***

 Păstorul din pădurea Somova 

( Fragment)

– Vedeți, copii, natura ne dă întotdeauna lecții valoroase. Furtunile trec, iar după ele vine mereu seninul. Să țineți minte asta și să nu vă temeți de greutăți, pentru că după ele vin momente frumoase – le spuse ea cu voce caldă.

– Da, doamna! Vom ține minte! – strigară copiii în cor, simțindu-se mai puternici și mai uniți ca niciodată.

Gabriel, însă, simțea ceva diferit. În timp ce cuvintele doamnei Angela reverberau în aerul încărcat de mirosul ploii, mintea lui se întorcea la viziunile sale ciudate, la pădurea Somova, cu arborii ei îmbrățișați de umbre și mistere. Furtuna de afară părea să oglindească tulburările din visele sale, acele imagini ireale și pline de enigme pe care nu îndrăznea să le împărtășească cu nimeni.

O neliniște sfâșietoare i se instalase în suflet, ca o umbră lungă și rece ce nu putea fi alungată. Se simțea prins între două lumi, una a realității școlii și prietenilor săi, cealaltă a viselor ce-i dezvăluiau taine nepământene. La fel cum Frodo simțea povara inelului, Gabriel purta în el povara acelor viziuni, un secret ce-i apăsa inima cu o greutate insuportabilă.

În fiecare noapte, aștepta somnul nu doar pentru odihnă, ci pentru a descifra mesajele ascunse în acele peisaje onirice, unde creaturi ciudate se strecurau printre copaci străvechi și lumina avea o calitate eterică, aproape mistică. Era ca și cum visele lui îl chemau spre ceva necunoscut și adânc, o chemare pe care nu o putea ignora, dar nici înțelege pe deplin.

Neliniștea lui Gabriel era asemenea unei furtuni interioare, cu tunete și fulgere ce-i zdruncinau sufletul. Știa că trebuie să găsească răspunsuri, să înfrunte umbrele ce-l urmăreau, asemenea unui erou chemat la o misiune de care depindea nu doar propria sa pace, ci și ceva mult mai vast și important.

Cu ochii întunecați de gânduri, privi spre cerul ce începea să se limpezească. Curcubeul se arcuia pe bolta cerului, semn al speranței și al noilor începuturi. Dar pentru Gabriel, acea speranță venea cu întrebări și incertitudini. Ce rol avea el în această poveste ce se desfășura atât de straniu în visele sale? Și ce anume îl aștepta dincolo de limitele realității pe care o cunoștea?

Sufletul lui era un câmp de bătălie, la fel cum Pământul este scena conflictului dintre bine și rău. Gabriel simțea că era doar începutul unei călătorii lungi și periculoase, una care avea să-l ducă în adâncuri neexplorate ale propriei sale ființe și ale lumii din jur.

La scovergi

O după-amiază însorită se lăsa peste satul tenebros. Copiii erau pe ulițe și se jucau departe de griji și gânduri grele. Mioara, cea deșirată, cu obrajii plini de pistrui și părul roșcovan, țipa de mama focului:

– Să mergem după scovergi, copii, că am să leșin de foame.

– Mai așteaptă puțin, se auzea vocea răgușită a lui Ionel, un copil sfrijit cu părul creț și cu niște ochi mari și verzi, de păreau a fi boabe necoapte de struguri. Era preocupat cu un joc nou, încercând să-și facă un zmeu să zboare.

Gabriel și Ana s-au trântit pe iarba arsă, părând legănați de floarea-soarelui într-un tunel al astrului. Pruncii se odihneau, simțindu-și genunchii juliți cu urme de sânge uscat. La casa cu numărul 10, se găsea brutăria satului și a copilăriei lui Ionel. Ionel iubea această brutărie, pufăind aburul de covrigi aromați și mirosul de vanilie prin țeava ruginită, ieșind ca un ciot din cărămida zidului. Copiii se aflau deja în fața porții care scârțâia, cu trepte înguste și chinuite.

– Hei, Ionel, ți-a mai rămas loc în stomac după toți covrigii ăia de ieri? – îl întrebă Gabriel, zâmbind șiret.

– Sigur că da! Întotdeauna e loc pentru scovergi – răspunse Ionel râzând.

– Dacă totuși mâncăm prea multe, crezi că o să ne transformăm în scovergi? – întrebă Mioara, jucăușă.

– Eu vreau să fiu o scovergă cu zahăr pudră! – spuse Ana, cu ochii mari de entuziasm.

– Atunci eu voi fi una cu brânză! Ce zici, Ionel, tu ce vrei să fii? – întrebă Gabriel.

– Eu o să fiu scoverga care mănâncă toate celelalte scovergi! – răspunse Ionel, cu un zâmbet șmecher.

– Asta e cea mai mare scovergă pe care am auzit-o! – râse Mioara.

– Haideți, neastâmpăraților, să intrăm înainte să se termine toate scovergile – spuse Ana, îndemnându-i.

– Uite, poarta scârțâie mai tare decât burta lui Ionel când îi e foame – comentă Gabriel, împingând poarta.

– Foarte amuzant, Gabriel. Hai, intrați repede! – pretinse Ionel, prefăcându-se supărat.

Pe măsură ce se apropiau de brutărie, se vedea o mână de femeie întinsă prin fereastră, ținând un coș plin de scovergi aburinde.

– Haideți, copii! Am scovergi proaspete pentru voi! Cine vrea primul? – îi întâmpină brutăreasa, cu un zâmbet larg.

– Eu, eu! Vreau o scovergă cu zahăr pudră! – strigă Ana, sărind de bucurie.

– Și eu, și eu! Cu brânză, vă rog! – adăugă Ionel, la fel de entuziasmat.

Copiii râdeau și se înghesuiau, bucuroși de bunătățile promise. În acele momente, sărăcia și genunchii juliți păreau uitate, înlocuite de aroma și căldura scovergilor proaspete.

– Hai, copii, luați, să nu mă prindă șeful să mă dea afară și să rămân fără amărâtul ăst' de serviciu – spuse femeia, împărțind covrigi calzi cu aromă de vanilie și gogoși pufoase umplute cu ciocolată topită sau gem de prune.

Fugeau din fața brutăriei, trecând pe lângă șanțurile și fosele deschise unde se refugiau șobolanii. Străzile satului erau întunecate și neîngrijite, cu pavajul crăpat și neregulat, acoperit de praf și mizerie. Casele, multe dintre ele vechi și dărăpănate, aveau zidurile scorojite și ferestrele murdare, acoperite cu obloane care abia se mai țineau.

Canalele deschise curgeau leneșe pe marginea drumurilor, pline de apă murdară și resturi aruncate la întâmplare. Mirosul greu de umezeală și putreziciune se amesteca cu fumul înecăcios ce ieșea din coșurile caselor, dând aerului o greutate apăsătoare.

Copiii alergau prin acest peisaj sordid, dar nu păreau să fie afectați de el. Entuziasmul lor era o rază de lumină în această atmosferă apăsătoare. Râsetele lor zglobii răsunau pe străzile înguste, contrastând puternic cu tăcerea locuitorilor, care își vedeau de treburile zilnice cu fețe posomorâte și ochi obosiți.

În timp ce treceau pe lângă câteva grămezi de gunoaie, șobolanii ieșeau speriați, fugind să se ascundă în șanțurile întunecate și pline de apă stătută. O bătrână îmbrăcată în haine ponosite îi privea de la o fereastră, clătinând din cap și murmurând ceva despre zilele de demult, când locul era mai curat și mai vesel.

Lângă brutărie, singurul loc de pe stradă care părea să emane căldură și confort, copiii se opreau pentru o clipă. Mirosea a covrigi proaspeți și vanilie, o evadare temporară din tristețea cotidiană a vieții lor. Apoi, cu produsele de patiserie proaspete în mâini, continuau să alerge, lăsând în urmă brutăria și mirosurile ei îmbietoare.

Pe măsură ce se îndepărtau, zgomotul vieții cotidiene se stingea încet, lăsând loc doar foșnetului copacilor și murmurului apei din șanțurile murdare. Dar pentru copii, magia acelei zile era suficientă pentru a-i face să uite, măcar pentru puțin timp, de sărăcia și mizeria din jurul lor.

*

Zvonul

Pădurea își dezbracă frunzele. Răsare o lumină portocaliu-aprins ce pare a fi lacrima unui prunc smuls de la sânul înfierbântat al mamei sale. Frunzele zboară ca într-un roi de fluturi și urcă veștede către Cer, împletind în zborul lor sunete răscolitoare.

Prin sat umbla adesea un zvon, mai ales putând fi auzit din gura sătenilor bătrâni cât veacul, despre o tânără care a murit înainte de a fi mireasă. Își găsise deznodământul sorții cu pruncul ei în pântece în tainele pădurii Somova, cu martori, cireșii sălbatici cu fructele dulci-amărui.

Povestea începea într-o primăvară timpurie, când florile de cireș îmbrăcau pădurea într-un veșmânt de vis. Ileana, tânăra cu părul de culoarea spicului de grâu și ochii ca adâncul unui lac de munte, era iubită de toți cei din sat. Curățenia sufletului ei și zâmbetul cald luminau zilele sătenilor. Însă fericirea ei a fost de scurtă durată.

Într-o seară răcoroasă de vară, când luna plină veghea deasupra pădurii, Ileana dispăru fără urmă. Sătenii căutară zile întregi, strigându-i numele printre copaci și răscolind fiecare colț al pădurii. Dar pădurea Somova părea să ascundă un secret întunecat, unul pe care nimeni nu îndrăznea să-l descopere pe deplin.

După o săptămână de căutări, într-o poiană îndepărtată, unde cireșii sălbatici înfloreau în toată splendoarea lor, o femeie din sat găsi trupul neînsuflețit al Ilenei. Era întinsă pe iarbă, cu ochii deschiși către cer, iar lângă ea, o mică broderie de flori de cireș părea să-i vegheze somnul etern. În pântecele ei, pruncul aștepta să vadă lumina zilei, dar soarta nemiloasă a hotărât altfel.

Ileana se spânzurase de o cracă subțire, iar aceasta cedase sub greutatea ei, lăsând-o întinsă pe pământul rece al pădurii. Sătenii șușoteau că Ileana fusese ademenită în pădure de spirite nevăzute, că aceste entități misterioase îi șoptiseră la ureche cuvinte de disperare și i-au întunecat mintea. Toți o știau de harnică și veselă, și nu-și puteau explica altfel de ce și-ar fi pus capăt zilelor în acel mod tragic.

Cireșii sălbatici, martori muți ai tragediei, păstrau în fructele lor dulci-amărui povestea vieții sfârșite prea devreme. Bătrânii șopteau că sufletul Ilenei încă bântuie prin pădure, căutându-și liniștea și pruncul nenăscut. În nopțile cu lună plină, când vântul suflă printre frunzele uscate și stelele strălucesc palid pe cerul întunecat, sătenii își aduc aminte de Ileana. Povestesc la gura sobei despre tânăra frumoasă, despre soarta tragică și despre pădurea Somova, locul unde cerul și pământul par să se întâlnească într-o taină nepătrunsă.

Acest zvon, repetat din generație în generație, ține vie amintirea Ilenei și a pruncului ei nenăscut. Este o poveste ca un avertisment și o mărturie a fragilității sufletului uman, înfrânt de umbrele pădurii. Cireșii sălbatici, cu fructele lor dulci-amărui, rămân un simbol al acestui destin trist, aducând aminte fiec ărui trecător de frumusețea și fragilitatea vieții.

***

 Unchiul

– Iar s-au terminat lemnele de foc, se plânse Maria soțului ei, cu glas îngrijorat.

– Nu-i bai, mă duc să cer împrumut de la vecinul Grigore, să nu lăsăm copiii să înghețe peste noapte, răspunse Vasile cu hotărâre.

Vasile ieși pe poartă cu capul plecat, plin de mâhnire că nu putea să ofere o viață mai bună familiei sale, care trăia întru credință, cinste și preaomenie. Se îndreptă spre casa lui Grigore, un bărbat cărunt si ganditor, care, deși avea patima alcoolului, era cunoscut pentru generozitatea sa. Grigore se îmbogățise în urma unei moșteniri de la un unchi care sfârșise tragic, după ce își pierduse mințile din pricina unei fapte întunecate.

– Bună seara, Grigore, zise Vasile cu o voce ușor tremurândă. Am venit să te rog, dacă poți să-mi împrumuți niște lemne. E frig la noapte.

– Bine ai venit, Vasile, răspunse Grigore, ridicându-și ochii tulburi de pe paharul de țuică. Ia loc. Lemne găsesc eu pentru copiii tăi, nu-ți face griji.

Vasile își aplecă fruntea în semn de mulțumire și începu să vorbească despre greutățile iernii și despre grija ce-i apăsa inima. Grigore, deși măcinat de propria-i suferință, îi asculta cu atenție. Apoi Vasile schimba brusc orientarea discutiei:

– Grigore, de ce bei atât de mult? Nu e sănătos și știi bine că nu te ajută, întrebă Vasile serios.

Grigore oftă adânc și, cu o privire pierdută, spuse:

– Îl visez pe unchiul meu aproape în fiecare noapte. Îmi arată o pădure și îmi șoptește lucruri pe care nu le pot înțelege. Mă simt urmărit de trecut, și singura alinare o găsesc în băutură.

Vasile rămase tăcut, cuprins de groaza marturisirii, dar recunoscător pentru ajutorul primit.

– Ce s-a întâmplat, Grigore? întrebă Vasile cu voce scăzută, aproape șoptind.

– Unchiul meu, continuă Grigore cu ochii încețoșați de amintiri, a fost un om bun la început, dar patimile l-au înrobit. Într-o noapte neagră, sub influența băuturii, a abuzat de o tânără din sat. Fata, neputând suporta rușinea, s-a spânzurat. Întristat și măcinat de remușcări, unchiul a luat-o razna și, în cele din urmă, și-a luat viața. Moștenirea lui inseamna bani, dar și o povară grea pe suflet.

*

În casă, lemnele sfârâiau în soba ce începuse să încălzească odaia copiilor. În fiecare seară, după ce Maria îi spăla pe rând în copaie, le punea haine curate și îi îndemna la odihnă, sărutându-i pe frunte.

Frații, Gabriel, Ana, Ghiță și Doru, se îmbrățișau înainte de somn și își povesteau pățaniile de la școală sau de la joacă, uitând astfel de ghearele nemiloase ale frigului de la sfârșitul toamnei până departe la revenirea primăverii.

– Azi, la școală, doamna ne-a spus să desenăm ce ne dorim cel mai mult, spuse Gabriel. Eu am desenat o casă mare, cu ferestre luminoase și o grădină plină de flori intr-o padure.

– Și eu am desenat o grădină, dar cu mulți pomi fructiferi, zise Ana. Am pus și un leagăn între doi meri.

– Doru a zis că vrea să fie doctor când o să crească, adăugă Ghiță. Toți am râs, dar doamna ne-a spus că e un vis frumos.

– Mâine la joacă, vreau să ne facem o casă din crengi și frunze, continuă Ana. Să fie locul nostru secret.

– Da, și să punem acolo toate comorile noastre, spuse Gabriel, în timp ce își imagina deja construcția.

Lemnele s-au transformat in jar, iar odaia se umplea de căldură. Afară, frigul lovea fără milă, dar înăuntru, în adăpostul modest, iubirea și poveștile copiilor creau un colț de paradis. Așa își petreceau serile, îmbrățișați, visând și povestind, departe de griji și sărăcie, sub ocrotirea sobei ce raspandea caldura, precum un străjer veghind asupra unui regat de vis.

Ileana

Ileana era o fată cu ochi mari, căprui, cu părul blond, lung până-n cărarea lutului stacojiu. Frumoasa fată broda batiste albe de bumbac în casa ei de la țară, unde locuia cu cei doi părinți și cu o verișoară, orfană de mamă și de tată. Învățase această artă delicată de la o femeie bătrână din sat, care lucrase în tinerețe la casele boierești, deprinzând acolo tainele broderiei fine. Ileana le vindea la târg în schimbul a câtorva parale, uneori chiar pe nimic, căci sărăcia îi îndemna pe mulți să se tocmească aspru pentru fiecare bănuț.

Într-o dimineață, în timp ce razele soarelui pătrundeau timid prin ferestrele mici ale casei, Ileana și mama ei, Silvia, ședeau la masa de lemn masiv, lucrând împreună la broderie.

– Mamă, azi la târg am vândut doar trei batiste, și asta cu greu, spuse Ileana, privindu-și mâinile obosite.

– E greu, draga mea, dar trebuie să continuăm. Fiecare bănuț contează pentru noi, răspunse Silvia cu o voce blândă, dar hotărâtă.

– Știi, mama, uneori mă întreb dacă munca noastră va aduce vreodată mai mult decât câteva parale, oftă Ileana, ridicându-și ochii spre mama ei.

Silvia zâmbi cu înțelegere și îi puse mâna pe umăr.

– Ileana, dragă, munca noastră este prețioasă. Fiecare cusătură pe care o faci, fiecare fir pe care îl înnozi, poartă în el o parte din sufletul tău. De la bătrâna Aurelia am învățat că broderia nu este doar o meserie, ci o artă care poate schimba vieți, chiar dacă nu imediat.

Ileana se opri din lucru și își privi mama cu ochii plini de curiozitate.

– Dar, mamă, cum putem schimba vieți doar cu niște batiste brodate?

Silvia zâmbi din nou și se aplecă spre fiica ei, vorbindu-i cu dragoste și înțelepciune.

– Prin răbdare și prin frumusețea pe care o aduci în lume. O batistă brodată poate părea doar un obiect mărunt, dar pentru cineva poate însemna mult mai mult. Poate aduce bucurie, poate fi un dar de preț, poate lega amintiri.

– Ai dreptate, mamă, răspunse Ileana, simțind o căldură în inima ei. Voi continua să brodez și să vând la târg, oricât de greu ar fi.

– Așa te vreau, fata mea, spuse Silvia, mângâindu-i părul. Și să nu uiți niciodată, fiecare lucru mic pe care îl facem cu dragoste poate avea un impact mare.

– Și poate, într-o zi, vom reuși să strângem suficient bani pentru a ne îmbunătăți viața, adăugă Ileana cu speranță.

– Cu siguranță, răspunse Silvia cu un zâmbet cald. Să avem răbdare și să nu ne pierdem credința.

Și astfel, cele două femei continuau să brodeze, fiecare cusătură devenind o dovadă a perseverenței și a iubirii lor pentru familie.

*

Sărmana copilandră, încă din pântec, i se prevestea o soartă crudă și vitregă din cauza sărăciei extreme în care se născuse. O moașă, chemându-se să o asiste pe Silvia la naștere, observase că Ileana avea cordonul ombilical în jurul gâtului. Moașa, cu voce joasă și gravă, i-a spus mamei că fata va avea o viață grea.

– Silvia, fata ta... are buricul în jurul gâtului, spuse moașa cu grijă, privindu-o pe tânăra mamă.

– Ce înseamnă asta? întrebase Silvia, îngrijorată, strângând mâna moașei.

– Din vechile timpuri se zice că un copil născut astfel va avea o viață plină de greutăți și încercări, răspunse moașa, cu o expresie serioasă pe chip.

– Nu! Nu vreau să cred asta, zise Silvia, lacrimile începând să-i curgă pe obraji. Fetița mea trebuie să fie bine!

– Știu că e greu de auzit, draga mea, dar trebuie să fii puternică, îi spuse moașa, încercând să o consoleze. Viața nu este ușoară, dar cu dragoste și răbdare, vei reuși să-i fii alături și să-i dai puterea de a înfrunta orice necaz.

– Dar cum să trăiesc cu gândul ăsta? Cum să o privesc pe Ileana fără să mă gândesc la ce ai spus? întrebă Silvia, strângând mâna moașei și mai tare.

– Trebuie să crezi în bine, Silvia. Trebuie să o înveți pe Ileana să fie puternică și curajoasă, să se încreadă în ea însăși și să nu se lase doborâtă de greutăți, îi răspunse moașa, cu o voce plină de înțelepciune.

– Promit că voi face tot ce-mi stă în putință să-i fie bine, zise Silvia, hotărâtă, ștergându-și lacrimile. Îi voi da toată dragostea mea și o voi învăța să fie o luptătoare.

– Așa să faci, draga mea. Să o crești cu iubire și cu credință. Viața poate fi grea, dar cu inima deschisă și sufletul curat, veți trece peste toate, spuse moașa, mângâindu-i mâna.

Silvia rămase obsedată de acest gând, îngrijorându-se mereu pentru viitorul fiicei sale. Fiecare pas pe care Ileana îl făcea în viață, fiecare mică dificultate întâlnită, îi amintea de vorbele grave ale moașei. Dar, în același timp, cuvintele acestea o împingeau să fie o mamă și mai devotată, hotărâtă să  lupte împotriva sorții pentru fericirea fetiței sale.

***

 Năluca

Aerul mirosea a ferigi și arome de plante necunoscute, plăcute, te amețeau picurând în urechi murmurul unui pârâu care curgea printre rădăcinile uriase și pietrele de dimensiuni impresionante. O splendoare magică umplea cerul; din înalt coborau vârtejuri de foc și cercuri care se împleteau, în spirale de luminițe îmbrățișandu-se ca niște iubiți.

Gabriel, captiv într-un vis ciudat, zărește în aer un leagan de copil, aude un cântec și vede o mireasă adormindu-și pruncul, o fetiță. Fetița nu avea mai mult de două luni, era înfășată într-o păturică albă și purta o căciuliță cu ciucurași, sub care se iveau câteva fire subțiri și fine de păr castaniu.

Păstorul înțepenește de uimire și îi scapă mănunchiul de crengi de sub braț. Femeia, îmbrăcată în rochie lungă de mireasă, cu părul despletit până în poale, îi vorbește:

— Călătorule, nu știu ce forțe te-au adus, dar ești tare curajos, căci pe aici rareori calcă picior de om, iar cei care au intrat în pădurea blestemată nu au mai ieșit vii. Ia aminte! După miezul nopții, stejarii se vor transforma în reptile uriașe, târâtoare care se vor înălța ca niște șerpi spre cer și se vor arcui apoi ca niște vergi. Ferește-te de ele, căci poartă veninul Șarpelui-Oglindă.

Șarpele-Oglindă este o creatură mitică, al cărei venin, odată intrat în corp, te transformă treptat în sticlă vulcanică, un material negru și aspru, ca niște cioburi care îți spintecă oasele și îți transformă ochii în pietre reci și dure. Acesta este trimisul Regelui-Roșu, stăpânul focului deschis, care abia așteaptă să reînvie un vechi război al norilor.

Regele-Roșu este un spirit răzbunător al focului, ce poate controla flăcările și vântul, iar războiul norilor este o veche legendă despre luptele dintre elementele naturii, când cerurile se întunecau și fulgerele sfâșiau pământul.

Gabriel ascultă cu inima strânsă, încercând să înțeleagă avertismentele femeii. Creaturile pădurii, aceste reptile și Șarpele-Oglindă, păreau desprinse dintr-un coșmar.

— Ai grijă de tine, viteazule, și pleacă cu bine. Păstrează aceste lucruri doar pentru tine și nu spune nimănui, căci dacă vei povesti, vei uita chiar și tu cele știute.

O ușă se închide în văzduhul nepământean și în jurul ei apare un dans de albine uriașe, zumzăind ca la întoarcerea în stup. Vraja dispare și se aude din nou murmurul apelor liniștite. Dumbrăvile ce păreau de ceară își recapătă culoarea frunzelor și roua proaspătă se așterne peste ramurile tinere. Robby pare să presimtă pericolul și nechează de trei ori. Gabriel începe să-și revină, recăpătându-și puterile, ridică buchetul de vreascuri și se îndreaptă către camaradul său.

— Robby, s-au petrecut multe, dar nu ți le pot povesti. Să facem focul că nu am mai pus mâncare în gură de două zile.

Gabriel sapă o groapă adâncă de cincisprezece centimetri pentru a proteja focul de vânt și pentru a permite o ardere mai eficientă. Pe fundul gropii pune câteva pietre pentru a crea un strat izolator, pe care le acoperă cu pământ. Așază vreascurile într-o grămăjoară și le pune peste pământ, taie cu un topor câteva lemne mai lungi și mai groase pe care le așază deasupra vreascurilor în formă de piramidă. Focul se aprinde. Întunecimea se întinde peste pădure și nori negri ca de funingine acoperă cerul. Până să se domolească focul, la lumina acestuia, păstorul spală și taie prada și o proporționează în bucăți mici și mari pentru a-și prepara hrana pentru mai multe zile. Pinii gigantici, printre razele de fum, își mișcă umbrele de colo-colo precum un evantai. Zările păreau șerpi striviți de un ciomag împodobit cu pietre prețioase.

În timp ce se ocupa de foc, Gabriel își aminti de chipul nălucii. Îl recunoscuse. Era Ileana, verişoara mamei lui. O ştia dintr-o poză veche pe care fetele o făcuseră într-un târg. Vederea ei, deşi stranie, îi aduse un sentiment de melancolie şi un strop de înţelegere asupra propriului său destin.

Acum, mai hotărât ca niciodată, Gabriel ştia că trebuie să îşi continue drumul, să treacă prin încercările ce îl aşteptau şi să găsească perla tămăduitoare. Pădurea avea multe taine, dar el era pregătit să le descifreze, indiferent de pericolele  ce îl pândesc.

***

 Promisiunea

Ileana a crescut, iar casa de chirpici a familiei era mereu curată și îngrijită. Ileana era o fată harnică și iubită de toți cei din sat. În plus, familia ei o înfiase și pe Maria, viitoarea mamă a lui Gabriel, după ce mama acesteia, care își dorise să practice medicina, murise într-un accident tragic. 

Tatăl Mariei, pierise în timpul evenimentelor tulburătoare din Dobrogea care au marcat profund viața acestei familii. 

Zona a fost afectată de mai multe războaie între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, în special în perioada 1828-1829 și 1877-1878. Aceste conflicte au dus la mari mișcări de trupe și populații, cu numeroase distrugeri și suferințe pentru localnici​

În ciuda sărăciei și a suferințelor ce păreau să nu aibă sfârșit, familia Ilenei avea credință neclintită în Dumnezeu. Fiecare zi începea și se termina cu rugăciuni, în care cereau ajutor și binecuvântare pentru a putea face față greutăților vieții. Credința lor era un izvor de speranță în mijlocul dificultăților.

Silvia și Matei, părinții Ilenei, își învățaseră copiii că, indiferent de cât de greu ar fi, Dumnezeu veghează asupra lor și le oferă puterea de a trece peste orice obstacol. Chiar și în cele mai întunecate momente, rugăciunile și încrederea în divinitate le dădeau speranță.

– Mamă, de ce avem atâtea necazuri? întrebă Ileana într-o seară, privindu-și mama cu ochi îngrijorați.

– Draga mea, sunt parte din viață, dar trebuie să avem credință. Dumnezeu ne încearcă, dar ne și iubește. Rugăciunile noastre nu sunt niciodată în zadar, răspunse Silvia, mângâindu-și fiica pe cap.

În fiecare duminică, familia mergea la biserica din sat, unde preotul îi îndemna pe toți să nu-și piardă speranța și să-și păstreze credința. Învățăturile biblice și comunitatea unită de credință le ofereau alinare și puterea de a continua.

– Matei, Dumnezeu ne ajută să trecem peste aceste vremuri grele, spuse Silvia soțului ei, în timp ce pregătea masa.

– Știu, Silvia. Rugăciunile noastre ne întăresc și vom găsi o cale, răspunse Matei cu convingere.

Chiar și atunci când visul Silviei despre izvorul tămăduitor nu s-a împlinit, iar căutările lor prin pădure au fost în zadar, nu și-au pierdut încrederea în puterea rugăciunii și în ajutor de Sus.

– Vom găsi o soluție, spuse Silvia. Trebuie să credem că, într-o zi vom rupe blestemul și vom trăi în pace.

– Cu siguranță. Dumnezeu ne va arăta drumul, spuse Matei cu speranță.

Astfel, familia Ilenei continua să trăiască în credință, știind că, în ciuda tuturor obstacolelor, Dumnezeu era mereu alături de ei, oferindu-le forța de a înfrunta fiecare provocare.

*

Flăcăi frumoși și înalți, gospodari, unii cu avere, cu boi, vaci și livezi, doreau să o ducă pe Ileana noră la părinți și să facă nuntă cu ea. Toți băieții din sat râvneau la dulceața buzelor ei nesărutate și la sânii tari ascunși sub bluză, ce îi îmbătau mai tare ca vinul vechi. Dar ea era foarte tânără și nu se gândea pe atunci să se mărite; plăcerile nuntite și legănatul copiilor erau departe de gândurile ei. Tânăra cu picioare albe și ten fin, de catifea, visa un trai mai bun pentru familia sa și dorea să o ajute pe Maria, verișoara ei dragă de sânge, să facă școală la oraș, căci fata se vedea că are o inteligență nativă aparte, având înclinații către pedagogie.

Maria își petrecea timpul liber citind cărți vechi și învățând, atrăgând astfel admirația și respectul celor din jur. Era clar că ar fi avut un viitor strălucit în față, dacă ar fi avut ocazia să își urmeze studiile la oraș.

Într-o zi, pe când Ileana și Maria își desfășurau treburile obișnuite în gospodărie, Ileana a simțit nevoia să vorbească despre visurile lor.

– Maria, îți spun sincer, vreau să muncesc și să fac tot ce-mi stă în putință ca tu să ajungi la școală la oraș, spuse Ileana, cu ochii strălucind de hotărâre.

– Ileana, când mai cresc, muncesc și eu; ești prea bună cu mine, răspunse Maria, emoționată. Știi că este greu și avem nevoie de mulți bani.

– Știu, dar am credința că vom reuși. Ești foarte deșteaptă și trebuie să-ți urmezi visul. Mama ta ar fi fost foarte mândră de tine, adăugă Ileana, blând.

– Îți mulțumesc. Mama mea mereu a visat să ajute oamenii. Chiar dacă n-a reușit să-și împlinească visul, vreau să fac tot ce pot pentru a-i cinsti memoria, spuse Maria, cu ochii plini de lacrimi.

– Și eu vreau să facem asta împreună, Maria. Vom găsi o cale, sunt sigură, răspunse Ileana, strângând-o pe Maria în brațe.

Astfel, Ileana și Maria își făgăduiră să lupte pentru un viitor mai bun, să depășească sărăcia și să-și urmeze visurile. Familia lor era mică, dar unită prin dragoste, pregătită să înfrunte toate greutățile ce le ieșeau în cale.

Drumul spre iad

Într-o seară ploioasă, în timp ce Ileana rostea în gând una dintre rugăciunile sale, amintirea cuvintelor Măruței, femeia cea grasă din sat, cu gura mare și vocea ascuțită, îi răsună în minte. Măruța îi povestise despre un moșier bogat, stăpân peste pământuri și animale, chiar herghelii de cai, care trăia undeva, trecând un deal pe jos și apele, pe un pod.

– Ileana, să știi că moșierul Vlad, are două ferme vestite cu animale și câteva turme de oi pe care le îngrijesc ciobanii uitați la stână pe câmpuri și în dumbrăvi cu lunile, zise Măruța. Dacă te duci acolo, poate găsești de muncă.

– Măruță, crezi că mă va primi? întreba Ileana, cu speranță.

– Nu-i greu să încerci, fata mea. Sărăcia asta ne mănâncă de vii. Tu ești harnică și frumoasă, poate ai noroc, răspunse Măruța.

Nu a stat prea mult pe gânduri, căci sărăcia o împingea de la spate ca un vânt aspru ce îndoia coroana pomilor la pământ. A lăsat în urmă tot, regrete, părinți, casă și cele trei pisici ale ei, pe care le botezase cu Maria, Blânda, Pufoasa și Miorlăială, motanul negru veșnic plângăcios.

– Pisici, să fiți cuminți cât sunt plecată, le zise Ileana, mângâindu-le pe fiecare. O să-mi fie dor de voi.

Ajunsă pe pământurile moșierului Vlad, un bărbat mustăcios, cu fața hâdă, și șchiop pe deasupra, acesta puse imediat ochii pe sărmana fată naivă, neprihănită și curată ca lacrimile cerului plumburiu dinaintea furtunii.

– Bună ziua, mă numesc Ileana și aș vrea să muncesc pentru dumneavoastră, spuse ea timid.

– Ileana, ai zis? Ești frumoasă, foarte frumoasă, zise moșierul, privindu-i trupul. O să găsim ceva de lucru pentru tine.

– Mulțumesc, domnule. Voi munci orice, doar să pot ajuta familia mea și să-mi țin promisiunea față de Maria, verișoara mea orfană, să o ajut să facă școală, răspunse Ileana, neștiind ce gânduri murdare ascundea moșierul.

Ileana cânta și muncea, inocentă, fără să se gândească ce zace într-o minte bolnavă. 

Într-o noapte lungă, cu cer fără de lună, moșierul Vlad tăbărî ca un balaur nemernic în încăperea ei.

– Ce faci? strigă Ileana, speriată și confuză.

– Taci, fată frumoasă. Nimeni nu va ști, zise moșierul, cu suflul duhnind de alcool.

A tras de sub cergă trupul ei cald de mireasă și s-a înfruptat cu sălbăticie, suflul lui umplând-o de dezgust pe fragila copilă. 

Batjocorită și umilită, Ileana se adăposti în pădure fără să plângă sau să ofteze. În ghearele gândului că ar fi putut să fi rămas însărcinată cu bestia umană, Ileana se duse sub un cireș sălbatic, înfășurată doar cu un cearșaf peste trupul trist și sângerând. Se spânzură, legându-se de o creangă ce-i fuse călău și rugăciune.

Un fulger coborî printre ramuri și frunzele se aprinseră în psalmi. Se lăsă o răcoare în sânul amurgului, iar norii se transformară în ceară, luând forma unui sicriu. O ploaie rece începu să cadă , cu jale, peste covorul de frunze al pădurii

***

 Mireasa nenuntită

În zare, deasupra pădurii Somova, zburau în aer fulgi metalici ce lăsau dâre de praf asemenea pașilor de strigoi. 

Pașii strigoilor sunt învăluiți în mister și neliniște, trezind fiori pe șira spinării celor care le simt prezența. Fiecare pas al strigoiului este aproape imperceptibil, asemenea unei adieri reci ce trece pe lângă tine fără să o vezi. Cu toate acestea, pământul sub călcâiele lor pare să absoarbă toată căldura, lăsând în urmă o dâră întunecată și stearpă, ca o rană.

Când strigoii își fac apariția, aerul se schimbă, devine greu și apăsător. Pașii lor nu sunt zgomotoși, ci mai degrabă par să se strecoare prin spațiu, evitând sunetele naturale ale nopții. Uneori, ai putea auzi un ușor freamăt, ca un șoaptă îndepărtată sau ca frunzele care se mișcă sub o atingere nevăzută.

Pe măsură ce strigoiul înaintează, lasă în urma sa praf negru, ca un semn al trecerii lui prin lume. Acest praf, asemenea cenușii, plutește o vreme în aer înainte de a se așeza pe pământ, marcând drumul pe care l-a parcurs, absorbind lumina din jur, făcând totul să pară mai întunecat și mai sumbru.

Strigoii nu lasă urme fizice obișnuite; pașii lor sunt simbolici, lăsând o amprentă invizibilă în sufletul celor care îi întâlnesc. O întâlnire cu pașii unui strigoi este o experiență ce rămâne adânc întipărită în mintea și inima celor care o trăiesc, un amestec de teamă și fascinație față de necunoscut. 

Sunt cuvinte pe care cineva parcă i le citea lui Gabriel, care asculta cu interes.

O băltoacă fermecată, cu apă de un cafeniu strălucitor, atrăgea stoluri de corbi cu aripi acoperite de un penaj gros. Aceasta se arăta în văzduhul de deasupra poienilor unde ierburile ruginii și florile mari își unduiau petalele în aburul vântului.

Într-un luminiș ce părea fantastic, unde lumina se filtra prin coroanele copacilor, într-un dans de umbre și sclipiri, o casă părăsită era înconjurată de mușchi și licheni, creând un tablou de poveste. 

Zburătoarea ținea un coif cu pene albe în palme, iar lângă ea, vulturul uriaș, aparent înfometat, croncănea zgomotos, tulburând liniștea profundă a pădurii. 

În pădure, acesta avea abilitatea de a se transforma, dacă dorea, într-un bărbat seducător. Avea părul negru, lung și strălucitor, căzând în valuri pe umerii săi puternici. Ochii lui, de un verde pătrunzător, emanau o lumină misterioasă și captivantă. Fața sa era bine definită, cu trăsături ascuțite și o maxilar ferm. Buzele pline și perfect conturate ascundeau un zâmbet enigmatic. Pielea sa bronzată, întinsă pe un corp sculptat și musculos, îi conferea un aer de forță și eleganță. Oricine îl vedea era instantaneu atras de prezența sa magnetică și de carisma naturală. 

Casa, din lemn de stejar, avea un pridvor în față, pe peretele căruia atârna un felinar plin de pânze de păianjen, stins. 

Gabriel știa în vis că odinioară fusese locuința unui vânător, dispărut misterios în adâncul pădurii, lăsând în urmă doar amintiri și legende.

Razele matinale ale soarelui, de culoare roșie-maronie nemaiîntâlnită, luminau intens și pătrundeau profund printre crăpăturile din lemn ale coridorului, dezvăluind urme de putreziciune și uscăciune. 

În fața casei stranii, doi copaci îmbrățișați, cu frunze și plante cu flori agățătoare ce răspândeau un parfum de pădure, se aplecau unul către altul, ca doi frați gemeni. Scările casei, umede și vechi, aveau bucăți de lemn desprinse din cuie, ruinate de ploile necruțătoare care au afectat lemnul, făcându-l să se desprindă și să cadă pe covorul de frunze.

– Eu cred ca aici a purtat vântul Perla Tămăduitoare. Trebuie să intrăm să o căutăm, îi propuse femeia zburătoare, protectoarea pădurii, însoțitorului ei, cu o voce convingătoare.

– Posibil, dar trebuie să fim pregătiți, răspunse vulturul, bătând ușor din aripi. Conform informațiilor de la adunarea generală a tuturor păsărilor cerului, văzute și nevăzute, aceasta a fost prinsă în ziua nuntirii de voalul zeiței de foc. Zeița, stăpâna elementului foc, s-a căsătorit cu stăpânul apelor, și astfel, puterile lor s-au întrepătruns, creând un loc unde iubirea și tragedia coexistă.

– Atunci, nu avem de ales. Trebuie să găsim portalul prin care ajungem la voal şi cred eu că este în casa părăsită, continuă femeia zburătoare, privindu-l cu hotărâre.

– Da, portalul care ne va conduce direct în lumea zeiței de foc, adăugă vulturul, plimbându-și aripa dreaptă prin fața ciocului său lung și coroiat. Este singura noastră șansă să recuperăm perla.

– Să nu mai pierdem timpul, haide să intrăm, spuse femeia zburătoare, pornind spre casa înconjurată de mușchi și licheni.

Perla vindecătoare, strălucind cu o lumină magică, avea puterea de a vindeca toate bolile cunoscute și necunoscute vreodată, oferind speranță și alinare celor care o atingeau.

Cei doi parteneri pătrund în casa abandonată cu pași ușori, trecând printr-un hol pe pereții căruia erau prinse capete și piei tăbăcite, de animale sălbatice, și coarne vânate, împreună cu ulcioare de ceramică. 

În sala nunților se afla un dulap din lemn masiv, decorat cu cristale și sculpturi florale. Pe diferite umerașe, erau atârnate rochii de mireasă încorsetate, cu mânecă lungă sau fără mâneci, dintr-un material de in topit, de culoare alb murdar ori bej deschis. Minunatele rochii erau lungi, iar capătul de jos era încărcat cu o țesătură fină, lucrată manual, reprezentând stele sau floricele. Erau încolăcite cumva pe lutul încăperii. 

Pe o canapea veche, de două locuri, cu spătarul din lemn vopsit în ecru, era trântită o rochie ștearsă și fină.

Două candelabre valoroase, cu mai multe brațe, atârnau de tavanul cu varul scorojit ca doi luceferi apuși.

Becurile erau crăpate ori sparte, iar prin crăpături se observau aripile unor insecte mici de diferite culori și forme. 

O oglindă înrămată cu flori mari de lotus era așezată în fața a două ferestre înalte, prin geamul cărora adia lumina zorilor de zi.

– Ce este cu toate aceste rochii de mireasă? întrebă zburătoarea, cercetându-le cu ochii ei de smarald.

– Totul se leagă de legenda fetei nenuntite, îi răspunse vulturul. Aceasta și-a găsit sfârșitul tragic în pădure. 

Cei doi parteneri pătrund în camera principală, unde o fantasmă a unei mirese îmbracă una dintre rochii, apoi se prăbușește la pământ, însoțită de un scâncet de copil și strigătul ascuțit al unei cucuvele. Sunetul straniu și neliniștitor al cucuvelei amplifica atmosfera misterioasă și sumbră a locului.

Ei au ajuns la concluzia că doar un băiat cu suflet curat, unul care a fost inițiat în tainele luptei cu răul, ar putea găsi perla pentru că ei erau mult prea încărcați cu răul pe care îl curățau de secole din pădure.

Gabriel, trezit brusc din vis, realiză că femeia zburătoare era protectoarea pădurii Somova. Sub influența visului, simți o legătură profundă cu această entitate ciudată și cu vulturul, partenerul ei. Își dădu seama că visul său avea o semnificație adâncă, un mesaj ascuns care trebuia descifrat pentru a înțelege și a proteja tainele pădurii  și ale legendei fetei nenuntite.

***

 Plecarea

Au trecut câțiva ani de când holera, cu ghearele ei ascuțite asemenea celor mai ucigătoare săgeți, a subjugat satul necăjit, ce nici măcar nu apărea pe harta geografică a României.

Gabriel era acum bărbat, un voinic în toată firea, înalt și frumos, cu pletele șatene ce evidențiau frumusețea tinereții și îndrăgosteau multe inimi. Ochii lui erau lumină din lumină, purta barbă și mustață de părea un zeu de piatră sau un voievod înrădăcinat în plaiul strămoșesc, în brazda țării sale. Era îndrăgostit de natură, de pământurile natale, de apele și de stejarii seculari, de pădure și de caii sălbatici, de sălcii și de bărcile din lemn vopsite în verde sau albastru, încă din fragedă pruncie, dar nu avea pace. 

Ca efect al năpastei ce se abătuse asupra țărânei de baștină, devenise trist, împovărat de regretul ucigător ce-i săpa în conștiință, căci multe suflete din comunitate muriseră și la fiecare ceas și cântat de cocoș, un cucurigu răgușit îi amintea cum murea câte un om, ca la un ordin al întunericului. Satul părea mort și șters. 

Holdele de grâu și de ovăz, păsările din ogradă, pădurile, izvoarele, toate erau înnegurate, glasul întunecimii pătrunzând năvalnic și în sufletul flăcăului, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, firav ca o frunză pe care vântul o îndoaie și o poartă după bunul său plac.

Un gând îi fulgeră prin minte să îl potcovească pe Robby, și să se retragă în pădurea Somova, conștient că de acolo își poate ajuta familia așa cum a învățat. 

Ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă și speranță vie, făcându-l subit să se simtă puternic. 

Haina de praf a văzduhului de deasupra ulițelor se zdrențuia, dezgolind trupul îndoliat și bolnav al satului.

Ușa de lemn a căsuței scârțâia din toate încheieturile, iar în ultima noapte, Gabriel urma să o închidă cu două bucăți de lemn proptite în ușă, ca un zăvor, știind că prima persoană venită în vizită o va deschide.

A plecat în zori fără să le mai spună alor lui, ca să evite durerea unei noi despărțiri. 

Un vas de lut se crapă și din el curg picături de apă din fântână. 

Ca printr-o visare aievea, feciorul se ridică din patul cald și își pune într-o traistă câteva lucruri: o sticlă cu apă, câteva unelte, semințe de fructe și cereale, câțiva vlăstari de cireș, câțiva bănuți într-o pungă, cerneală și hârtie de scris. 

Iese din casă și pune șaua pe calul somnoros încă și aude în mintea lui urletul sălbatic al pădurii în bezna nopții și vântul care șuieră ca un pact al vieții cu moartea.

Își mai pregătește pentru drum o lopată, semințe de grâu și flori, o sapă, spice de orz și câteva ulcele, o cană și ulcioare din lut pe care le-a îndesat într-un sac lung, legat cu fâșii de cârpă, unde pusese și o pătură groasă din lână, o hartă pe care i-o dăduseră păstorii, câteva haine de schimb, ceară de albine, ață, sfoară și un ciocan.

Dintr-odată, cum stătea el așa, pregătit să se arunce în vâltoarea noii aventuri și după ce-și pusese în practică planul de-a pleca, aude un muget ca al unei cornute rănite de pușca celui mai iscusit vânător și, în depărtări, în legănarea copacilor, observă oglindirea unei sfere de lumină opalină. Gabriel rămâne cu privirea țintă către acel cerc mare și luminos, care se reflectă deasupra crengilor bogate și rămuroase și care parcă se stinge apoi în verdeața ierbii. Doi fluturi mari și albaștri se așezaseră pe botul calului său, pământul de sub picioare devenea roșu, iar soarele părea un lan de aur peste crestele pietroase îndepărtate ale munților.

– E vremea, șopti Gabriel.

– Haide, să pornim la drum, i se adresă el calului.

Pe un platou cu ierburi și frunziș des, licăreau ochii vulturului ca două luni negre. 

Astrul ardea vulcanic peste desișurile albastre și prin scorburile adânci și întunecate ale copacilor putreziți.

Cei doi prieteni porniră la drum, nu înainte ca Gabriel să rostească o ultimă rugăciune în curtea casei sale.

– Te las cu bine, draga mea căsuță. Nu voi uita niciodată că aici mi-am petrecut minunata copilărie. Aici mi-am îmbrățișat frații și ne-am pansat genunchii juliți, aici am ascultat povești din gura cea plină cu miere a mamei mele. Aici mirosea pâinea a vatră, și focul sobei îmi șoptea basme cu păduri și zâne, cu flăcări și cenușă.

Pe sub gene-i curg lacrimi calde ce se preling ușor pe obrajii lui nebărbieriți. Gabriel se șterge cu dosul mânecii de la haină.

– Oh, n-am să plâng, ci am să vă ajut curând, își spuse el pe un ton bărbătesc.

Cu privirea neclintită pe drumul șerpuit al străzilor, cu picioarele care pășeau doar înainte, Gabriel și Robby dispar în zare fără a privi în urmă. 

Nu îl dureau durerile lui, ci îl durea, sfâșiindu-l, moartea multor oameni. 

Robby merge la galop, obosit după o bucată bună de drum spre cărările necunoscute și enigmatice ale pădurii Somova.

Gabriel își amintește de pușca pe care o moștenise de la bunicul său din partea tatălui, un vechi soldat care luptase în războaiele din trecut. 

Bunicul său îi povestise adesea despre bătăliile în care fusese implicat și despre curajul necesar pentru a-ți apăra țara și familia. 

Pușca, un vechi model Martini-Henry, fusese păstrată cu grijă în casa familiei, ca un simbol al trecutului și al sacrificiilor făcute.

Înainte de plecare, Gabriel o scosese din vechiul dulap de lemn unde fusese ascunsă ani de zile. O lustruise și verificase fiecare piesă, asigurându-se că încă funcționează perfect. Bunicul său îi arătase cândva cum să o folosească și să o întrețină, iar acele lecții îi reveniseră acum în minte, ca și cum ar fi fost ieri.

Astfel, cu pușca încărcată și pregătită, Gabriel se simțea mai încrezător în fața necunoscutului, hotărât să folosească orice mijloc pentru a-și proteja familia și comunitatea.

Planul

Gabriel a plecat după cei șapte ani de instruire, iar la final a primit o hartă specială. Aceasta nu era o simplă hartă a pădurii, ci harta astrală a acesteia, vizibilă și descifrabilă doar de cei inițiați în tainele zamolxiene.

Harta ducea la un portal către dimensiunea a cincea, o dimensiune care dezvăluia locuri și obiecte ascunse, protejate de magia ancestrală.

După nunta zeiței focului cu stăpânul apelor, Perla Tămăduitoare a fost ascunsă în inima pădurii în 5D, şi doar un inițiat de rang înalt putea avea acces la ea. 

Gabriel era unul dintre acești puțini aleși, iar misiunea sa era de o importanță capitală pentru echilibrul lumii in care trăia.

Harta, pe care Gabriel o scotea acum din traista sa, era acoperită de simboluri stranii și linii luminoase ce se schimbau în funcție de poziția stelelor. Obstacolele marcate pe hartă nu erau doar fizice, ci și energetice, fiecare necesitând o soluție diferită – de la dezlegarea unor ghicitori complexe la utilizarea unor incantații specifice.

Gabriel se așeză pe un pin căzut, scoase harta și începu să o studieze cu atenție. Flori de foc se învârteau ca într-o horă în apropiata priveliște, dar se făcu că nu observă. Îi dă să bea apa calului său, Robby, și privește harta, apăsând cu degetul arătător un punct roșu. 

– Suntem aici, Robby, îi spuse el calului său. Mai avem de străbătut patruzeci de zile și apoi vom construi un adăpost.

Motivul pentru care aveau nevoie de patruzeci de zile era legat de ciclicitatea magică a pădurii. În acea perioadă, constelațiile se aliniau într-un mod specific, dezvăluind treceri ascunse și protejându-i pe călători de pericolele nevăzute ale dimensiunii a cincea. 

Planul lui Gabriel era să ajungă la locul unde Perla Tămăduitoare era ascunsă și să o recupereze înainte ca această aliniere să se destrame, ceea ce ar fi făcut pădurea impenetrabilă pentru încă o sută de ani.

Fiecare zi era plină de provocări. Gabriel trebuia să descifreze harta, să interpreteze semnele și să găsească cea mai sigură cale de a avansa. Obstacolele erau diverse: râuri cu ape vrăjite, copaci vorbitori care cereau răspunsuri la enigme, creaturi mitice care trebuiau îmbunate sau înfruntate. Însă Gabriel era pregătit, căci antrenamentul său de șapte ani îi oferise toate cunoștințele necesare pentru a înfrunta aceste încercări.

Astfel, Gabriel și Robby își continuau călătoria, având mereu în minte scopul lor suprem: găsirea perle i tămăduitoare și reinstaurarea echilibrului.

***

 Lordul Luminii

În dezlănțuirea acestei furtuni de foc, Gabriel zări un contur de bărbat care cobora pe un nor roșu, un om strălucitor, îmbrăcat într-o robă lungă, albă, peste care purta o mantie fină, roșie, din care fluturau flăcări luminoase. 

Bărbatul cobora ca un fulg de nea, ca o stea căzătoare pe pământ. La atingerea pământului, acesta se zguduie la fel ca la începutul unui cutremur. 

Gabriel îl privea încremenit. Părea o imagine desprinsă din Biblie.

— Sunt Lordul-Luminii, se prezentă acesta. Sunt tu, spiritul după moartea celor șapte vieți ale tale.

— E un vis, își spuse mai mult șoptit Gabriel.

— Nu, nu visezi. Retrăiești propria ta reîncarnare.

Lordul îi întinse o sabie cu mânerul metalic bătut în zeci de pietricele colorate și rare, având dublu tăiș.

Gabriel se dezmeticește puțin și reușește să observe trăsăturile bărbatului din fața lui. 

Lordul Luminii era un bărbat înalt, zvelt, cu plete cărunte peste care strălucea, divin, un coif de aur și platină. Avea mâinile fine, cu degetele lungi și albe, iar vocea lui era fermă, dar caldă. Ochii verzi, scânteietori, trădau un adânc zbucium, prin care săpau razele seninului, ce parcă adunaseră liniștea din timpuri pe unde, vreme de o eră, nu mai trecuse niciun muritor.

Copacii înalți își arcuiau brațele către cei doi, ca o îmbrățișare a naturii, iar vântul gemea surd, neomenesc.

După o vreme, bărbatul își făcu nevăzută prezența în neant. Aerul deveni uscat. Aburi pluteau enigmatic prin pădure și o zi înfloritoare începea în viața codrului fantastic și plin de vrajă. Un căprior argintiu se ivi parcă de niciunde și se apropie prietenos de Gabriel.

Oboseala își înfipsese colții în trupul greoi al bărbatului, înghițindu-l parcă pe nemestecate. 

Fluturi galbeni colindau bolta pădurii prin iarba înaltă, ce unduia universul asemenea meduzelor luminiscente din nopțile mareelor. 

Zboruri nepământene fluturau arborii din rădăcini, iar aurora boreală se revărsa peste somnul lui Gabriel cu aripi verzi-albăstrii. 

Ca un văl de mătase țesut în lumile imateriale, îl toropi o stare necunoscută, de bine, de parcă se adunaseră toate pajiștile și florile constelațiilor cu mirosuri rare și neștiute, în subconștientul lui, absorbindu-l în sevele lor cu gust de fascicule stelare.

Își simțea vibrația fremătând în obraz, în zbaterea sacadată a pleoapelor, ce anunța terminarea visului. S-a trezit, în dimineața aceea argintie și stranie, într-un lan vântos de inflorescențe nemaivăzute, precum un fluture ieșit dintr-o pupă temporală, mângâiat de frunze imense, înrourate și umbroase, cu amintirea ce încă mai păstra în aerul moale fluiditatea freamătului său, aripile mirosind a flori de constelații. Și-atunci s-a trezit din vis...

— Miroase frumos a lan de bumbac și a apă rece, aud parcă fluierul și toba cum răsună în murmurul a câtorva zeci de pini. Îmi simt tinerețea cum coboară din somnul greu din care m-am deșteptat de curând.

Soarele se răcorea cu un evantai celest și cade o frunză. Gabriel se apleacă și o ține la el în palmă, amintindu-i parcă de o flacără ce pâlpâia în inima lui printre sentimentele adormite, ce înfloreau cu umbrele de amărăciune și îndelungi așteptări.

Temnița

Femeia-Zburătoare și însoțitorul său cu greu înaintau prin gerul negru și aspru al amurgului.

— Ce răcoare-i aici, mormăi fantasma. Zăpada... cât e de adâncă! se miră ea.

Vulturul tace, dar parcă aștepta un cuvânt să-i fie spus, însă nu primește. 

Aștepta confirmarea de la Zburătoare că Gabriel 

s-a întâlnit cu Lordul Luminii și poate deține perla. 

Fulgii mari de zăpadă păreau lacrimi cristaline care curgeau din ochii stelelor pe pământ. 

Femeia scoase din desaga mică ce o purta pe umeri o cupă în care își turnă o licoare din două sticle și bău pe nerăsuflate.

— Vrei? i se adresă ea Vulturului. Te va ajuta să-ți mai încălzești sângele și să vindeci uscăciunea buzelor și a gurii.

Vulturul sorbi până la fund băutura de orez negru și alb. 

Un zâmbet înghețat se multiplică pe obrajii femeii și auzi vântul cum suspină la urechile ei. 

În apropiere vede un castel cenușiu, ca o fantomă de umbre și pământ, în miezul pădurii. Avea multe ferestre deschise prin care ieșeau mâini negre cu degetele foarte lungi și cu lumânări aprinse.

— Partenere, auzi și tu hohotul înghețat de râs?! întreabă spăimântată Zburătoarea.

— Taci! răspunse Vulturul. Ascultă! Parcă Luna ne povățuiește să nu ne apropiem de acele tenebre adânci.

Ostaticii din închisoarea sumbră aprindeau făclii prin ferestrele înzăpezite, cu fulgi sticloși ca o poruncă. 

În spațiul văzduhului șerpuia spre Lună o copilă albastră-verzuie. Ea era logodnica Corbului de Nea, osândită de către acesta să ducă o viață jumătate femeie, jumătate pasăre pentru că a refuzat să-i nască un fiu. Avea penele negre, întru totul ca și cărbunele, și ochii negri, iar inima îi era întunecată ca fierul. Purta valurile singurătății în spinare și răgea ca un tigru observându-i pe cei doi drumeți.

— Apropiați-vă. Nu vă temeți, îi rugă Fulg de Corb pe cei doi. Știu ce vânturi v-au adus pe aceste meleaguri negre precum la teatru o cortină. Perla Tămăduitoare este ascunsă în ceasul din camera de oaspeți, dar este păzită de Balauri-Temniceri cu dinții negri care scuipă flăcări. Le sunt din prima zi a prizonieratului meu stăpână și mi se supun. Vă voi da perla în schimbul eliberării mele.

În temnița aceea erau sufletele vânătorilor și pescarilor plini de cruzime, osândiți să-și petreacă eternitatea într-o lume de întuneric și suferință. La o fereastră se vedea chipul unui bărbat încruntat ținând in mână o minge. 

Vulturul o privi pe Zburătoare și înțelegerea lor fu tacită. După ce Gabriel trecea cu brio toate probele rânduite în calendarul din eter, ziua a 40-a luminându-se pe globul cosmic, momentul culminant va sosi pentru Gabriel, primind perla ca premiu.

Privirea Vulturului strălucea, iar Zburătoarea simțea că destinul lor era pe cale să se împlinească.

Copila albastră-verzuie, logodnica Corbului de Nea, era stăpâna Balaurilor-Temniceri și păstrătoarea secretelor castelului. Corbul de Nea, cel ce o osândise, era un spirit întunecat, temut și respectat, dar al cărui suflet era prins într-o luptă eternă cu lumina. 

Fulg de Corb, jumătate femeie, jumătate pasăre, era martora durerilor și speranțelor celor care se aventurau în acele tenebre. Ea era cea care le putea oferi drumul spre izbăvire.

Vântul tăcea, iar castelul, cu umbrele și luminile s ale pâlpâind, aștepta împlinirea destinului.