$__

 Când trupul este frânt, dar conștiința rămâne dreaptă

La șaptezeci și patru de ani, într-o vârstă la care oamenii ar trebui să fie înconjurați de liniște și recunoștință, nu de lanțuri și celule, Vasile Voiculescu a fost aruncat în închisoare, tratat ca un dușman al statului, bătut până când coloana i-a fost zdrobită, dar cu sufletul rămas drept până la cer, pentru că există oameni pe care nicio forță omenească nu îi poate înfrânge înlăuntru.

A fost medic și a vindecat mii de țărani săraci fără să ceară vreodată bani, a fost scriitor și poet și a vorbit despre Dumnezeu cu o delicatețe care nu se învață din cărți, ci dintr-o inimă curată, iar când alții își plimbau nepoții, el a fost arestat de regimul comunist pentru vina de a fi făcut parte din „Rugul Aprins”, un cerc de intelectuali care se rugau și vorbeau despre credință, într-o vreme în care rugăciunea era considerată crimă.

A ajuns în temnița de la Închisoarea Aiud, un loc al frigului, al foamei și al umilinței, unde un bătrân fragil era obligat să stea în picioare ore întregi, însă Voiculescu nu a fost niciodată un deținut obișnuit, pentru că era „doctorul fără de arginți”, cel care își împărțea puțina mâncare cu cei mai tineri, cel care îi mângâia pe muribunzi spunându-le versuri despre îngeri, acolo unde moartea părea să aibă ultimul cuvânt.

Torționarii l-au urât tocmai pentru această bunătate care nu putea fi zdrobită, l-au ținut în izolare, în frig, până când s-a îmbolnăvit de tuberculoză la coloană, morbul lui Pott, iar vertebrele i s-au măcinat încet, coloana i s-a frânt sub greutatea bolii și a bătăilor, ajungând să meargă îndoit, cu bărbia aproape de genunchi, într-o durere pe care mintea omenească cu greu o poate cuprinde.

Când l-au eliberat, în 1962, nu a fost un act de milă, ci o calculată retragere a răului, pentru ca moartea lui să nu mai fie o problemă pentru închisoare, iar fiul său abia l-a recunoscut, pentru că din omul de altădată mai rămăsese un trup chinuit, aproape un schelet, dar cu o minte limpede și o inimă neîntinată.

În ultimele luni de viață, întins în propriul pat, Vasile Voiculescu nu a blestemat, nu a cerut răzbunare și nu s-a plâns, ci a continuat să scrie poezii în minte și să le dicteze, ca și cum suferința nu era un capăt, ci o ultimă trecere, iar la scurt timp a murit, ucis de un sistem care ura tot ce era frumos, curat și sfânt.

Un om care a vindecat o viață întreagă rănile altora a fost lăsat să moară în chinuri, dar a plecat din lume cu sufletul întreg, lăsându-ne o operă care strălucește ca aurul în noroiul istoriei acelei epoci.

Au putut să-i frângă spinarea unui bătrân, dar nu au putut niciodată să-i pună în genunchi conștiința, pentru că adevărata forță nu stă în mușchi, ci în lumină.

#VasileVoiculescu #martiri #credinta #demnitate #istorie #luminaInIntuneric

Tu ce ai fi ales să păstrezi, dacă ți-ar fi fost luat totul, în afară de conștiință?