£££

 În cartierul Trivale din Pitești există o școală generală care funcționează normal de peste șaizeci de ani. Școala Numărul 7 are șapte sute de elevi, douăzeci și cinci de săli de clasă, un corp profesoral dedicat și rezultate bune la examene. Părinții o aleg pentru copiii lor fără ezitare. Totul este normal, funcțional, sigur.

Cu o singură excepție: Sala 2B de la etajul doi. Nu este folosită niciodată pentru lecții.

Oficial, sala este marcată ca "depozit pentru materiale didactice." Dar oricine încearcă să deschidă ușa va găsi că este încuiată, iar cheia nu există în breloc. Directorii care s-au succedat de-a lungul anilor au primit instrucțiuni clare de la predecesori: "Nu deschideți Sala 2B. Nu lăsați elevii să se apropie. Nu puneți întrebări."

Povestea sălii 2B începe în primăvara lui 1975. Era o sală normală de clasă, folosită de clasa a III-a B, condusă de o profesoară tânără pe nume Maria Dumitrescu. Avea douăzeci și șapte de ani, proaspăt absolventă a Facultății de Pedagogie, plină de entuziasm și dedicație pentru copiii ei.

Pe 12 mai 1975, Maria a intrat în sala de clasă pentru lecția de dimineață, la ora 8:00. Treizeci de copii o așteptau deja în băncile lor, gălăgioși și veseli ca de obicei. Maria a închis ușa în urma ei, s-a așezat la catedră și a început lecția de limba română.

Aceea a fost ultima dată când cineva din afara sălii a văzut-o vie.

La ora 9:00, când lecția ar fi trebuit să se termine și clasa să plece la următoarea oră, ușa nu s-a deschis. Profesorul care urma să predea următoarea lecție, domnul Ion Popescu, a așteptat. A bătut la ușă. Niciun răspuns. A încercat mânerul - ușa era încuiată din interior.

A chemat directorul. Au bătut mai tare, au strigat. Nimic. Au putut auzi, foarte slab, voci de copii înăuntru, dar niciun răspuns la strigătele lor. În panică, au forțat ușa.

Când au intrat, sala era goală. Complet goală. Nu Maria, nu cei treizeci de copii. Băncile erau la locul lor, tabla avea scris exercițiul pe care Maria începuse să-l explice, căile copiilor erau pe bănci. Dar oamenii dispăruseră complet.

Poliția a fost chemată imediat. Au căutat întreaga școală, au verificat ferestre (toate închise din interior), au interogat toți profesorii și elevii din clasele adiacente. Nimeni nu văzuse pe nimeni ieșind din Sala 2B. Ferestrele erau la etajul doi, prea înalte pentru ca treizeci de copii să fi sărit fără să fie observați sau răniți.

Treizeci și unu de persoane - o profesoară și treizeci de elevi - dispăruseră dintr-o sală de clasă încuiată din interior, în mijlocul unei școli pline de oameni, fără ca nimeni să vadă sau să audă ceva neobișnuit.

Cazul a devenit cunoscut ca "Dispariția de la Școala 7" și a făcut titluri de ziar în toată țara. Investigația a durat luni întregi. Au fost verificate toate posibilitățile: răpire, fugă colectivă, experiment social secret al regimului comunist. Nimic nu se potrivea. Nu exista niciun mod fizic ca atâtea persoane să fi părăsit acea sală fără să fie văzute.

Familiile celor dispăruți au fost devastate. Părinții au așteptat ani de zile, sperând că undeva, cumva, copiii lor sunt în viață. Dar nimeni nu a fost găsit niciodată. Niciun corp, nicio urmă, nicio explicație.

După trei luni, când investigația a fost închisă oficial fără rezultat, școala a fost redeschisă. Sala 2B a fost sigilată. Nu din ordinul poliției, ci din superstițtie pură - nimeni nu vroia să predea acolo după ce treizeci de copii dispăruseră din ea.

Dar fenomenul ciudat nu s-a terminat. Profesori și elevi care trec pe coridorul de la etajul doi, mai ales dimineața între 8:00 și 9:00, raportează că aud sunete venind din Sala 2B. Nu sunete vagi - ci voci clare de copii recitând în cor, o voce de femeie explicând lecții, zgomotul de bănci scârțâind, de caiete foșnind.

În 1980, un nou director, sceptic față de povești, a deschis sala să verifice. A fost goală, ca întotdeauna. Dar când a stat în mijlocul sălii, liniștit, ascultând, a auzit-o clar: o voce de femeie spunând "Copii, deschideți manualele la pagina 47. Astăzi vom studia despre..."

Nu era o înregistrare sau un ecou. Era o voce reală, prezentă, ca și cum cineva invizibil preda lecție exact acolo, în acea clipă, în acea sală goală.

Directorul a ieșit rapid și a încuiat din nou sala. Nu a mai deschis-o niciodată.

În 1989, după revoluție, când școlile au fost renovate și modernizate, un grup de muncitori a fost trimis să curețe și să renoveze Sala 2B, transformând-o într-o sală de informatică. Au intrat dimineața, la ora 7:30, pentru a începe lucrul.

La ora 8:00, capatazul a ieșit brusc din sală, palid și tremurând. A spus celorlalți muncitori să iasă imediat și să nu se mai întoarcă. Când au întrebat de ce, a refuzat să explice. Doar: "Sala nu e goală. Nu e pentru noi."

Mai târziu, într-un bar, după câteva băuturi, a mărturisit unui prieten ce se întâmplase. La ora 8:00 exact, în timp ce măsurau pereții, a auzit un sunet. S-a întors și, pentru câteva secunde, a văzut-o. Nu clar, nu solid, ci ca printr-o perdea de ceață - o femeie tânără stând la tablă, cu creta în mână, explicând ceva. Și în bănci, contururi vagi ale copiilor, șezând atenți, unii scriind în caiete.

Apoi imaginea s-a estompat. Sala era din nou goală. Dar senzația de prezență rămânea - sentimentul puternic că nu este singur, că sala este ocupată de oameni pe care nu îi poate vedea complet, dar care sunt acolo, reali, continuând să trăiască momentul lor prinși în timp.

Renovarea a fost anulată. Sala 2B a rămas așa cum era.

Cel mai tulburător incident a fost în 2007. O elevă nouă, Ioana Marin, care nu știa povestea, a explorat școala în pauza de prânz. A găsit ușa Sălii 2B ușor deschisă - cineva uitase să o încuie după curățenie. A intrat din curiozitate.

A descris mai târziu că sala părea normală, dar "greșită cumva." Băncile erau prea vechi pentru restul școlii. Tabla avea scris un exercițiu în stilul de scriere învățat în anii '70, nu cel modern. Și pe catedră stătea un caiet deschis, cu scris de mână elegant, o planificare de lecție datată 12 mai 1975.

Ioana a atins caietul. În momentul acela, a auzit vocea. Clara, ca și cum ar fi stat lângă ea: "Copii, deschideți manualele. Să începem."

A fugit din sală, țipând. Când profesorii au venit să verifice, caietul dispăruse. Sala era goală ca întotdeauna.

Există o teorie, circulată în șoaptă printre cei care au studiat cazul. Că în dimineața aceea din 1975, ceva s-a întâmplat în Sala 2B - o ruptură în țesătura realității, poate. Maria și cei treizeci de copii ai ei nu au dispărut în sensul tradițional. Ei încă sunt acolo, prinși într-o buclă temporală, revivind aceeași lecție din 12 mai 1975, la nesfârșit.

Pentru ei, timpul nu a trecut. Încă este acea dimineață. Maria încă predă. Copiii încă învață. Lecția continuă, veșnic, într-o versiune alternativă a Sălii 2B care se suprapune cu sala reală, dar nu poate fi accesată complet de cei din lumea noastră.

De aceea se aud vocile. De aceea, uneori, cineva vede contururi. Pentru că acolo, într-acea sală, în acea dimineață eternă, lecția nu s-a terminat niciodată. Și nu se va termina niciodată.

---

Astăzi, Școala Numărul 7 funcționează normal. Copii vin, învață, pleacă. Profesori predau cu dedicație. Dar Sala 2B rămâne închisă, marcată ca depozit, evitată de toată lumea care cunoaște povestea.

Și în fiecare dimineață, între 8:00 și 9:00, dacă treci pe coridorul de la etajul doi și te oprești lângă ușa cu numărul 2B, și dacă totul este liniștit în jur, poți auzi-o: o voce de femeie tânără, clară și plină de viață, explicând o lecție despre limba română. Voci de copii răspunzând la întrebări. Zgomotul unei clase normale, învățând o lecție normală, într-o dimineață normală din mai 1975.

O lecție care nu s-a terminat acum cincizeci de ani. Și care nu se va termina niciodată.

Pentru că în Sala 2B, timpul s-a oprit. Și Maria Dumitrescu, profesoara dedicată, continuă să predea. Copiii ei continuă să învețe. Și lecția lor eternă continuă, în fiecare zi, la aceeași oră, în sala care există și nu există în același timp, prinsă între momentul când ușa s-a închis și momentul când ar fi trebuit să se deschidă din nou.

Un moment care, pentru cei treizeci și unu de suflete prinse înăuntru, nu s-a terminat niciodată.