£££

 

În nordul Bucureștiului, în spatele Spitalului de Boli Cronice Băneasa, există o clădire pe care hărțile oficiale ale spitalului nu o arată. Pavilionul 7, o construcție joasă din cărămidă roșie, cu ferestre înguste protejate de gratii ruginite, stă acolo de peste opt decenii. Oficialmente, a fost dezafectat în 1992. Neoficial, acolo se întâmplă lucruri pe care personalul medical refuză să le discute în afara pauzelor de țigară.

Pavilionul a fost construit în 1938 ca secție de psihiatrie pentru cazurile cronice - pacienți considerați "incurabili" în termenii brutali ai epocii. Oameni cu demență avansată, schizofrenie severă, cazuri de autism profund pe care societatea nu știa cum să le gestioneze. Era locul unde familiile își internau rudele pe care nu mai puteau sau nu mai vroiau să le îngrijească. Mulți dintre ei au murit acolo, fără să mai fie vizitați niciodată.

În 1989, în timpul revoluției, pavilionul a fost evacuat în grabă. Personalul medical a fugit, mulți pacienți au fost relocați în alte instituții, dar documentele din acea perioadă sunt incomplete. Nimeni nu știe exact câți pacienți erau înăuntru când s-a dat ordinul de evacuare, și mai important - câți au fost efectiv scoși.

În 1992, autoritățile au declarat clădirea "improprie pentru uz medical" din cauza deteriorării structurale și a instalațiilor învechite. A fost sigilată, ferestrele baricadate cu scânduri, intrările încuiate cu lanțuri groase. Pavilionul 7 trebuia demolat în 1995. Dar demolarea nu s-a întâmplat niciodată. Pentru că oricine intra acolo să evalueze structura pentru demolare ieșea tulburat și refuza să se mai întoarcă.

Prima echipă de evaluare, în martie 1995, a fost formată din trei ingineri constructori. Au intrat dimineața, la ora 9:00, prin intrarea principală deblocată special pentru ei. După două ore, unul dintre ei, inginerul șef Marin Popescu, a ieșit alergând și a vomitat în parcare. Colegii lui au ieșit după el, paliți, refuzând să comenteze. În raportul oficial au scris simplu: "Nu recomandăm demolarea. Clădirea prezintă riscuri neprevăzute pentru personal."

Ce riscuri? Raportul nu detalia. Dar Popescu, într-un moment de slăbiciune la câteva luni distanță, a mărturisit unui prieten: "Acolo înăuntru... am auzit voci. Nu sunete vagi, ci voci clare. Oameni care vorbeau în camere goale. Când am deschis o ușă la etajul doi, în sala de zi, toate scaunele erau aranjate în cerc perfect, ca și cum tocmai se terminase o ședință de terapie de grup. Dar clădirea era închisă de trei ani. Praf peste tot, dar scaunele erau curate, fără un fir de praf pe ele."

A doua echipă, în 1998, a fost trimisă de Primărie pentru a instala un sistem de monitorizare video, ca măsură de securitate împotriva homeless-ilor care ar fi putut intra. Au montat șase camere: una la intrare, câte două pe cele două etaje, una în curtea interioară. Sistemul a funcționat exact trei nopți.

În a treia noapte, toate camerele au înregistrat simultan, între orele 02:17 și 02:43, aceeași imagine imposibilă: lumini aprinse în interior, deși nu exista curent electric conectat. Pe coridoarele goale, umbre care se mișcau metodic, ca și cum ar face ronde. Într-o înregistrare de la camera de la etajul întâi, se vede clar o ușă care se deschide singură, lent, și în cadrul ușii apare pentru o fracțiune de secundă o siluetă umană în halat alb de spital.

La ora 02:43, toate camerele s-au oprit simultan. Când tehnicianul a venit să verifice sistemul a doua zi, toate hard disk-urile fuseseră șterse complet. Nu pur și simplu formatate - șterse la nivel fizic, ca și cum ar fi fost expuse la un câmp electromagnetic puternic. Mai mult, cablajul electric al camerelor era topit în anumite puncte, deși nu existase niciun scurtcircuit sau incendiu.

Dar cel mai tulburător incident a fost în 2007. O asistentă medicală de la pavilionul adiacent, Ioana Munteanu, fumând în pauză în apropierea Pavilionului 7, a auzit ceva care a făcut-o să-și lase pacienții și să plece acasă imediat, cerând transfer în aceeași zi.

A auzit un sunet pe care îl cunoștea foarte bine din propria ei muncă: alarma unui monitor cardiac care arată stop cardiac - acel sunet continuu, ascuțit, care înseamnă că un pacient tocmai a murit. Dar venea din Pavilionul 7. Din clădirea goală, fără curent electric, închisă de cincisprezece ani.

Nu a fost un singur sunet. A fost urmat de alte alarme, apoi de voci - doctori și asistente care strigau comenzi medicale, zgomot de încuietori, pași alergând pe coridoare. A durat aproximativ zece minute, apoi s-a oprit brusc, lăsând în urmă o tăcere completă.

Ioana a raportat incidentul. Nu a fost singura - doi îngrijitori și încă o asistentă au confirmat că au auzit aceleași sunete. Administrația spitalului a făcut o verificare. Au trimis paznici să pătrundă în clădire. Au găsit-o exact cum fusese lăsată: goală, murdară, deteriorată. Dar într-una din sălile de la etajul doi, camera care fusese folosită ca secție de terapie intensivă, au găsit ceva care nu putea fi explicat.

Pe podeaua plină de moloz și gunoi, cineva ștersese praful într-o zonă dreptunghiulară perfectă - exact dimensiunea unui pat de spital. În jurul acestei zone curate, pe podea, se vedeau urme proaspete de roți - ca de la un pat mobil sau un cărucior medical. Urmele duceau spre ușă, apoi se opreau brusc la pragul camerei, ca și cum patul ar fi dispărut în aer.

De atunci, personalul spitalului a încetat să mai raporteze incidentele. Au învățat să trăiască cu prezența Pavilionului 7. Au reguli neoficiale: nu te plimbi singur pe lângă clădire după ora 22:00. Nu răspunzi dacă auzi pe cineva strigând după ajutor din interior. Nu încerci să intri, indiferent cât de curios ești.

Pentru că există o poveste, circulată doar în șoaptă, despre un doctor stagiar care în 2015 a pătruns înăuntru la un pariu. A intrat seara la ora 21:00, anunțând colegii că va rămâne înăuntru o oră pentru a demonstra că toate poveștile sunt prostii.

La ora 22:00 nu ieșise. Colegii au chemat poliția. Au spart lacătele și au intrat să-l caute. L-au găsit în camera de terapie de grup de la etajul doi, șezând pe un scaun din cercul acela suspect de curat, privind fix un punct gol de pe perete.

Când l-au atins, a tresărit ca și cum s-ar fi trezit dintr-un trans. Primul lucru pe care l-a spus a fost: "Ședința nu s-a terminat încă. Doctorul a zis să așteptăm." Când l-au întrebat ce doctor, a indicat spre un scaun gol din cerc și a spus: "El. Doctorul Ionescu. Nu-l vedeți? E chiar acolo."

Nu exista niciun doctor Ionescu în personalul actual al spitalului. Dar în arhive au găsit ceva: între 1938 și 1989, șeful secției de psihiatrie din Pavilionul 7 fusese un doctor Gheorghe Ionescu. Murise în 1988, cu un an înainte de revoluție, de infarct, chiar în sala de terapie de grup, în timpul unei ședințe cu pacienții.

Tânărul doctor a fost internat în psihiatrie pentru două săptămâni. Când a ieșit, și-a dat demisia și s-a mutat în altă țară. Nu a mai vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat în acea oră petrecută singur în Pavilionul 7.

---

Astăzi, clădirea stă acolo, în continuare nesigurată, în continuare nedaîmată. Primăria a renunțat să încerce demolarea. E mai ieftin să o lași să se degradeze singură. Dar de câte ori vine o echipă de evaluare nouă, de fiecare dată găsesc ceva care îi face să nu revină: un scaun proaspăt aranjat într-o cameră plină de moloz, o urmă de pas proaspăt în praful de ani, o ușă care era încuiată și acum e deschisă.

Și în nopțile liniștite de vară, când vântul nu bate și orașul e tăcut, asistentele care fumează în pauză pot auzi, foarte slab, venind din Pavilionul 7: alarme de monitor cardiac, pași pe coridoare, voci care dau ordine medicale. Serviciul continuă. Pacienții așteaptă. Doctorul Ionescu nu și-a terminat tura.

Și nu o va termina niciodată.