£££

 Pe o stradă liniștită din Sinaia, la cincizeci de metri de bulevardele aglomerate cu turiști, se află Hotel Eternitatea - o clădire elegantă construită în 1923, în stilul interbelic specific stațiunilor montane românești. Cu fațada sa albă, balcoanele de fier forjat și grădinile îngrijite, hotelul arată perfect normal. Are douăzeci și patru de camere, majoritatea ocupate în weekend-uri de turiști care vin la schi sau drumeții.

Toate camerele funcționează normal. Toate, cu excepția uneia: Camera 308, de la etajul trei.

Camera 308 este întotdeauna listată ca "indisponibilă" în sistemul de rezervări. Nu este afișată pe site-ul hotelului. Receptionerii au instrucțiuni clare să nu o menționeze oaspeților. Dar camera există - o poți vedea din exterior, balconul ei cu numărul 308 pe plăcuța de lângă ușă. Și dacă întrebi personalul vechi despre ea, vor evita subiectul sau vor inventa scuze vagi despre "renovări permanente."

Adevărul este mult mai tulburător.

Camera 308 a funcționat normal până în vara lui 1967. Pe 15 iulie, un cuplu tânăr - Andrei și Ioana Petrescu - au făcut check-in pentru o lună de miere. Au ales Camera 308 pentru că avea cel mai frumos balcon, cu vedere spre munți. Au plătit pentru trei nopți.

A doua zi dimineață, când personalul hotelului a încercat să le aducă micul dejun, au bătut la ușă dar nu a răspuns nimeni. Au presupus că cuplul dormea sau era plecat. Dar când au încercat din nou seara, apoi a doua zi dimineață, ușa rămânea închisă, fără răspuns.

După trei zile, îngrijorați, administratorul hotelului a folosit cheia universală să deschidă ușa. Camera era goală. Patul făcut, nefolosit. Bagajele cuplului dispăruse. Nicio urmă că cineva ar fi stat acolo.

Andrei și Ioana Petrescu nu au făcut niciodată check-out. Nu au fost văzuți părăsind hotelul. Mașina lor era încă în parcare. Hainele pe care le purtaseră la check-in nu au fost găsite niciodată. Pur și simplu dispăruseră din Camera 308 fără nicio explicație.

Poliția a investigat. Nu au găsit semne de luptă, de spargere, de violență. Camera era perfect în ordine, ca și cum niciodată nu ar fi fost folosită. Singurul detaliu ciudat: ceasul de perete din cameră - un ceas vechi mecanic montat de proprietarul original - se oprise la ora 14:37. Exact ora la care cuplul făcuse check-in cu o zi înainte.

Cazul a rămas nerezolvat. Hotelul a încercat să închirieze camera din nou. Prima familie care a stat acolo, în august 1967, a raportat experiențe ciudate.

În prima noapte, soțul, Constantin Matei, s-a trezit la ora 02:00 și a observat ceva șocant: ceasul de pe perete arăta 14:37. Dar ceasul lui de mână arăta 02:00. A privit ceasul de perete minute întregi - acele nu se mișcau. Rămâneau fixe la 14:37.

Dimineața, când s-au trezit oficial, ceasul de perete arăta ora corectă. Și-a imaginat, a presupus Constantin. Dar în noaptea următoare, s-a trezit din nou la 02:00. Ceasul de perete: 14:37. Acele complet nemișcate.

A patra zi, familia a plecat brusc, refuzând să explice de ce. Au cerut altă cameră sau returnarea banilor. Hotelul le-a oferit o altă cameră gratuit.

În lunile următoare, fiecare oaspete care a stat în Camera 308 a raportat același fenomen: în fiecare noapte, la o oră diferită, ceasul de pe perete se oprea la 14:37 și rămânea așa până dimineața. Personalul a verificat ceasul repetat - funcționa perfect în timpul zilei. Dar noaptea, între orele 22:00 și 06:00, acele se opreau la 14:37.

În 1970, hotelul a încetat să mai închirieze Camera 308. A fost lăsată goală, folosită doar pentru depozitare. Dar fenomenul nu s-a oprit. Personalul de curățenie care intră acolo în timpul zilei raportează senzații ciudate: impresia că timpul se mișcă diferit în acea cameră. Minute care par să dureze ore. Senzația de a fi observat de nimeni.

Dar cel mai tulburător incident a fost în 1984. O cameristă nouă, Maria Ionescu, care nu cunoștea povestea camerei, a intrat să facă curățenie. Era ora 14:30 când a intrat. Și-a făcut treaba rapid - șters praful, aspirat, schimbat prosoapele din baie. Când a terminat și a ieșit, cronometrul ei de mână arăta că trecuseră șapte minute.

Dar când a ajuns jos la recepție, colegii ei erau șocați. "Unde ai fost?" au întrebat-o. "Te căutăm de trei ore!"

Maria a verificat ceasul de la recepție: 17:37. Trei ore trecuseră. Dar pentru ea, subiectiv, fuseseră doar șapte minute. Și când au verificat camera, ceasul de pe perete era oprit la 14:37 - ora exactă când intrase.

Maria a refuzat să mai intre vreodată în Camera 308. A demisionat din hotel o lună mai târziu, citând "incompatibilitate cu mediul de lucru."

În 1992, după revoluție, noul proprietar al hotelului, un om pragmatic pe nume Victor Popescu, a decis că toate poveștile sunt superstiții și că pierde bani lăsând o cameră nefolosită. A angajat un electrician să verifice ceasul și, dacă e necesar, să-l înlocuiască.

Electricianul, Gheorghe Marinescu, a lucrat în cameră aproximativ o oră, demontând ceasul, verificând mecanismul. A găsit totul funcțional. A remontat ceasul și a ieșit. Conform cronometrului său, lucrase o oră.

Dar când a ajuns la recepție să raporteze, i s-a spus că lipsise șase ore. Era deja seară. Gheorghe era confuz complet - îi era foame, era obosit, dar nu realiza cât timp trecuse. Ceasul lui de mână se oprise la aceeași oră când intrase în cameră.

Victor a abandonat ideea de a refolosi camera. A fost sigilată din nou, declarată "permanent în renovare."

În 2005, un grup de investigatori paranormali a cerut permisiunea să petreacă o noapte în Camera 308, monitorizând-o cu echipament științific. Victor, sperând că o investigație "oficială" ar dezminți poveștile și i-ar permite în cele din urmă să folosească camera, a acceptat.

Echipa, formată din patru persoane, a instalat camere video, detectoare de câmp electromagnetic, termometre, cronometru sincronizate. Au intrat în cameră la ora 22:00. Planul era să rămână până la 06:00 - opt ore.

La 06:15, când nu ieșiseră, personalul hotelului a bătut la ușă. Niciun răspuns. Au deschis cu cheia. Echipa era înăuntru, adormiți în scaune, echipamentul încă funcționând.

Când i-au trezit, membrii echipei insistau că adormiseră acum câteva minute, poate ora 22:30. Cronometrul lor arătau 22:34. Dar ceasurile de la recepție arătau 06:17. Opt ore trecuseră în lumea exterioară. Pentru ei, în Camera 308, trecuseră doar treizeci și patru de minute.

Înregistrările video erau și mai șocante. Camerele înregistraseră opt ore complete din perspectiva lor. Dar înregistrarea arăta echipa mișcându-se în slow-motion extrem. O simplă ridicare a mâinii dura zece minute în înregistrare. O frază vorbită se întindea pe o oră, distorsionată într-un geamăt grav, de neînțeles.

Era ca și cum timpul în cameră curge diferit. Mult mai încet decât în afară. Pentru cei din cameră, minutele trec normal. Dar pentru restul lumii, acele minute sunt ore.

Echipa a plecat șocată, refuzând să publice rezultatele. Liderul lor, doctorul Radu Cristea, a spus într-un interviu neoficial: "Nu este paranormal în sens clasic. Este fizic. Ceva în acea cameră distorsionează timpul însuși. Nu știm cum. Nu știm de ce. Dar e real."

Teoria lui, niciodată publicată oficial, era că Camera 308 există într-o bulă temporală. Timp se mișcă diferit acolo decât în restul universului. Poate cu 95% mai lent. Așa că orice petreci o oră în camera aceea, în lumea exterioară trec aproape douăzeci de ore.

Și Andrei și Ioana Petrescu? Poate că nu au dispărut. Poate că sunt încă acolo, în Camera 308, trăind încă prima lor zi de lună de miere. Pentru ei, au trecut doar câteva ore. Dar în lumea exterioară au trecut cincizeci și opt de ani. Când - dacă - vor ieși vreodată, vor găsi că toată lumea pe care o cunoșteau a îmbătrânit sau murit, în timp ce ei au rămas tineri.

Sau poate că au înțeles ce se întâmplă și au ales să rămână. Într-o cameră unde timpul aproape se oprește, unde o lună de miere ar putea dura, subiectiv, ani întregi. O eternitate trăită într-o cameră care îi protejează de scurgerea nemiloasă a timpului exterior.

---

Astăzi, Camera 308 rămâne sigilată. Hotelul prosperă, oaspeții vin și pleacă, nimeni nu întreabă despre camera lipsă din lista de rezervări. Dar personalul vechi știe. Și uneori, în nopțile liniștite, când hotelul e aproape gol, paznicul de noapte trece pe coridorul de la etajul trei și se oprește în fața ușii cu numărul 308.

Dacă pune urechea la ușă - și câțiva au făcut-o - poate auzi foarte slab, ca de foarte departe: sunete de oameni vorbind, râzând. O conversație veselă de cuplu tânăr în prima lor vacanță împreună. Exact aceeași conversație, se pare, de cincizeci și opt de ani, reluată la infinit în camera unde timpul a uitat să curgă.

Și ceasul de pe perete, chiar dacă nimeni nu îl mai poate vedea, încă arată 14:37. Întotdeauna 14:37. Pentru că în Camera 308, acea clipă nu s-a terminat niciodată. Și poate că niciodată nu se va termina.