$$$

 Am primit autorizație specială pentru cercetare – făceam doctoratul despre literatura detenției politice. Subsol 2, secțiunea Z, interzisă publicului normal.

Cărțile din secțiunea interzisă a Bibliotecii Centrale Universitare erau acoperite de praf gros, dar unul singur era curat pe cotor – semn că cineva îl citea regulat, deși accesul era restricționat.

Cartea curată era un jurnal scris de mână. Fără autor pe copertă. Pe prima pagină: „Celula 14, Aiud, 1951-1964."

Am început să citesc. Era jurnalul unui deținut politic, scris pe bucăți de pânză, cu sânge și funingine. Detalii cumplite despre tortură, foame, rezistență prin cultură.

— Impresionant, nu? a spus o voce în spatele meu.

M-am speriat. Un bătrân în costum uzat mă privea. Părea să aibă optzeci de ani.

— Domnul Preda, bibliotecarul? Credeam că secțiunea e închisă azi.

— E închisă. Dar eu vin oricum. În fiecare marți. Să citesc.

— Același jurnal?

— Același. De treizeci de ani.

— De ce? E cercetare sau...?

— E penitență, domnișoară. Vedeți, eu am scris jurnalul ăla.

Mi-a înghețat sângele.

— Dumneavoastră... Dar aici scrie că autorul a murit în '64.

— Ion Preda a murit în '64. Eu sunt Gheorghe Marin. Gardianul care l-a ucis.

M-am dat instinctiv înapoi.

— Stați, vă rog. Trebuie să povestesc cuiva. Port secretul ăsta de șaizeci de ani, zise bibliotecarul.

M-am așezat tremurând.

— Ion Preda era studentul cel mai brilliant din generația lui. Arestat la douăzeci și doi de ani pentru „uneltire". Era în celula mea. Adică, eu o păzeam.

— Și?

— Și într-o noapte, în '64, mi-au ordonat să-l „rezolv". Refuzase să cedeze. După treisprezece ani, încă recita poezii, încă spera, încă rezista.

— L-ați ucis?

— Nu. L-am lăsat să fugă. I-am dat hainele mele, actele mele. I-am spus să fugă în munți, să-și facă altă viață.

— Dar ați spus că a murit...

— Pentru sistem, a murit. Gheorghe Marin, gardianul, a „dezertat". Probabil împușcat la graniță. Ion Preda, deținutul, „mort în celulă". Cadavru ars, neidentificabil.

— Și dumneavoastră?

— Eu am devenit Ion Preda. Am luat jurnalul lui, l-am ascuns. După Revoluție, l-am donat bibliotecii. Anonim. Apoi m-am angajat aici ca să-l pot păzi.

— De ce ați făcut asta? Ați riscat totul.

Bătrânul s-a așezat. A scos o fotografie veche.

— Ăsta era Ion. Avea aceeași vârstă ca fiul meu care murise de meningită cu un an înainte. Aceiași ochi. Același zâmbet. Nu puteam să omor speranța din ochii ăia.

— Și el? Ce s-a întâmplat cu el?

— A trăit ca Gheorghe Marin în Maramureș. S-a căsătorit, a avut copii. A murit în '89, cu trei zile înainte de Revoluție. Liber, dar sub nume fals.

— Cum știți?

— Îmi scria. O dată pe an, o carte poștală. „Gheorghe e bine. Mulțumește lui Ion pentru viață."

A deschis jurnalul la ultima pagină. Acolo, cu cerneală recentă:

„Azi, 12 noiembrie 2024, eu, Ion Preda, mărturisesc că acest jurnal aparține lui Ion Preda cel adevărat, care a trăit ca Gheorghe Marin. Eu sunt Gheorghe Marin, gardianul care l-a salvat și a trăit ca el. Cer iertare pentru toți gardienii care au ales să execute în loc să salveze."

— De ce mărturisiți acum?

— Pentru că mor. Și vreau să mor ca cine sunt cu adevărat. Nu ca erou rezistent, ci ca gardian care a făcut o singură faptă bună în viața lui.

— Dar ați salvat o viață!

— Și am distrus zeci. Înainte de Ion, am executat ordine. După Ion, am trăit cu vinovăția. Salvarea lui nu mă absolve. Doar dovedește că am avut mereu alegere.

A închis jurnalul.

— Știți ce mi-a spus Ion înainte să fugă? „Dacă supraviețuiesc, voi trăi pentru amândoi. Dacă mor, măcar mor ca om liber, nu ca număr."

— Și a trăit pentru amândoi?

— Mi-a trimis fotografii. Copiii lui la școală. Casa din lemn. Grădina cu flori. A trăit simplu dar liber. Mai mult decât aș fi meritat eu.

Mi-a întins jurnalul.

— Luați-l. Publicați-l. Dar spuneți adevărul – că Ion Preda a supraviețuit și că Gheorghe Marin a ales, o dată, să fie om.

Săptămâna trecută, bibliotecarul Ion Preda / Gheorghe Marin a murit. La înmormântare au venit trei persoane din Maramureș – copiii lui Ion Preda cel adevărat.

— Știam că nu e tatăl nostru biologic, a spus unul. Dar ne-a crescut cu dragoste. Și acum înțelegem de ce plângea când citea poezii. Plângea pentru cel care i-a dat viața înapoi.

Pe cruce au pus ambele nume: „Gheorghe Marin / Ion Preda – Două nume, o singură alegere corectă."

Jurnalul va fi publicat luna viitoare. Cu adevărata poveste. Pentru că, așa cum a scris gardianul în ultima zi de viață:

„Istoria trebuie să-și amintească nu doar de eroi, ci și de cei care au ales, măcar o dată, să creeze eroi în loc să-i distrugă."