$__

 Pisicile din curtea spitalului de psihiatrie Săpoca se adună în fiecare noapte la fereastra pavilionului 3, unde un pacient pe care nimeni nu l-a auzit vorbind vreodată le cântă la vioară până în zori.

Am ajuns aici ca asistent social voluntar, încercând să fug de propriile mele demoni după ce fratele meu se sinucisese. Cumva, ajutându-i pe alții, speram să înțeleg.

Pavilionul 3 găzduia cazurile „fără speranță" – catatonie, autism sever, schizofrenie profundă. Camera 17 era ocupată de „Vivaldi" – nimeni nu-i știa numele real.

— E aici de treizeci de ani, mi-a spus doctorița Popa. Nu a vorbit niciodată. Doar cântă. Noaptea, pentru pisici.

— De unde are vioara?

— A venit cu ea. Singura lui posesiune. Dosarul spune că a fost găsit în '94 în Gara de Nord, cântând. Fără acte, fără memorie, fără vorbire.

L-am văzut prima dată la masa de prânz. Șaizeci și ceva de ani, păr alb lung, ochi albaștri care priveau prin oameni, nu la ei.

Noaptea, m-am strecurat în curte. Cel puțin douăzeci de pisici stăteau sub fereastra lui. La miezul nopții, muzica a început. „Anotimpurile" lui Vivaldi, interpretat cu o măiestrie care m-a făcut să plâng.

— E concert privat, a spus o voce lângă mine.

M-am speriat. Un alt pacient, Radu, diagnosticat cu schizofrenie paranoidă, stătea în umbră.

— Tu de ce ești aici? l-am întrebat.

— Păzesc concertul. Să nu-l deranjeze nimeni. În schimb, el cântă o piesă specială pentru mine. Ascultă.

După Vivaldi, a urmat o melodie pe care o recunoșteam vag. Radu a început să plângă.

— E cântecul de leagăn al mamei. Frederic știe că mă calmează.

— Frederic? Știi cum îl cheamă?

— Frederic Antonescu. A fost prim-violonist la Filarmonica București. Până în '90.

— Ce s-a întâmplat?

— Și-a pierdut familia într-un accident. Soția și fiica de patru ani. Carbonizate într-un incendiu. El era la concert. Când s-a întors, casa nu mai exista.

Mi s-a făcut pielea găină.

— Și a înnebunit?

— Nu imediat. A mai cântat trei ani. Apoi, într-o noapte, după un concert, a dispărut. L-au găsit o lună mai târziu în gară, cântând pentru bani. Nu recunoștea pe nimeni. Nu vorbea. Doar cânta.

— Cum știi tu toate astea?

Radu s-a uitat lung la mine.

— Pentru că eu am provocat incendiul. Din greșeală. Eram electrician, lucram la ei în bloc. Am uitat un fier de lipit pornit.

Am rămas fără cuvinte.

— M-am autodenunțat. Am făcut închisoare. Când am ieșit, eram nebun de vinovăție. Am încercat să mă sinucid de trei ori. M-au adus aici. Și l-am găsit pe el.

— Știe cine ești?

— Nu cred că știe nici cine e el. Dar cumva, muzica lui mă iartă. În fiecare noapte, mă iartă puțin.

Pisicile începuseră să toarcă, acompaniind vioara.

— De ce pisicile? am întrebat.

— Fiica lui iubea pisicile. Avea una, Mimi. A murit în incendiu și ea. Poate crede că dacă cântă destul de frumos, Mimi se va întoarce. Și cu ea, fetița.

Am continuat să vin noapte de noapte. Într-o seară, am adus o pisică mică, găsită abandonată. Am lăsat-o sub fereastră.

Muzica s-a oprit brusc. Frederic a coborât – prima dată în ani. A luat pisica în brațe.

— Mimi? a șoptit. Prima vorbă în treizeci de ani.

Pisica a tors. El a plâns.

— Nu e Mimi, i-am spus blând. Dar are nevoie de un nume.

— Sofia, a spus el clar. Să fie Sofia.

Sofia – numele fiicei lui.

Din noaptea aia, Frederic a început să vorbească. Puțin, confuz, dar vorbea. Sofia dormea în camera lui. Pisicile încă veneau la concert.

Într-o noapte, l-am găsit pe Radu sub fereastră, cu o frânghie.

— Nu! am strigat.

— Vorbește, a spus el. Nu mai are nevoie de mine să-l păzesc.

— Are nevoie de tine să-l asculți. Să-l ierți cum te iartă el.

Radu a aruncat frânghia.

Săptămâna trecută, Frederic a cântat pentru staff-ul spitalului. Prima reprezentație „oficială" în treizeci de ani.

La final, s-a înclinat și a spus:

— Pentru Radu, care m-a păzit. Pentru pisici, care m-au ascultat. Pentru Sofia nouă, care mi-a adus vocea înapoi. Și pentru Sofia veche, care ascultă din cer.

Radu plângea în primul rând.

După concert, Frederic s-a apropiat de el. I-a întins mâna.

— Te iert, a spus simplu.

Radu s-a prăbușit. Frederic l-a ridicat.

— Acum iartă-te și tu. Pentru amândoi.

Pisicile încă vin la concert. Dar acum, Frederic cântă și ziua. Pentru pacienți, pentru doctori, pentru oricine are nevoie să audă că frumusețea poate supraviețui tragediei.

Iar Sofia, pisica, doarme în brațele lui. Un Mimi nou pentru o viață nouă.