$$$

 Femeia care a scris ca să poată trăi

Marguerite Duras nu a scris povești ca să distreze, ci ca să supraviețuiască, pentru că pentru ea scrisul nu a fost niciodată un refugiu comod, ci o formă de respirație, o metodă de a rămâne în viață într-o lume care o modelase prea devreme prin pierdere, violență și tăcere.

Născută în 1914, în căldura sufocantă a Indochinei franceze, ceea ce astăzi numim Vietnam, a crescut într-un peisaj care avea să lase urme adânci în fiecare frază pe care avea să o aștearnă pe hârtie: fluviul Mekong, soarele tropical neiertător, matematica brutală a vieții coloniale, unde culoarea pielii decidea aproape totul, iar banii hotărau restul.

Copilăria ei s-a încheiat prea devreme, odată cu moartea tatălui, lăsând-o pe mama ei, o învățătoare cu trei copii, să lupte singură pentru supraviețuire, într-un sistem care nu avea nicio intenție să o ajute. Guvernul colonial i-a vândut mamei o bucată de pământ fără valoare, inundată constant, imposibil de cultivat, iar Marguerite a privit cum aceasta își investea toate speranțele în acel sol blestemat, cum se frângea încet, cum disperarea se transforma în ceva mai întunecat.

Acea expunere timpurie la pierdere, la destrămarea cuiva iubit sub presiunea unor sisteme construite să zdrobească, a devenit motorul întregii ei creații, pentru că a învățat devreme că viața nu urmează povești curate, că adevărurile esențiale se ascund în tăceri și că uneori ceea ce nu poate fi spus contează mai mult decât ceea ce este rostit.

În 1929, la cincisprezece ani, traversa fluviul Mekong cu feribotul, întorcându-se la internatul din Saigon, când un bărbat chinez bogat, într-o mașină scumpă, a observat-o, iar ea a simțit privirea aceea fixându-se asupra ei. Ceea ce a urmat a fost periculos și transgresiv, o relație care încălca toate liniile trasate de societatea colonială, de la rasă și clasă până la vârstă și putere, o relație imposibilă și inevitabilă, care avea să o schimbe pentru totdeauna.

Dar nu a scris despre asta atunci.

Mai întâi și-a construit meșteșugul, iar în 1950 a publicat „The Sea Wall”, inspirată de lupta sortită eșecului a mamei sale cu pământul inundat, apoi a urmat „The Ravishing of Lol Stein”, în 1964, un roman care a spulberat convențiile narative, fragmentând timpul, repetând fraze ca niște incantații și obligând cititorul să reconstruiască sensul, exact așa cum funcționează memoria, fragmentată, circulară, incapabilă de rezoluții clare.

Construia, fără să știe poate, către un singur punct.

În 1984, la șaptezeci de ani, a scris în sfârșit The Lover, romanul care a devenit un fenomen internațional și i-a adus cel mai prestigios premiu literar francez, nu pentru că ar fi fost o poveste romantică, ci pentru că Marguerite Duras petrecuse cincizeci și cinci de ani învățând cum să disece un singur moment atât de complet încât lectura să semene cu trăitul în interiorul conștiinței altcuiva.

A scris despre acea fată de cincisprezece ani de pe feribot cu luciditatea dură a cuiva care a trăit suficient de mult ca să înțeleagă ce conținea cu adevărat acel moment: dorința, dezechilibrul de putere, violența colonială infiltrată chiar și în cele mai intime gesturi, complexitatea de a dori ceva care, în același timp, te distruge.

Stilul ei, repetițiile hipnotice, fragmentele reasamblate în dezordine, revenirea obsesivă la același punct din unghiuri diferite, nu au fost o tehnică literară, ci singura formă onestă de a reda felul în care funcționează memoria și dorul.

Ea însăși a scris cândva că povestea vieții ei nu există, că nu are centru, drum sau linie, iar din această absență a făcut artă.

Marguerite Duras a murit în 1996, după opt decenii în care a demonstrat că cele mai importante povești nu sunt despre ce s-a întâmplat, ci despre cum s-a simțit, ce a însemnat și cum continuă să ne modeleze mult timp după ce momentul a trecut.

Fiecare scriitor care a încercat să surprindă greutatea tăcerii, care a folosit fragmentarea pentru a reda adevărul psihologic, care a refuzat să transforme durerea în ceva confortabil, lucrează pe teritoriul pe care ea l-a deschis.

A avut cincisprezece ani când a traversat acel fluviu.

Și nu a încetat niciodată să îl traverseze.

#MargueriteDuras #TheLover #Literatură #Memorie #Tăcere

Oare câte dintre amintirile care ne definesc cel mai profund nu au fost încă scrise, pentru că încă nu suntem suficient de pregătiți să le privim cu adevărat?