$$$

 ADRIAN PĂUNESCU

  mare poet contemporan, critic literar, publicist, eseist, înființatorul Cenaclului Flacăra,

născut la 20 iulie 1943 — trecut în Eternitate la 5 noiembrie 2010

  ,,Oricum, așa cum afirmam odată, este vremea să-l așezăm lângă Goga. Poate că nimeni de la ilustrul său înaintaș nu a avut atâta viscol în cuvânt, poate că nimeni înaintea lui nu a îndrăznit să repună în drepturi cu atâta talent poezia patriotică, cea adevărată, cea care doare, poezia de inimă, de plâns și de moarte. Poate că nimeni în acești ani nu a reușit să se ia de piept cu conformismul cu atâta patimă, poate că nimeni nu a avut un glas mai distinct în aceste ,,Oracole'' pe care poetul le adresează destinului, viitorului și posterității proprii.

   Actor el însuși în sensul cel mai bun, Adrian Păunescu știe să-și însoțească poezia de grandilocvență și de retorici, cum va fi făcut probabil Victor Hugo. Locul său este pe un munte, într-un deșert sau în piețele publice unde auditoriul este zguduit de torentele sale lirice ca de un uragan neobosit. Cuvintele sale sunt fulgere...'' Eugen Barbu, în Prefață la volumul de ,,Poezii de până azi'', ediția 1978

     

Din volumul ,,A fi într-o pasăre'', am selectat poezia ,,Satul sub secetă, după potop'', în care progresul este văzut ca o fatalitate de neevitat.

     Coincidență sau prorocire, imaginile redate, deși par terifiante, se potrivesc din păcate realității pe care o trăiește satul.

      Omagiu Veșnic și Strălucire peste timpuri, poet al tuturor celor care sunt atinși de emoția cuvintelor tale, Adrian Păunescu!

Satul sub secetă, după potop— Adrian Păunescu

S-a învechit lumina și ploaia s-a stricat,

șarpele casei însuși a putrezit sub sat.

O tulbure otravă dospește lent în râu,

parcă nebun e bobul elementar de grâu.

Se spânzură fântâna de cumpenele ei,

pe ochiul trist al vitei ard pete de ulei.

Un cal cu coada-n aer nechează-n ziduri, rar,

din hornul casei iese nu fum, ci bălegar.

În cimitirul mare dorm morții suprapuși,

copiii prind învățul zăvoarelor la uși.

S-a învechit lumina, plutește ca-ntr-un ou,

când pasărea sub coajă s-ar așeza din nou.

Câmpia e uscată și stearpă dinadins,

de-un secol norii lumii au terminat de nins.

E măgura tocită, din oseminte ies,

cu luciu toxic, flăcări, și fără înțeles.

Și oile-ngenunche, aproape numai piei,

păscându-se-ntre ele. Până când dau de miei.

Acum nici nu mai plouă din norii uriași

ci parcă din canal de scurgeri din oraș.