3$$$

 Când tăcerile încep să doară mai tare decât strigătele

Într-un sat așezat între dealuri line, unde serile miroseau mereu a lemn ars și a mere proaspăt culese, trăia Ana, o fată despre care toți spuneau că are un suflet limpede ca apa unui izvor neatins, însă tocmai această limpezime o făcea să simtă mai intens fiecare vorbă aruncată, fiecare suspin scăpat, fiecare nedreptate care îi atingea inima, iar într-o zi, după o ceartă măruntă dar dureroasă cu un prieten apropiat, o ceartă în care cuvintele grele fuseseră aruncate fără măsură, Ana s-a retras în marginea grădinii sale, încercând să-și înăbușe lacrimile care îi ardeau obrajii, moment în care un bătrân înțelept, cunoscut de toată lumea pentru felul în care păstra în privirea lui liniștea pe care alții o căutau toată viața, a intrat încet pe poarta ei și, văzând frământarea fetei, a chemat-o în casa lui, unde totul mirosea a cărți vechi, busuioc și timp oprit în loc, cerându-i cu o blândețe de neclintit să ia o farfurie de pe raft și să o lase să cadă pe podeaua de piatră, lucru pe care Ana l-a făcut cu ezitare, iar farfuria s-a spart într-un zgomot sec, răsunând ca o rană care se deschide, moment în care bătrânul i-a spus să își ceară scuze, iar Ana, cu ochii încă umezi, a rostit încet un „îmi pare rău”, însă în clipa în care bătrânul a întrebat-o dacă farfuria s-a refăcut, fata a privit lung cioburile risipite, cu marginile tăioase, cu golurile care nu mai puteau fi umplute, și a înțeles că scuzele, oricât de sincere, nu au puterea de a reface ceea ce a fost sfărâmat, iar bătrânul, văzându-i chipul cuprins de o tristețe tăcută, i-a vorbit despre greutatea invizibilă a cuvintelor, despre cum oamenii, asemenea porțelanului, pot părea rezistenți, dar în realitate poartă în ei fisuri pe care doar câteva fraze le pot adânci, uneori fără ca vorbitorul să își dea seama, explicându-i că, deși iertarea poate liniști sufletul, nu poate șterge toate urmele rămase, iar inima rănită, chiar dacă se reconstruiește, nu mai bate niciodată la fel în locul unde s-a rupt, iar Ana, auzind acestea, a simțit cum o înțelegere dureroasă, dar necesară, se așterne în ea precum un strat fin de zăpadă peste pământul tulburat, conștientizând că oamenii sunt creați din fragilitate și lumină, iar respectul pentru firea lor delicată este un dar pe care fiecare ar trebui să îl poarte cu grijă, pentru că uneori rana nu o face strigătul, ci tăcerea care urmează, distanța care se creează, și sufletul care nu mai poate fi întregit, oricâtă iertare ar fi rostită, întrucât unele răni se vindecă, dar nu se uită, iar Ana a plecat acasă cu pasul încet și gândul greu, promițându-și că nu va mai lăsa niciodată furia să prindă glas înaintea inimii sale.

Morală: O vorbă rostită într-o clipă de mânie poate sparge în altul ceva ce nu se mai poate reface, de aceea adevărata înțelepciune stă în a privi omul din fața noastră ca pe ceva fragil, unic și irepetabil, purtând în el lumi pe care le putem proteja sau distruge prin felul în care alegem să vorbim.

#FragilitateaOamenilorNuEsteDeJucat