***

 

The Old Man and the Sea

BY Earnest Hemingway

The Old Man and the Sea is a 1952 novella written by the American author Ernest Hemingway. Written between December 1950 and February 1951, it was the last major fictional work Hemingway published during his lifetime. It tells the story of Santiago, an aging fisherman, and his long struggle to catch a giant marlin. The novella was highly anticipated and was released to record sales; the initial critical reception was equally positive, but attitudes have varied significantly since then.

SUMMARY

The Old Man and the Sea is the story of an epic struggle between an old, seasoned fisherman and the greatest catch of his life. For eighty-four days, Santiago, an aged Cuban fisherman, has set out to sea and returned empty-handed. So conspicuously unlucky is he that the parents of his young, devoted apprentice and friend, Manolin, have forced the boy to leave the old man in order to fish in a more prosperous boat. Nevertheless, the boy continues to care for the old man upon his return each night. He helps the old man tote his gear to his ramshackle hut, secures food for him, and discusses the latest developments in American baseball, especially the trials of the old man’s hero, Joe DiMaggio. Santiago is confident that his unproductive streak will soon come to an end, and he resolves to sail out farther than usual the following day.

On the eighty-fifth day of his unlucky streak, Santiago does as promised, sailing his skiff far beyond the island’s shallow coastal waters and venturing into the Gulf Stream. He prepares his lines and drops them. At noon, a big fish, which he knows is a marlin, takes the bait that Santiago has placed one hundred fathoms deep in the waters. The old man expertly hooks the fish, but he cannot pull it in. Instead, the fish begins to pull the boat.

Unable to tie the line fast to the boat for fear the fish would snap a taut line, the old man bears the strain of the line with his shoulders, back, and hands, ready to give slack should the marlin make a run. The fish pulls the boat all through the day, through the night, through another day, and through another night. It swims steadily northwest until at last it tires and swims east with the current. The entire time, Santiago endures constant pain from the fishing line. Whenever the fish lunges, leaps, or makes a dash for freedom, the cord cuts Santiago badly. Although wounded and weary, the old man feels a deep empathy and admiration for the marlin, his brother in suffering, strength, and resolve.

On the third day the fish tires, and Santiago, sleep-deprived, aching, and nearly delirious, manages to pull the marlin in close enough to kill it with a harpoon thrust. Dead beside the skiff, the marlin is the largest Santiago has ever seen. He lashes it to his boat, raises the small mast, and sets sail for home. While Santiago is excited by the price that the marlin will bring at market, he is more concerned that the people who will eat the fish are unworthy of its greatness.

As Santiago sails on with the fish, the marlin’s blood leaves a trail in the water and attracts sharks. The first to attack is a great mako shark, which Santiago manages to slay with the harpoon. In the struggle, the old man loses the harpoon and lengths of valuable rope, which leaves him vulnerable to other shark attacks. The old man fights off the successive vicious predators as best he can, stabbing at them with a crude spear he makes by lashing a knife to an oar, and even clubbing them with the boat’s tiller. Although he kills several sharks, more and more appear, and by the time night falls, Santiago’s continued fight against the scavengers is useless. They devour the marlin’s precious meat, leaving only skeleton, head, and tail. Santiago chastises himself for going “out too far,” and for sacrificing his great and worthy opponent. He arrives home before daybreak, stumbles back to his shack, and sleeps very deeply.

The next morning, a crowd of amazed fishermen gathers around the skeletal carcass of the fish, which is still lashed to the boat. Knowing nothing of the old man’s struggle, tourists at a nearby café observe the remains of the giant marlin and mistake it for a shark. Manolin, who has been worried sick over the old man’s absence, is moved to tears when he finds Santiago safe in his bed. The boy fetches the old man some coffee and the daily papers with the baseball scores, and watches him sleep. When the old man wakes, the two agree to fish as partners once more. The old man returns to sleep and dreams his usual dream of lions at play on the beaches of Africa.

***

 

“De ce citesc?

Nu mă pot abţine.

Citesc ca să învăț și să cresc, să râd

și să fie motivat.

Citesc ca să înțeleg lucruri pe care nu le-am citit niciodată

la care am fost expus.

Citesc când sunt ursuz, când tocmai

a spus lucruri monumental de prostești la

oamenii pe care îi iubesc.

Citesc pentru putere să mă ajute când

mă simt distrus, descurajat și speriat.

Citesc când sunt supărat pe întreaga

lume.

Citesc când totul merge bine.

Citesc pentru a găsi speranță.

Citesc pentru că sunt făcut nu doar din

piele și oase, de priveliști, sentimente,

și o nevoie profundă de ciocolată, dar eu sunt

De asemenea, compus din cuvinte.

Cuvintele îmi descriu gândurile și ceea ce este

ascuns în inima mea.

Cuvintele sunt vii - când am găsit un

poveste pe care o iubesc, am citit-o din nou și

din nou, ca și cum aș cânta o melodie preferată

iar și iar.

Cititul nu este pasiv - intru în

poveste cu personajele, respiră

aerul lor, simte frustrările lor,

țipă la ei să se oprească când sunt

pe cale să fac o prostie, să plâng cu

ei, râzi cu ei.

Citind pentru mine, este să-mi petrec timpul cu un

Prietene.

O carte este un prieten.

Niciodată nu poți avea prea multe. ”

De Gary Paulsen, termen de valabilitate: Povești după carte ( https://amzn.to/44rPDuG )

#ad #booklovers #Classic #motivation #literaturelover 

***

 

..Atunci când vei fi bătrână…

1. Nu instrui niciodată pe nimeni. Chiar dacă știi că ai dreptate. Amintește-ţi cum te irita acest lucru. Și ai urmat oare sfatul celor mai în vârstă?

2. Nu încerca să ajuți, dacă nu ţi s-a cerut ajutorul. Nu încerca să-i protejezi pe cei apropiaţi de toate problemele lumii. Doar iubește-i.

3. Nu te plânge! De sănătate, vecini, guvernanți, fondul de pensii. Nu te transforma într-o bătrână ce stă pe banca din curte şi îi bârfește pe toți.

4. Nu aștepta recunoștință de la copii. Amintește-ţi: nu există copii nerecunoscători – există părinți proști care așteaptă recunoștință de la copii.

5. Nu spune expresii precum: “Eu la vârsta ta …”, “Ți-am dat cei mai buni ani …”, “Sunt mai în vârstă, aşa că știu mai bine …” – toate sunt insuportabile!

6. Dacă vei avea nepoți, nu insista să-ţi spună pe nume. Este prostesc.

7. Nu cheltui ultimii bani pe procedurile de întinerire. Este inutil. Mai bine să-i cheltui pentru călătorii.

8. Nu te uita în oglindă și nu te machia într-o cameră întunecată. Nu te lăuda. Și încearcă să arăți cât mai elegant posibil. Elegant, nu tineresc. Crede-mă, aşa va fi mai bine.

9. Ai grijă de bărbatul tău, chiar dacă a devenit un bătrân neputincios, zbârcit şi morocănos. Nu uita că odată era tânăr, puternic și vesel. Probabil este unicul care îşi amintește de tine tânără, subțire şi frumoasă, iar acum doar el are nevoie de tine.

10. Nu încerca cu orice preţ să ții pasul cu timpul: să înțelegi noile tehnologii, să urmărești maniacal știrile, să înveți ceva nou pentru a nu rămâne în urmă. E ridicol. Fă ceea ce-ți place. Cât se mai poate?!

11. Nu te învinui pentru nimic. Indiferent de viaţa ta şi a copiilor tăi – ai făcut tot ce ai putut.

12. În orice situație, păstrează-ţi demnitatea! Până la sfârșit! Fa-o, draga mea, este foarte important. Și nu uita: dacă eşti încă în viață, înseamnă că cineva are nevoie de tine...!"

  Text preluat

***

 

"Gulliver's Travels" by Jonathan Swift. 

"Gulliver's Travels" by Jonathan Swift is a satirical novel published in 1726. It tells the story of Lemuel Gulliver's voyages to various fantastical lands, including Lilliput, Brobdingnag, Laputa, and the land of the Houyhnhnms.

The novel is renowned for its sharp satire and hidden meanings, often criticizing various aspects of society and humanity. Here are a few key themes in "Gulliver's Travels":

1. **Political Satire**: The book satirizes the political landscape of Swift's time. For instance, the conflict between the tiny Lilliputians and the giant Brobdingnagians can be seen as a commentary on the petty disputes among European nations.

2. **Social Critique**: Swift uses the differences between the societies Gulliver encounters to critique various aspects of British society, such as the legal system, government corruption, and the role of the monarchy.

3. **Human Nature**: Gulliver's encounters with different societies highlight the flaws in human nature. The Houyhnhnms, a rational horse-like species, are contrasted with the Yahoos, a degenerate and brutish human-like species, emphasizing the dark aspects of humanity.

4. **Religious and Philosophical Critique**: Swift uses the Laputians and their obsession with theoretical knowledge to criticize the over-intellectualization of society. The Struldbrugs represent the idea of immortality as a curse, critiquing the pursuit of eternal life.

5. **Colonialism and Imperialism**: Gulliver's travels can also be seen as a reflection on the British Empire's expansion and colonialism. His experiences with the Lilliputians and the Houyhnhnms touch on the theme of European imperialism.

6. **Human Size**: The changing scale of Gulliver throughout the book may symbolize the relativity of power and perspective, highlighting how one's status in society can shift based on circumstances.

In "Gulliver's Travels," Swift employs allegory, irony, and symbolism to convey his critical views on politics, society, and human nature. The hidden meanings and satirical elements in the book continue to make it a rich source for analysis and interpretation.

@everyone

Unde mai ieșim cu prietenii? Distracție la Katz GastroLab!

 Mi-e dor de voi, prieteni dragi! Știu... Nu ne-am văzut de mult timp, dar parcă nu ne-am fi despărțit niciodată. Am ținut legătura pe diferite cai: telefonic, prin mesaje, pe e-mail, pe diverse aplicații și în diverse rețele sociale. Uneori ne-am întâlnit direct, în grupuri mici, dar adesea pe fugă. Nu neg: am avut contact direct în toți acești ani, dar nu e ca și cum am fi fost alături ca înainte, în vremurile bune.

Este explicabil... Vremurile ne-au împrăștiat în diferite direcții, pe unde ne-au purtat valurile vieții. Ne-am întemeiat familii, ne-am asumat responsabilități, ne străduim să îndeplinim sarcini felurite și pentru aceasta avem nevoie de timp, foarte mult timp. Și la sfârșitul zilei, când tragem linie și facem bilanțul, constatăm că pentru noi, pentru sufletul nostru, ne rămâne din ce în ce mai puțin timp.

Mi-e dor de voi, dragi prieteni! Și mi-aș dori să ne revedem cândva. Frumos ar fi să ne vedem în mediul care ne-a consacrat ca și prieteni: orașul natal, școala unde am învățat, parcurile în care ne-am relaxat în perioada caldă a anului. Dar știu că vă este greu multora dintre voi să vă întoarceți acasă. De aceea poate ar fi mai ușor să ne adunăm în Capitală; unii dintre voi trăiți și munciți în București și aici a devenit pentru voi ACASĂ. Pentru ceilalți poate că ne-ar fi mai ușor să ne facem drum într-acolo... Unii ne mai adunăm pentru manifestări științifice sau culturale, alții pentru rezolvarea diverselor probleme.

Ne putem întâlni la o locație aparte: un local unde ne putem delecta cu mâncăruri și băuturi rafinate, dar și cu muzica bună: Katz GastroLab. Da! Este acel restaurant din București situat în apropierea parcului Cișmigiu și vis-a-vis de Conservator. Un restaurant situat în zona centrală, uşor de reperat, unde se poate ajunge extrem de uşor, care se armonizează cu estetica centrului vechi al capitalei, un restaurant cu concerte live, bucătărie internațională, unde ne putem simți perfect și în spiritul atât al vremurilor de altădată cât și al vremurilor de acum. Este alegerea sigură pentru întâlnirile cu prietenii dar şi pentru organiyarea unor evenimente private, cărora le dă o distincţie aparte.

Ne vedem la un pahar de vorbă? Mâncăm ceva bun? Mergem la un concert sau poate la o seară de dans? Dacă nu sunteți hotărâți, le putem combina pe toate la un loc. Dacă nu reușim într-o singură zi, putem reveni și altădată, căci presimt că nu vom reuși să epuizam satisfacerea tuturor dorințelor deodată.

Sunt sigură că ne vom simți bine. Atât de bine încât parcă ne vom transpune într-o altă stare, într-o altă lume. Atmosfera este atât de selecta și atât de discretă încât satisface toate gusturile și toate doleanțele. Putem alege o seară de muzică latino sau o seară de jazz. O seară de dans sau o seară de karaoke. Putem alege orice tematică, într-o varietate de genuri care ne vor satisface pe toți, oricât de mofturoși am putea fi.  Şi putem repeta experienţa ori de câte ori vom simţi nevoia să o facem.

Mi+e dor de voi, prieteni! Şi abia aştept să ne revedem...

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2024

***

 

Regizorul, scenaristul şi graficianul Ion Popescu-Gopo, câştigător al unui „Palme d’Or” (1957) s-a născut la 1 mai 1923, în Bucureşti.

Ion Popescu-Gopo s-a impus, prin creațiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei românești, câștigând, în 1957, Marele Premiu Palme d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, Franța, cu filmul de scurt metraj Scurtă istorie. A primit titlul de Artist Emerit (anterior anului 1962).

Pseudonimul său Gopo provine de la numele de familie ale părinților săi, numele de fată al mamei sale, Gorenco, și numele tatălui, Popescu.

A debutat în presă în anul 1939, publicând caricaturi, la fel ca „pionierii” animaţiei româneşti Aurel Petrescu şi Marin Iorda. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti, pe care nu a absolvit-o, dar a urmat la Moscova un curs de animaţie pe care l-a absolvit. S-a afirmat ca desenator, caricaturist, ilustrator de carte.

În animaţie debutează în anul 1949 alături de tatăl său şi de Matty Aslan, cu scurt-metrajul de animaţie „Punguţa cu doi bani”.

Din anul 1950 începe să lucreze la Studioul cinematografic Bucureşti, în cadrul secţiei de animaţie. Primele desene animate erau zoomorfe şi constituiau fabule educative în spiritul epocii.

Regizor, scenarist şi cineast de o factură aparte, Ion Popescu-Gopo se impune după 1950 ca principală personalitate a filmului de animaţie din România, la Studiourile Buftea şi Animafilm.

În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: „Răţoiul neascultător”. Urmează „Albina şi porumbelul”, apoi „Doi iepuraşi” (1952), „Marinică” (1953), „O muscă cu bani” (1954), „Şurubul lui Marinică” şi „Ariciul răutăcios” (1955), „Galateea” (1957) ș.a.

Personajul emblematic pentru poetica lui Gopo este Omuleţul cu floarea – Omuleţul („Scurtă istorie”, „7 arte”, „Homo sapiens”) este personajul nud şi schiţat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.

Primul său succes, Marele Premiu (Palme d’Or) la Cannes (1957) cu „Scurtă istorie”, a fost şi cel mai mare.

Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovaţia lui Gopo:

„Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm şi imaginaţie. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleţ a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu”.

Peste ani, Gopo spunea:

„Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici nu se uită galeş. Mi-am redus de bunăvoie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă”.

Palmaresul acestei pelicule, dar şi al altora de animaţie, a fost de peste 50 de premii pe diferite meridiane ale lumii.

La mijlocul anilor ’60, Gopo a creat filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: „Balanţa”, „Ploaia”, „Ulciorul”.

Din 1956 abordează, ca scenarist, regizor şi, ocazional, interpret sau compozitor, filmul de ficţiune cu actori: „Fetiţa mincinoasă”, debut premiat la Damasc în 1956, „S-a furat o bombă” (1961), „De-aş fi… Harap-alb” (1965), premiat la Mamaia şi la Moscova în 1965, „Povestea dragostei” (1976), „Maria, Mirabela” (1981), film inspirat din povestea „Fata babei şi fata moşneagului” a lui Ion Creangă, „Maria şi Mirabela în Tranzistoria” (1988), în ultimele două artistul apare ca interpret al personajului Moş Timp.

„Când am început să lucrez cu actorii, mi-am descoperit parcă nişte independenţe în mişcare, m-am simţit ca un dinozaur cu membre lungi şi neascultătoare”, mărturisea Ion Popescu-Gopo

Basmele ecranizate de Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate şi interpretate. Spre exemplu, „Maria, Mirabela” nu e o simplă lectură a basmului „ Fata babei şi fata moşneagului”, ci un musical; în „Rămăşagul” (1985) zâna se deplasează pe bicicletă.

Pe lângă activitatea sa de scenarist şi regizor, Gopo a şi interpretat câteva roluri în filmele proprii: „Faust XX”, „Galax”, „Rămăşagul”, „O zi la Bucureşti”, dar şi în filme ale altor regizori: „O noapte de pomină” (1939, regia Ion Şahighian) sau „Dimitrie Cantemir” (1973, regia Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe ţarul Petru cel Mare.

În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animaţie: mişcarea acelor de gămălie („Şi totuşi se mişcă”, 1980), a firelor de tutun („Animagic film”, 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului („Tu”, 1983).

A fost preşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din România (1968-1989), iar în perioada 1969-1972 a fost vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Filmului de Animaţie şi director al secţiei de film şi televiziune din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

A fost ales membru de onoare al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film.

A murit la 29 noiembrie 1989, la Bucureşti, în urma unui atac de cord.

***

 

.

   Cea mai veche bibliotecă 

            din România se află la Iași.

Palatul Fundațiunii Universitare „Regele Ferdinand I”, cunoscut azi ca Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași, este o clădire monumentală din Iași situată în Piața Mihai Eminescu, pe bulevardul Carol I colț cu strada Păcurari. Clădirea a fost construită în stil neoclasic între anii 1930-1934 pentru a adăposti sediul Fundațiunii Universitare „Regele Ferdinand I” și biblioteca acesteia. După al Doilea Război Mondial clădirea a fost naționalizată, în ea mutându-se Biblioteca Universității. Prin reunirea fondurilor celor două biblioteci a fost creată Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”.

  Edificiul a fost construit în anii `30 și este impresionant prin arhitectură. Interiorul este lucrat în marmură de Carrara şi mozaic veneţian, iar exteriorul conține elemente în stil ionic.

Acest palat este prin el însuși atractiv pentru că este realizat prin frumosul și nobilul gest al Majestății sale, regele Ferdinand, printr-un decret semnat în 27 februarie 1927, cu câteva luni înainte de a muri regele, a declarat Gelu Teodorescu, director BCU Iași.

Printre cele mai importante încăperi ce pot fi vizitate sunt aula, renumită pentru acustica deosebită și sala Hașdeu. Însă, la cerere, puteți vizita și depozitele cu numeroasele comori literare ascunse, dar nu numai.

„A fost mai mult decât o bibliotecă. Este un palat al culturii. De pildă, în aula bibliotecii, unde avem permanent o stagiune camerală și multe evenimente științifice care se derulează aici,cu o acustică extraordinară, știți că se numește și Micul Ateneu pentru acustica deosebită. Compar cu Ateneul de la București”, a spus Gelu Teodorescu, director BCU Iași.

La Biblioteca din Iași puteți alege documente, dintr-un fond de peste două milioane de cărți sau manuscrise rare. Jurnale, scrisori, reviste sau cărți vechi, toate sunt păstrate ca niște adevărate comori pe rafturile celei mai vechi instituții de acest gen din țară.

„O asemenea bibliotecă reprezintă secretul instruirii multora, mai ales din domeniul umanistic, celor care au avut rezultate foarte bune, beneficiind de înțelepciunea păstrată în rafturile acestei biblioteci”, a precizat istoricul Sorin Iftimi.

Unul din cele mai importante obiecte păstrate aici este „Evanghelia cu învățătura de Coresi”, tiparită în 1581, una dintre cele mai vechi cărţi tipărite pe aceste meleaguri. Chiar dacă mai noi, la fel de preţioase sunt şi documentele legate de Mihai Eminescu, din perioada în care a fost bibliotecar la Iași.

„Din vremea trecerii lui pe la bibliotecă, prima perioadă directorat și a doua perioadă 1884 - 1886 când a fost sub-bibliotecar la BCU Iași, datează în fondul de arhivă internă, datează rapoarte, articole, mărturii, din timpul trecerii poetului pe la bibliotecă”, a declarat Lăcrămioara Chihaia, coordonator secții speciale BCU Iaşi.

•••

Înglobând fonduri care au făcut parte din fostele biblioteci ale Academiilor domnești (cea mai veche, Academia Vasiliană, de la 1640, înființată la Mănăstirea Trei Ierarhi), actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași se bucură de continuitate și stabilitate începând cu anul 1835, ca Bibliotecă a Academiei Mihăilene, schimbându-și în timp doar denumirea: Biblioteca Universității din Iași, Biblioteca „Ulpia”, Biblioteca Centrală.

A funcționat, între 1835-1860, în clădirea Academiei Mihăilene, în Universitatea veche (actuala Universitate de Medicină și Farmacie), până în 1897, apoi în Universitatea nouă (actualmente Biblioteca și corpul A al Universității Tehnice „Gh. Asachi”), pentru ca după al doilea război mondial să se mute în clădirea Fundațiunii Universitare „Regele Ferdinand I”, a cărei bibliotecă o înglobează.