$$$

 

În vara anului 1886, Mihai Eminescu se afla la stabilimentul balnear Repedea, unde urma o cură de hidroterapie. Nu mai era omul în plină forță al anilor anteriori, ci un poet slăbit, cu mersul încet și privirea aplecată, purtând pe chip urmele unui zbucium profund. Așa l-a cunoscut Coralia Biberi, devenită ulterior Coralia Gatoschi, cunoscută în lumea literară sub pseudonimul Riria.

Această întâlnire avea să rămână una dintre cele mai discrete, dar esențiale amintiri ale autoarei, relatată mai târziu în textul ei memorialistic „Ultima rază din viața lui Eminescu”, publicat în revista Arhiva.

În data de 15 iulie 1886, Eminescu a scris în albumul personal al Coralei o poezie care, potrivit relatării ei, i-ar fi fost dedicată. Așezată sub o pagină decorată cu flori uscate, poezia „La steaua” avea să devină una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite creații ale sale.

Astfel, în mijlocul unei perioade marcate de suferință și izolare, Eminescu a reușit să scrie un text de o remarcabilă finețe lirică, pornind, probabil, de la o emoție sinceră și profundă născută într-un moment de liniște, într-un loc retras.

Ceea ce a părut o simplă notă într-un album de amintiri s-a transformat, în timp, într-un reper al poeziei românești.

Și, dincolo de speculații, rămâne un fapt: în ultimele lui clipe de luciditate creatoare, Eminescu a ales să lase o stea în urmă.

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

Sursa foto: Istoria românilor în culori 

Flori de tei