£££

 Apa, ca substanță chimică, nu expiră. Data de expirare de pe sticlele de apă îmbuteliată se referă la ambalaj, nu la apă. 

În timp, plasticul poate elibera substanțe în apă, afectând gustul și siguranța consumului. De aceea, apa îmbuteliată trebuie consumată înainte de termenul indicat, chiar dacă apa în sine nu „se strică”. Moleculele de H2O sunt extrem de stabile, însă mediul în care sunt stocate joacă un rol crucial în menținerea purității lor pe termen lung.

Plasticul cel mai frecvent utilizat pentru îmbuteliere este polietilena tereftalat (PET). Deși este considerat sigur pentru uz alimentar, acesta este un material ușor poros care poate interacționa cu mediul extern. Pe măsură ce sticla se învechește sau este expusă la factori de mediu, legăturile chimice ale polimerului încep să se degradeze, permițând migrarea unor compuși chimici în lichidul stocat.

Unul dintre principalii factori care accelerează acest proces de „expirare” a ambalajului este expunerea la radiațiile ultraviolete și la temperaturi ridicate. Căldura favorizează eliberarea unor substanțe precum antimoniul (folosit ca catalizator în fabricarea plasticului) și ftalații. Deși cantitățile eliberate sunt adesea sub limitele considerate periculoase, ele pot modifica proprietățile organoleptice ale apei, oferindu-i un gust neplăcut, descris frecvent ca fiind „plasticos”.

Pe lângă migrarea chimică, porozitatea plasticului PET permite absorbția mirosurilor și a gazelor din exterior. Dacă sticlele de apă sunt depozitate lângă substanțe cu miros puternic, precum vopsele, benzină sau produse de curățare, în timp, aceste mirosuri pot penetra peretele subțire al sticlei și pot contamina apa. Din acest motiv, termenul de valabilitate este și o garanție a prospețimii împotriva factorilor externi de depozitare.

O altă problemă legată de apa îmbuteliată care depășește termenul de expirare este apariția microplasticelor. Studiile au arătat că, pe măsură ce sticla se degradează fizic, particule microscopice de plastic se pot desprinde de pe pereții interiori și pot rămâne în suspensie în apă. Consumul acestor particule pe termen lung este un subiect intens studiat de către cercetători, fiind preferată evitarea lor prin respectarea recomandărilor de consum ale producătorului.

Spre deosebire de sticlele de plastic, apa stocată în recipiente de sticlă sau în cutii metalice ermetice are o durată de viață mult mai mare. Sticla este un material inert, ceea ce înseamnă că nu reacționează chimic cu apa și nu permite schimbul de gaze cu exteriorul. Totuși, majoritatea producătorilor de apă îmbuteliată în sticlă aplică totuși un termen de valabilitate, parțial din motive legislative și parțial pentru a garanta integritatea sigiliului de pe capac.

Reglementările impuse de agențiile pentru siguranța alimentară, cum ar fi FDA în SUA sau autoritățile europene, cer ca produsele alimentare să aibă o dată de expirare pentru a asigura trasabilitatea și calitatea. În cazul apei, această dată ajută și la rotația stocurilor în magazine. Un produs care stă pe raft de câțiva ani riscă să sufere modificări nu doar chimice, ci și biologice, dacă sigiliul a fost micro-fisurat în timpul transportului.

Odată ce o sticlă de apă a fost deschisă, „termenul de expirare” se schimbă radical. Contactul cu aerul și cu bacteriile din cavitatea bucală (dacă se bea direct din sticlă) transformă apa într-un mediu propice dezvoltării microorganismelor. În absența conservanților, apa deschisă ar trebui consumată în maximum 24-48 de ore sau păstrată la frigider pentru a încetini multiplicarea bacteriilor introduse accidental.

În contextul pregătirilor pentru situații de urgență, apa pentru stocare pe termen lung necesită o atenție deosebită. Experții recomandă rotirea periodică a stocurilor de apă îmbuteliată conform datelor de pe ambalaj. Dacă se dorește stocarea apei pentru perioade de mulți ani, se folosesc adesea containere speciale din polietilenă de înaltă densitate (HDPE) sau apă tratată special și conservată în doze metalice, similare celor de sucuri.

În concluzie, deși apa este o substanță nemuritoare din punct de vedere chimic, modul în care alegem să o ambalăm îi dictează „viața utilă”. Respectarea datei de expirare de pe sticlele de plastic este o măsură de precauție împotriva degradării polimerilor și a contaminării externe. Este un memento că puritatea unei resurse depinde în egală măsură de protecția oferită de recipientul său și de condițiile în care acesta este păstrat.