vine să credeţi sau nu, a şasea parte a teritoriului SUA de astăzi. Opinia publică americană era în general favorabilă tratatului, dar unele ziare ale vremii au criticat-o.

Însă, în pofida acestora, achiziţia s-a dovedit extrem de inspirată, la doar câţiva ani după cumpărare terenul respectiv dezvăluind bogăţii naturale inestimabile, dar şi un rol strategic important, mai ales pentru perioada Războiului Rece.

Pentru a deveni valid, tratatul dintre Rusia şi SUA cu privire la Alaska trebuia ratificat şi de Senatul SUA.

Ca urmare Seward l-a convins pe preşedintele SUA Andrew Johnson să convoace Senatul într-o sesiune extraordinară a doua zi, însă cum şi la acea vreme politica era „arta contradicţiei”, republicanii au luat în derâdere „nebunia lui Seward”.

Seward a dus, însă, o campanie convingătoare, şi cu susţinerea lui Charles Sumner, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului, la 9 aprilie 1867, a obţinut aprobarea tratatului cu 37 de voturi pentru şi 2 împotrivă.

A urmat o lungă perioadă în care relaţiile Congresului cu preşedintele Johnson s-au deteriorat, iar Camera Reprezentanţilor a refuzat să adopte mai multe acte importante, inclusiv plata preţului pentru Alaska.

La 18 octombrie 1867, a avut loc ceremonia de transfer, la Sitka, soldaţii ruşi şi americani au mărşăluit prin faţa casei guvernatorului, iar drapelul rus a fost coborât şi a fost înlocuit cu cel american, sub salve de artilerie.

În Alaska, ziua de 7 octombrie 1867 – conform calendarului iulian în vigoare în Imperiul Rus la acea vreme, a fost urmată de cea de 18 octombrie 1867, din calendarul gregorian folosit în SUA, iar fusul orar local a trecut de la 9:01:20 în urma meridianului Greenwich, la 14:58:40 înaintea lui.

Abia în iunie 1868, după ce procedura de impeachment a lui Johnson s-a încheiat, Stoeckl şi Seward au reluat campania pentru aprobarea fondurilor, votul final favorabil fiind acordat la 14 iulie, 113 voturi fiind pentru şi 48 împotrivă.

Estimările ruseşti pentru populaţia acestui teritoriu arătau că aici existau 2.500 de ruşi şi metişi, plus 8.000 de indigeni, în total circa 10.000 de oameni, plus, 50.000 de inuiţi şi autohtoni alaskani. Ruşii se stabiliseră în 23 de puncte de comercializare a blănurilor, aflate pe insule şi în apropierea coastei.

Existau două oraşe mai mari: Novoarhanghelsk, astăzi denumit Sitka, fusese înfiinţat în 1804 pentru a coordona comerţul cu piei de vidră de mare şi în 1867 era format din 116 colibe mici de buşteni cu 968 de locuitori, iar centrul industriei blănurilor, oraşul Sf. Pavel din Insulele Pribilof avea 100 de case şi 283 de locuitori. În zilele noastre, în Alaska locuiesc circa 710.000 de oameni.

***

 5 ciudățenii despre cei mai mari filosofi din istorie

Câțiva dintre cei mai mari filosofi din istorie sunt amintiți pentru cugetări care sunt studiate chiar și în ziua de azi. Mitul peșterii al lui Platon sau teorema lui Pitagora, de exemplu, s-au păstrat vreme de milenii după moartea creatorilor lor și încă au un mare impact asupra societății noastre.

Cu toate acestea, alte povești – unele destul de ciudate – s-au pierdut sau sunt mai puțin cunoscute. 

1. Socrate, filosoful care și-a pierdut viața, dar nu și simțul umorului

Socrate, unul dintre cei mai mari filosofi din istorie, avea obiceiul de a le pune întrebări încuietoare oamenilor pe stradă, însă fără a le oferi și răspunsuri. Cu o anumită ironie, astăzi ar putea fi numit „troll”, iar Socrate a plătit prețul suprem pentru această faimă.

În 399 î.e.n., Socrate a fost judecat pentru coruperea unor tineri, iar majoritatea juraților au votat pentru condamnarea filosofului la moarte. Într-un al doilea proces, care urma să decidă pedeapsa sa, Socrate putea alege între pedeapsa cu moartea și exil.

Considerând că ambele opțiuni erau nedrepte, el a cerut, în schimb, să fie recompensat pentru serviciile aduse Atenei și să primească mese gratuite pe cheltuiala statului. Ofensați de îndrăzneala filosofului, jurații l-au pedepsit cu moartea prin otrăvire.

2. Crisippus , filosoful care a murit de râs

Crisippus a trăit între 279 și 206 î.e.n. și este posibil ca moartea sa să fi fost cauzată de o criză de râs. S-a născut în Solos, Turcia zilelor noastre, și a fost atlet în tinerețe, înainte de a se apuca de filosofie.

Când s-a mutat la Atena, a studiat stoicismul sub conducerea lui Cleantes, șeful școlii stoice. Dar, pe lângă faptul că era un mare intelectual, lui Crisippus îi plăcea să se bucure de viață.

La o petrecere, pe când avea în jur de 73 de ani, beat fiind, a văzut un măgar mâncând o smochină. Într-o versiune despre moartea sa, se spune că ar fi strigat „dă-i măgarului să bea vin, să-i alunece smochinele pe gât” și a râs atât de tare de propria glumă, încât a murit în cele din urmă.

3. Platon, filosoful care a inventat un regat?

În jurul anului 360 î.e.n., Platon, și el unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a cunoscut vreodată lumea, a scris operele „Timaeus” și „Critias” – sau „Natura” și, respectiv, „Atlantida”.

În ele, filosoful vorbește despre o țară deosebit de avansată tehnologic, care a dispărut sub valurile mării. Așa a început legenda Atlantidei.

Dar, chiar dacă Atlantida era o țară pașnică și înțeleaptă, povestea lui Platon avea o abordare diferită. El a scris despre o țară bogată, avansată tehnologic și puternică din punct de vedere militar, care a fost coruptă tocmai de puterea pe care a atins-o.

Dacă Atlantida lui Platon ar exista astăzi, probabil că ar încerca să ne cucerească și să ne înrobească pe toți.

4. Pitagora, filosoful care credea că bobul are suflet de om

Pitagora este amintit astăzi ca matematician pentru relația pe care a stabilit-o despre ipotenuza și catetele unui triunghi, dar a fost și unul dintre cei mai mari filosofi greci.

Cu toate acestea, una dintre convingerile lui mai puțin cunoscute era că nu trebuia să mănânce bob (Vicia faba, o plantă ce seamănă oarecum cu fasolea). Pitagora credea că această leguminoasă conținea sufletele morților.

El a ajuns la această concluzie dezgropând niște semințe proaspăt plantate și observând asemănarea cu fetușii umani în stadiu incipient.

5. Cicero, filosoful roman care a influențat Renașterea la mai bine de un mileniu de la moartea lui

Marcus Tullius Cicero este considerat cel mai mare orator al Romei. Pe lângă faptul că a fost un mare filosof, a fost om de stat, avocat și scriitor și a fost consul în anul 63 î.e.n.

Influența lui Cicero era atât de mare, încât Iulius Cezar l-a invitat la un moment dat să fie al patrulea membru al unui parteneriat care a devenit în cele din urmă Primul Triumvirat.

Cu toate acestea, filosoful a refuzat, iar ani mai târziu a fost exilat din Imperiul Roman. Dar opera sa ca gânditor a fost atât de importantă, încât redescoperirea scrierilor sale – la mai bine de un mileniu de la moartea lui – a influențat întreaga gândire renascentistă.

***

 18 octombrie: Bătălia de la Șelimbăr

La data de 18 octombrie pe stil vechi, 28 octombrie pe stil nou a anului 1599 , a avut loc Bătălia de la Şelimbăr, dintre oastea munteană condusa de Mihai Viteazul și armata transilvană condusă de cardinalul  Andrei Bathory. Bătălia s-a terminat cu victoria armatei condusă de Mihai Viteazul, care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească. Înainte de a trece la înfăptuirea obiectivului propus, domnul muntean a convins conducătorii celor două imperii, Habsburgic şi Otoman, că fapta sa nu le lezează interesele. Astfel, după ce a asigurat hotarele țării, Mihai Viteazul porneşte spre Transilvania, iar oastea munteană urmează două direcţii principale: cea mai mare parte a oastei, sub conducerea domnitorului, trece spre Transilvania prin Valea Buzăului, pe când o altă parte a armatei ce era condusă de Baba Novac şi frații Buzeşti, pătrunde prin Valea Oltului, înaintând spre Sibiu. Cele două coloane au făcut joncţiunea, la 16 octombrie 1599, la Tălmaciu, iar peste două zile, la Şelimbăr, unde oastea munteană va întâlni armata condusă de Andrei Bathory. Bătălia a început cu un schimb intens de focuri de artilerie, iar cele 18 tunuri ale lui Mihai, au trebuit să facă față artileriei cardinalului Bathory,  superioară  numeric. Atacul cavaleriei muntene l-a început însuși Mihai Viteazul pe flancul stâng, pe când  corpul de oaste al lui Baba Novac a încercat să anihileze oastea transilvăneană din partea dreaptă. Mihai a inițiat  apoi un atac cu partea centrală a oștirii sale, care a pătruns în forță în dispozitivul inamic, lărgind flancurile spărturii și nimicind centrul oastei comandată de Gáspár Kornis care de teamă fuge de la locul bătăliei. În această situație, armata cardinalului  Andrei Báthory, rămasă fără comandant și atacată atât din centru, cât și din flancuri de oastea lui Mihai , se va dezorganiza rapid iar oștenii  vor  intra în derută și  vor începe să fugă. Astfel, la Șelimbăr, Mihai Viteazul a obținut o  mare și strălucită victorie, apoi triumfător va porni către Alba Iulia, unde va fi întâmpinat cu o imensă bucurie, de către  marea masă de români transilvăneni.

Lectia de istorie

†††

 Sonja Henie, zâna patinajului și a Hollywood-ului

Sonja Henie s-a născut la Oslo pe 8 aprilie 1910 și a dominat patinajul artistic mai bine de zece ani. A fost pentru prima oară campioană mondială în 1927, au urmat, apoi, numeroase alte titluri, printre care cel de campioană olimpică din 1928, obținut la Saint- Moritz, în 1932 la Lake-Placid, în 1936 la Garmisch și, în aceeași perioadă, a fost de șase ori campioană europeană.

“Sonja Henie, fiica fiordurilor, a învăţat să înfrunte, din copilărie, nămeţii şi gheţarii din patria ei. Până şi vechii zei scandinavi au ieşit din hrubele lor, s-au urcat pe culmile gheţarilor ca să aplaude blonda şi sprintena arătare, în zbor peste lunecuşurile eterne. Într-o bună zi, Sonja Henie a poposit în Europa şi a continuat vârtejurile ei prin toate capitalele, în faţa mulţimilor. Avea numai 14 ani şi a cucerit, cu o uşurinţă uimitoare, coroana de “regină a gheţii”. La Hollywood, stau, însă, la pândă zeii maşinilor. S-a încins o luptă între divinităţile anticei Scandinavii şi Molohii maşinismului modern. A învins Hollywood-ul. Sonja a devenit stea de cinema. Dar odată pe an, ea ascultă chemarea zeilor de acasă şi se întoarce în oraşul natal, Oslo, unde ascultă în poalele mamei, povestea zeilor înfrânţi”, scria Realitatea ilustrată despre sportivă în momentul de vârf al carierei ei.

A urmat apoi decizia firească de a se îndrepta spre patinajul profesionist: “Am stat multă vreme la îndoială înainte de a fi luat hotărârea să mă consacru sportului profesionist”, a povestit. Dar de îndată ce m-am hotărât, n-am mai avut alt gând. Nu puteam să rămân veşnic campioană amatoare de patinaj. Şi apoi, aveam ambiţii mai mari. Aceste ambiţii au dus-o la Hollywood, via Madison Square Garden, unde a plecat fără să fi fost chemată de nimeni. De data aceasta, vedeta a fost cea care a descoperit filmul, nu filmul vedeta.

Sonja Henie se afla într-o zi la Viena, într-un cinematograf de periferie, unde rula un jurnal Fox-Movietone. Întâmplarea a făcut ca acel jurnal să conţină un reportaj despre ea. Campioana olimpică s-a văzut pe ecran și a fost atât de entuziasmată încât, fără să spună nimănui, s-a îmbarcat pe vasul “Normandie” și după câteva săptămâni se afla la Hollywood.

Hotărâtă să-și continue antrenamentele, a chemat o echipă de specialişti care au început să construiască… un lac artificial astfel încât a putut să exerseze în continuare.

Ajunsă în cetatea filmului, Sonja Henie şi-a aranjat o reprezentaţie cu invitaţi speciali. “Îmbrăcată într-o rochiţă de satin alb, învăluită în lumina reflectoarelor, cu părul strălucitor şi gropiţele fascinante scoase în evidenţă, şi-a făcut apariţia şi, după douăzeci de minute de zbor pe gheaţă, spectatorii au fost fascinați de ea. În aceeaşi noapte Sonja Henie a obţinut primul ei contract pentru cel dintâi film, “Una dintr-un milion”, au relatat jurnaliștii la acel moment.

Presa americană i-a consacrat lungi articole în care se punea în discuție influența ei asupra modei americane. “Se vor purta gropiţe? Se vor purta bucle? În orice caz, se vor purta naturaleţea şi prospeţimea, mai mult decât s-au purtat vreodată”.

Patinatoarea a jucat în multe filme extrem de apreciate, printre care “Thin Ice” (1937), “Happy Landing”, “My Lucky Star” (1938), “Second Fiddle” (1939) și “Sun Valley Serenade” (1941), devenind, la apogeul carierei, una dintre cele mai bine plătite vedete de la Hollywood.

Primul ei soț a fost Dan Topping, proprietarul echipei de baseball New York Yankees, cei doi având un mariaj de șase ani, a fost apoi căsătorită timp de șapte ani cu Winthrop Gardiner Jr., iar din 1956, partenerul ei a fost Niels Onstad, un fost jucător de fotbal care devenise proprietarul unei companii de transport maritim.

În ultimii ani ai vieții, Sonja Henie a înfiinţat un centru de artă modernă la Baerum, lângă Oslo. Jurnalistul român Radu Voia a vizitat muzeul fondat de patinatoare și și-a publicat impresiile în ziarul Sportul din 1969, oferind o serie de amănunte despre primii ani ai carierei sportivei:

“La sfârşit de mai, am sunat la poarta Fundaţiei “Sonja Henie”, cochet grup de clădiri albe din cartierul de parcuri de la Hevikodden, din marginea împădurită a capitalei norvegiene. Ora era nepotrivită şi chiar ziua, dar amabilităţile unor gazde care căutau să-mi folosească din plin timpul de şedere atât de scurt în ţara fiordurilor au făcut ca uşile să se deschidă, deşi galeria de pictură modernă — cea pe care doream neapărat să o văd — era încă în plină organizare. Vernisajul importantei colecţii pusă la dispoziţia publicului de celebra vedetă a patinajului şi a ecranului urma să aibă loc abia câteva săptămîni mai târziu.

Sălile, în curs de amenajare, purtau pe pereții cu urme proaspete de zugrăveală doar câteva pânze răzleţe. Restul picturilor era încă împachetat, în lăzile pe care le aduseseră de la Paris, Zürich, Philadelphia, Boston. Foarte multe de peste Ocean, reşedinţa anilor de film ai Sonjei. Zadarnic am căutat între ramele tablourilor culorile stranii şi tulburătoare ale lui Edvard Munch sau peisaje din natura aspră a Norvegiei. Cuvântul aparţinea, în majoritate, armoniilor rigide ale pictorilor abstracţionişti, expresii foarte moderne într-adevăr, dar purtând semnături pe care nu le recunoşteam.

Mi s-a spus că Sonja Henie şi soţul ei, bogatul armator Nils Onstad, colecţionau numai pictură recentă, în general aparţinând unor artişti tineri. N-am îndrăznit să întreb dacă era reprezentată şi tema sportului, într-atât de departe mi se păreau cele ce vedeam în casa patinatoarei de ambianţa stadionului de gheaţă Frogner sau a trambulinei de la Holmenkollen. Doamna Henie nu era nici ea acolo. Se afla la reşedinţa sa de iarnă, de la Holmy Hills, lângă Los Angeles.

Poate că şansa nu m-a ajutat să iau unul din cele mai prestigioase interviuri din carieră. Sau — cine ştie — o fi fost şi un noroc că nu mi s-a prezentat prilejul unei revederi peste ani, care avea toate motivele să creeze o decepţie. Mai bine păstram intactă imaginea Sonjei, proaspătă şi cuceritoare, aşa cum o văzusem cu ani înainte, lunecând pe ecran ca o adevărată zână. Obrazul cu gropiţe, zulufii blonzi, zâmbetul ei de copil ştrengar, cine le-ar putea uita? A fost adorata publicului de cinema de-a lungul unui deceniu şi mai mult, după ce fusese aplaudată pe toate scenele de gheaţă din lume, în marile competiţii ale patinajului artistic.

Sonja Henie… Nimeni n-a încercat un clasament al tuturor sporturilor, pentru toate epocile. Un “omnium” în care să fie cuprinşi toţi marii campioni pe care i-a cunoscut istoria. Poate că o asemenea clasificare ar fi, într-un fel, lipsită de sens. Deşi restul popularităţii celor mai proeminente stele ale arenei sportive ar apărea ca deosebit de interesant. Şi fiindcă un asemenea clasament încă nu s-a făcut, ne luăm riscul de a plasa pe primul loc pe cea care a fost — pentru prima oară — denumită atât de potrivit “zâna gheţii”. Pentru mulţi, pentru foarte mulţi dintre noi, ea rămîne nr. 1 absolut al sportului.

Curios, Sonja Henie a turnat atâtea filme la Hollywood, dar niciodată un film al vieţii sale. Deşi scenariul ar fi fost direct captivant. Numai intrarea ei în arena întrecerilor a constituit un suspens răsunător. În 1924, la campionatul mondial de la Oslo, printre doamnele cu fuste lungi, îmblănite, care se prezentau în concurenţă pentru titlul de cea mai bună patinatoare, apăru o fetiţă de 11 ani, care — îndrăzneală supremă! — purta o fustă scurtă mai sus de genunchi… A plouat cu contestaţii la masa juriului, iar în presă apăreau rânduri ca acestea: “Dacă onorabilul ciclist Henie (n.r. fost recordman norvegian) vrea să-şi trimită fata într-un concurs de patinaj, să aibă grijă măcar s-o îmbrace decent, pentru a nu provoca scandaluri publice…”

Indecenţa Sonja fusese totuşi clasificată pe locul cinci, ceea ce, pentru vârsta sa fragedă, era deja o performanţă fără precedent. Avizaţi, însă, organizatorii Olimpiadei de la Chamonix din acelaşi an, îi interzic accesul în întreceri, instituind faimoasa regulă a limitei minime de vârstă. De fapt, era semnalul de alarmă al unui pericol pentru pretendentele cu drepturi câştigate dinainte. Sonja a fost exclusă atunci din orice competiţii individuale, trebuind să patineze doar în proba de perechi, unde ocupă locul cinci la mondialele de la Berlin, în cuplu cu compatriotul ei, 

Papa Henie nu dezarmase însă și, cu tenacitatea sa da rutier încercat, o încurajează pe fata lui să-și continue cu asiduitate antrenamentele. Îi construiește chiar un patinoar propriu acasă. Sonja efectuează câte 4 și 5 ore de pregătire pe zi, ceea ce pentru vremea aceea era de neconceput. Și în 1927, când campionatele mondiale revin la Oslo, Sonja Henie patinează din nou. Ia locul întâi!

A urmat o serie neîntreruptă de mari succese, rămase neegalate până astăzi: 10 titluri mondiale (1927—36), 6 titluri europene (de la instituirea competiţiei, în 1931), 3 titluri olimpice (St. Moritz 1928, Lake Placid 1932, Garmisch 1838).

Mini-jupa Sonjei (în lansarea modei, ea avea să se dovedească mai târziu o inovatoare de anvergură) nu fusese un simplu capriciu.

Despovărată de echipamentul greoi, tradiţional, micuţa norvegiană putea să execute pe gheaţă toate piruetele şi săriturile din repertoriul concurenţilor masculini. Ba şi altele noi. Ea a fost prima femeie care a sărit pe patine spectaculosul salt Axel —Paulsen şi tot ea a prezentat, pentru prima oară, un program de figuri libere conceput într-adevăr artistic. E drept, patinatoarele de azi efectuează Axel-ul dublu, iar Peggy Fleming, urmaşa ei cea mai autorizată, are în repertoriu exerciţii inaccesible chiar pentru Sonja Henie. Dar totul — chiar suita de titluri cucerite — trebuie văzut prin prisma dezvoltării de atunci a patinajului artistic. Sonja a avut marele merit de a ridica această disciplină sportivă pe o treaptă superioară, făcând din patinaj o adevărată artă.

Influența Sonjei Henie asupra contemporanilor ei în sport a fost colosală, devenise un adevărat mit. Iată cum descria într-un articol apărut în presa vremii patinatorul clujean Bela Horos, azi unul din cei mai apreciaţi antrenori ai noştri, întâlnirea sa cu marea campioană, la Budapesta, în 1929:

“Se zvonea că Sonja Henie are patine de argint și lor le datorează, în mare parte, succesele. Am întrebat-o despre aceasta chiar pe dânsa, acea fată scundă, durdulie, cu fața acoperită de pistrui, veșnic zâmbitoare. A râs cu poftă, arătându-și dantura impecabilă:

— Povestea e numai pe jumătate adevărată. Patinele mele au și argint, dar mai mult oțel. Eu, însă, prefer aurul, în medalii…

— Ce vă place în patinaj? am întrebat.

— Ceea ce nu se poate face în niciun alt sport. Să alunec, să dansez, să cânt cu glasul de argint al patinelor mele… Este pentru mine un joc, un joc minunat. Dar, câteodată, o treabă foarte serioasă.

Peste câteva minute, în fața publicului budapestan plin de uimire, Sonja cucerea al treilea ei titlu mondial”.

La Garmlsch Fartenkirchen, în iarna Iui 1936, Sonja Henie a dat ultimul ei recital de patinatoare amatoare.

“A revenit în patrie abia în 1959, după a treia sa căsătorie, cu Nils Onstad. În ultima vreme fusese adesea încercată de boală. Pe 12 octombrie 1969, un avion-ambulanţă o transporta de la Paris la Oslo, după un consult cu o echipă de medici specialişti. Suferea de leucemie. A murit în plin zbor, în timpul somnului. Cea care fusese steaua cea mai strălucitoare a patinajului s-a stins pentru totdeauna…”

Sursa:

Sportul, octombrie 1969, un articol semnat de Radu Voia

***

 5 curiozități despre cazuar, cea mai periculoasă pasăre din lume

Cazuarul poate fi considerat un dinozaur viu, cu gheare ca pumnalele și cu un corp asemănător cu al struțului.

Pentru că este atât de corpolent și are mijloacele necesare, un cazuar poate ucide un om dacă se simte amenințat. Totuși, aceste păsări magnifice nu au de-a face doar cu teroarea și frica. Pentru a-ți satisface curiozitatea, am adunat laolaltă cinci curiozități despre cazuar.

1. Mame dezinteresate, tați devotați

În sălbăticie, este obișnuit ca femelele cazuar să se împerecheze cu mai mulți parteneri în aceeași perioadă. După ce depun ouăle, păsăresc cuibul definitiv, iar masculii devin responsabili de incubare, timp de cel puțin 50 de zile.

În scurtă vreme, tații nu mai părăsesc cuibul deloc, nici măcar ca să mănânce sau să bea apă.

După ce puii eclozează, masculii mai petrec cu ei nouă luni, timp în care îi cresc și îi apără. Tot tații sunt cei care își învață puii să caute hrană pentru a se descurca singuri.

2. Cazuarii sunt săritori de elită

De parcă nu era de ajuns că are 45 de kilograme și gheare ucigașe, cazuarul atrage atenția și pentru că este un săritor de excepție: un individ din această specie poate sări până la 2 metri de la sol. Aceasta este o tehnică foarte comună atunci când se află în ofensivă.

Când vrea să atace, cazuarul sare în sus și coboară spre țintă cu ghearele înainte. În plus, aceste păsări pot înota foarte bine și pot atinge o viteză maximă de 49 de kilometri pe oră la sol.

3. Cea mai periculoasă pasăre din lume este frugivoră

În ciuda formidabilului arsenal de atac, cazuarul se hrănește în principal cu fructe care cad la pământ. Un cazuar adult, de exemplu, poate mânca până la 5 kilograme de fructe pe zi, completate cu ciuperci și animale mici, pentru un plus de proteine.

Se știe că vânează rozătoare, melci și șopârle. Deoarece excrementele unui cazuar conțin de obicei fructe semidigerate, nu este deloc atipic să vezi o astfel de pasăre hrănindu-se cu propriile dejecții sau cu cele ale „colegilor” săi.

4. Cât trăiește cazuarul?

Încă nu există studii precise care să vorbească despre cât de mult trăiește un cazuar în sălbăticie. Cu toate acestea, cercetătorii cred că acest animal este destul de longeviv.

Unii cazuari au trăit chiar și 40 de ani în captivitate.

5. Oameni omorâți de cea mai periculoasă pasăre din lume

Se cunosc doar două cazuri confirmate de oameni uciși de cazuari. Primul a avut loc în aprilie 1926, când un cazuar a atacat un băiat de 16 ani din nordul Queensland, Australia.

Mai recent, un bărbat în vârstă de 75 de ani din Florida, în Statele Unite, a fost ucis de un cazuar pe care îl ținea ca animal de companie în ferma sa de păsări exotice.

Potrivit cercetătorilor, cea mai periculoasă pasăre din lume atacă în principal din motive de apărare a ouălor sau a puilor, pentru că cineva se apropie prea mult de mâncarea ei sau pur și simplu deoarece crede că are de-a face cu o pradă ușoară.