$$$

 — Țiganii ăștia nu-s de-ai noștri, mi-a șoptit bătrâna când cortegiul de căruțe aurite a intrat în Săpoca, dar i-am lăsat să-și îngroape mortul în cimitirul nostru pentru că altfel ploua cu sânge.

Era prima mea zi ca preot în sat. Cortegiul era spectaculos – douăzeci de căruțe trase de cai negri, oameni îmbrăcați în costume brodate cu fir de aur, un sicriu acoperit cu petale de trandafir.

— Cine sunt? l-am întrebat pe primar.

— Kalderași bătrâni. Ultimii nomazi adevărați. Vin o dată la douăzeci-treizeci de ani să îngroape pe cineva aici.

— De ce aici?

— Nimeni nu știe. Dar de fiecare dată când vin, se întâmplă lucruri.

Șeful cortegiului, un bărbat de vreo șaptezeci de ani cu ochi verzi pătrunzători, s-a apropiat.

— Sunt Zaraza, bulibașa. Cerem permisiunea să înmormântăm.

— Desigur. Cine a murit?

— Mama. Luminița. Avea 111 ani.

— Extraordinar! Cum a trăit atât?

Zaraza a zâmbit trist.

— Nu a trăit 111 ani. A trăit un an de 111 ori.

— Nu înțeleg.

— Nici nu trebuie, părinte. Doar să ne lași să facem ce trebuie făcut.

Înmormântarea a fost bizară. Au înmormântat-o la miezul nopții, cu fețe acoperite, cântând în limba lor. Apoi au aprins focuri în jurul mormântului și au dansat până în zori.

La răsărit, pământul de pe mormânt s-a crăpat. O plantă cu flori albe a răsărit instant, crescând un metru într-o oră.

— Ce e asta? am întrebat îngrozit.

— Arborele timpului, a spus Zaraza. Crește din cei care au trăit mai mult decât le era dat.

Bătrânii din sat s-au adunat, privindu-l fascinați.

— Tata mi-a povestit, a spus Moș Gheorghe. Acum cincizeci de ani, când au mai venit, același lucru. Un copac a crescut peste noapte. Și toți bolnavii din sat s-au vindecat.

— Unde e copacul ăla?

— S-a uscat după o săptămână. Dar în săptămâna aia, miracole.

Zaraza m-a tras deoparte.

— Părinte, trebuie să vă spun adevărul. Că sunteți nou și nu știți pactul.

— Ce pact?

— În 1850, străstămoașa Luminiței era vrăjitoare. Satul murea de holeră. Ea a făcut un ritual – a luat boala în neamul nostru. Dar în schimb, unul dintre noi trebuie înmormântat aici când moare, să dea înapoi pământului ce am luat.

— Ați luat holera asupra voastră?

— Nu doar holera. Toate bolile care au amenințat satul ăsta în 170 de ani. De-aia suntem nomazi – purtăm bolile cu noi, le ținem în mișcare să nu se așeze nicăieri.

Mi-a arătat mâinile. Erau acoperite de cicatrici ciudate, ca arse.

— Fiecare din neamul nostru poartă urme. Suntem containerul bolilor pe care le-am luat din sate.

— Dar Luminița?

— Era ultima care știa ritualul complet. Cum să ținem bolile, cum să le eliberăm când murim. Acum, cu ea în pământ, bolile mor și ele.

Floarea albă începuse să se ofilească deja.

— Dar fiii ei, nepoții?

— Știu parțial. Destul să continue, nu destul să fie la fel de puternici. De-aia Luminița a trăit 111 ani. Să ne dea timp să învățăm.

În următoarele zile, lucruri ciudate s-au întâmplat. Bătrânii răciți s-au vindecat instant. O femeie paralizată a început să meargă. Un copil mut a vorbit.

Dar și invers. Primarul, sănătos tun, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Învățătoarea a făcut rujeolă la cincizeci de ani.

— Balanța, a explicat Zaraza. Bolile luate acum 170 de ani se întorc. Dar blând, diluat. Nimeni nu moare, doar trec prin ele.

După o săptămână, floarea a murit. Țiganii au plecat.

— Vom reveni, a spus Zaraza. Când următorul dintre noi cu darul moare. Poate peste douăzeci de ani, poate cincizeci.

— Și până atunci?

— Până atunci, vă rugați să nu vină vreo boală mare. Că nu mai avem puterea bunicii să o luăm toată. Poate o jumătate, poate mai puțin.

După ce-au plecat, am găsit în pământ, unde fusese floarea, o piatră albă cu inscripții ciudate.

Moș Gheorghe a tradus – știa puțin romani veche.

— „Aici zace cea care a purtat moartea ca alții să poarte viața."

Am păstrat piatra. E în altar acum, neștiută de episcopie.

În fiecare slujbă, mă rog pentru Luminița și neamul ei. Cei care umblă cu moartea în căruțe aurite ca să o țină departe de sate.

Și aștept. Să văd când vor reveni. Și ce vor îngropa data viitoare.

Săptămâna trecută, un copil țigan a venit la biserică.

— Părinte, bulibașa a zis să vă spun. Pregătiți locul. În primăvară vine iar cortegiul.

— Cine a murit?

— Încă nimeni. Dar Zaraza simte că timpul lui se apropie. Și vrea să moară unde a murit bunica. Să închidă cercul.

Pregătesc locul. Și mă întreb ce boli poartă Zaraza în el.

Și ce se va întâmpla cu satul când ultimul păzitor al bolilor va fi îngropat.