$$$

 În școlile din Japonia nu există femei de serviciu, pentru că elevii fac curățenie. 

Aceasta este o tradiție numită O-soji. De la clasa întâi până la liceu, elevii își curăță singuri clasele, holurile și băile, zilnic. Nu este o formă de pedeapsă, ci o lecție de viață: dacă tu faci mizerie, tu trebuie să cureți. Acest obicei îi învață respectul pentru spațiul public și responsabilitatea socială, transformându-i în cetățeni care nu aruncă niciodată gunoi pe stradă.

Momentul dedicat curățeniei are loc, de obicei, imediat după masa de prânz și durează aproximativ 15-20 de minute. Întreaga școală se mobilizează la sunetul unui anumit cântec sau semnal sonor. Profesorii nu stau deoparte să supravegheze, ci participă activ alături de elevi, măturând sau ștergând praful, oferind astfel un exemplu personal de smerenie și spirit de echipă, demonstrând că nicio muncă nu este înjositoare.

Organizarea este meticuloasă și se bazează pe rotația sarcinilor. Clasa este împărțită în mici grupuri numite „han”, iar responsabilitățile se schimbă săptămânal sau lunar. Un elev care săptămâna aceasta șterge tabla, săptămâna viitoare poate fi responsabil cu măturatul holului sau cu servirea prânzului colegilor. Această rotație asigură că toți elevii experimentează fiecare tip de muncă și nimeni nu este discriminat sau blocat într-o sarcină neplăcută.

Instrumentele folosite sunt simple, dar eficiente. Elevii folosesc mături clasice și cârpe speciale numite „zokin”, pe care le aduc adesea de acasă. Un obicei comun în școlile primare este curățarea podelelor lungi de lemn prin așezarea mâinilor pe cârpă și împingerea ei în timp ce aleargă aplecați. Aceasta este adesea transformată într-o cursă amuzantă, combinând efortul fizic cu utilul.

Inclusiv toaletele sunt curățate de către elevi, un aspect care uimește adesea vizitatorii occidentali. În cultura japoneză, curățarea băii nu este văzută ca ceva degradant, ci ca o necesitate igienică de bază. Elevii mai mari îi învață pe cei mai mici cum să folosească periile și soluțiile de curățare, creându-se astfel un sistem de mentorat și transmitere a valorilor de la o generație la alta.

Această practică are rădăcini adânci în filozofia educațională japoneză, care pune accent pe dezvoltarea holistică a copilului, nu doar pe performanța academică. Conceptul de „educație morală” este o materie de sine stătătoare, iar O-soji este partea practică a acesteia. Copiii învață că școala nu este doar o clădire unde vin să ia notițe, ci o comunitate de care trebuie să aibă grijă împreună.

Rezultatul psihologic al acestui obicei este formarea unui sentiment puternic de proprietate și respect. Este mult mai puțin probabil ca un elev să lipească gumă de mestecat sub bancă sau să scrijelească pereții, știind că tot el va fi cel care va trebui să curețe mizeria câteva ore mai târziu. Vandalismul în școlile japoneze este extrem de rar tocmai datorită acestei conștientizări cauză-efect.

Influențele religioase și culturale joacă, de asemenea, un rol important. În shintoism, religia nativă a Japoniei, puritatea fizică este strâns legată de puritatea spirituală. De asemenea, în budismul Zen, activitățile cotidiene precum gătitul sau curățenia sunt considerate exerciții spirituale meditative. Astfel, curățarea clasei devine un moment de calmare și de „curățare a minții” înainte de orele de după-amiază.

Efectele pe termen lung se văd în societatea japoneză adultă. Celebrele imagini cu suporterii japonezi care rămân după meciurile de la Cupa Mondială pentru a strânge gunoiul din tribune, deși nu este datoria lor, sunt rezultatul direct al anilor de O-soji. Pentru ei, a lăsa un loc mai curat decât l-au găsit este un reflex automat, un standard de comportament civilizat.

Deși există personal administrativ în școli, numit „yomushuji”, rolul acestora este diferit de cel al femeilor de serviciu din alte țări. Ei se ocupă de reparații tehnice, grădinărit, securitate sau sarcini care implică substanțe periculoase ori echipamente grele. Întreținerea zilnică, igiena curentă și ordinea rămân, însă, datoria sacră a elevilor și profesorilor, o tradiție care definește caracterul național nipon.