£££

 Thomas Garrett și curajul care nu poate fi amendat

Wilmington, Delaware, anul 1848, iar într-o sală de judecată federală, rigidă și ostilă, Thomas Garrett, un bărbat de cincizeci și nouă de ani, stătea în picioare în fața unui sistem hotărât să-l zdrobească, un quaker respectat, comerciant prosper, om cunoscut pentru corectitudinea și discreția sa, care vedea cum, într-o singură zi, tot ce clădise în zeci de ani urma să-i fie luat fără drept de apel.

Doi proprietari de sclavi din Maryland îl dăduseră în judecată pentru că ajutase o familie înrobită să fugă spre libertate, iar dovezile erau clare și de netăgăduit, pentru că Thomas Garrett nu negase nimic, nu ascunsese nimic, nu se prefăcuse niciodată că ar fi făcut altceva decât ceea ce făcuse cu bună știință: îi adăpostise, îi hrănise, le organizase drumul spre nord, știind foarte bine că încalcă legea.

Verdictul a fost de vinovăție, iar amenda stabilită era suficientă pentru a-l lăsa fără un singur dolar, pentru a-i distruge afacerea, reputația economică și siguranța materială, iar procesul a fost prezidat de judecătorul Roger Taney, același om care avea să rămână în istorie pentru decizia Dred Scott, cu un juriu format din proprietari de sclavi din sudul statului Delaware, astfel încât rezultatul fusese decis cu mult înainte de a fi rostit.

Când sentința a fost citită, judecătorul l-a privit cu satisfacție, convins că acest quaker încăpățânat, care ani la rând le stricase afacerile negustorilor de carne vie, fusese în sfârșit pus la punct, și i-a spus, cu un aer de superioritate rece, că speră să nu mai fie prins niciodată făcând astfel de lucruri.

Atunci, Thomas Garrett s-a ridicat în picioare, iar sala a amuțit.

În loc să ceară îndurare, în loc să-și ceară iertare sau să promită supunere, el a privit direct către judecător și către toți cei prezenți și a rostit cuvinte care aveau să-l definească pentru tot restul vieții sale, spunând că, deși fusese lăsat fără niciun ban, vrea să le spună tuturor că, dacă cineva cunoaște un fugar care are nevoie de adăpost și de un prieten, să-l trimită la Thomas Garrett, pentru că el îl va ajuta.

Judecătorul tocmai îl ruinase financiar, iar Thomas Garrett anunța public, într-o curte federală, în fața celor care îl condamnaseră, că va continua să încalce legea, nu pe ascuns, nu cu teamă, ci deschis și sfidător.

La final, s-a petrecut ceva rar, aproape de neimaginat pentru acea epocă, când unul dintre jurați, un proprietar de sclavi care votase condamnarea, s-a ridicat, a traversat sala și i-a strâns mâna lui Garrett, cerându-și iertare, un gest mic, dar revelator, care arăta că uneori conștiința supraviețuiește chiar și în interiorul unui sistem nedrept.

Și Thomas Garrett nu vorbise în van.

Cu ajutorul aboliționiștilor revoltați de sentință, și-a refăcut afacerea, iar apoi s-a întors exact la ceea ce făcuse înainte, transformând Wilmington într-un punct-cheie al Căii Ferate Subterane, aflat chiar la granița dintre teritoriile sclavagiste și Pennsylvania liberă, ultimul popas înainte de libertate pentru mii de oameni.

Cea mai importantă colaborare a sa a fost cu Harriet Tubman, care conducea grupuri de fugari prin mlaștini și păduri, evitând vânătorii de sclavi, iar când ajungeau la Wilmington, Thomas Garrett îi aștepta cu mâncare, haine, bani și, mai ales, cu încălțăminte bună, pentru că, pe lângă magazinul de feronerie, avea și un magazin de pantofi și știa că drumul spre nord cere picioare protejate.

Harriet Tubman avea încredere deplină în el, o încredere rară într-o rețea în care o singură trădare putea însemna moartea sau reînrobirea, iar mai târziu avea să spună că în toți anii ei de conducător al Căii Ferate Subterane nu a pierdut niciun pasager, lucru posibil doar datorită oamenilor ca Thomas Garrett.

De-a lungul a patru decenii, Garrett a ajutat aproximativ 2.700 de oameni să scape din sclavie, iar totul începuse în 1813, când, la doar douăzeci și patru de ani, văzuse cum o femeie de culoare liberă, care lucra pentru familia sa, fusese răpită de vânători de sclavi, iar el îi urmărise, îi confruntase și reușise să o elibereze, moment în care a înțeles că legea, comerțul și statul lucrau împreună pentru a transforma oamenii în marfă.

Când Războiul Civil a izbucnit, Thomas Garrett era deja în vârstă, dar nu s-a oprit nici după abolirea sclaviei, continuând să lupte pentru educația și drepturile civile ale afro-americanilor, susținând votul și egalitatea, iar în 1870, când Amendamentul al 15-lea a fost ratificat, cetățenii de culoare din Wilmington l-au purtat prin oraș într-o trăsură deschisă, sub un banner pe care scria simplu: Moise al nostru.

A murit în 1871, iar mii de oameni au umplut străzile orașului, sicriul fiind purtat de bărbați de culoare până la cimitirul quakerilor, un om alb, judecat și pedepsit de lege, dar revendicat de cei pe care îi ajutase să devină liberi.

Judecătorul din 1848 a crezut că o amendă îl va frânge.

În realitate, a creat momentul care a cristalizat o viață întreagă de rezistență.

Thomas Garrett nu doar că a spus că va continua, ci a dovedit, zi de zi, până la capăt, că un om poate pierde totul fără să-și piardă conștiința.

Morală:

Curajul adevărat nu este cel care vorbește despre principii, ci cel care este dispus să plătească prețul lor și să le apere chiar și după ce a fost pedepsit pentru ele.

#ThomasGarrett

#CaleaFeratăSubterană

#CurajMoral

#IstorieVie

#Rezistență

#Libertate

#OameniCareAuContat