$$$

 Tocmai am aflat că vecina care se ceartă cu soțul ei în fiecare noapte nu are soț.

Locuiesc într-un bloc în Brăila. Garsonieră la etajul doi. Deasupra mea, la trei, stă doamna Mioara. O femeie în jur de 55 de ani, slabă, mereu îmbrăcată în negru.

De când m-am mutat acum un an, aud țipete. În fiecare noapte. Între 23:00 și 01:00.

"De ce ai făcut asta?! De ce?!"

"Nu mai pot! Nu mai suport!"

"Lasă-mă în pace! Du-te!"

Și apoi tăcere. Plâns. Iar de la cap.

Am bătut de câteva ori în tavan. Nu s-a schimbat nimic. Am zis că nu-i treaba mea. Cupluri. Se ceartă. E viața.

Dar săptămâna trecută, la 3 dimineața, țipetele au fost mai rele ca niciodată.

"TE URĂSC! AUZI?! TE URĂSC!"

Pocnituri. Ceva căzut. Zgomot mare.

Am sunat la poliție.

Au venit în 20 de minute. Doi polițiști. Am urcat împreună.

Au bătut la ușă. Doamna Mioara a deschis. Păr vâlvoi, în cămașă de noapte, confuză.

"Da?"

"Bună seara. Am primit un apel. Sunt probleme? Cineva v-a agresat?"

"Nu. Sunt singură."

"Dar am auzit țipete. Certă. Violență."

A privit în jos.

"Nu e nimeni. Doar eu."

Polițiștii s-au uitat unul la altul.

"Putem intra?"

"Da."

Au intrat. Eu am rămas pe hol. După cinci minute au ieșit.

"Nu e nimeni înăuntru," mi-au spus. "E singură. Probabil televizor."

"Nu era televizor. Am auzit clar..."

"Doamnă, dacă nu vreți să depuneți plângere, nu putem face nimic."

Au plecat.

A doua zi dimineața am bătut la ușa ei.

A deschis speriată.

"Da?"

"Doamna Mioara, sunt vecina de jos. Gabriela. Putem vorbi?"

"Despre ce?"

"Despre aseară. Despre polițiști. Despre... zgomote."

A vrut să închidă ușa. Am oprit-o cu piciorul.

"Vă rog. Cinci minute. Apoi plec."

A deschis ușa complet. Am intrat.

Apartamentul era curat. Dar gol. O masă. Un fotoliu. Un pat. Nicio poză pe pereți. Nicio decorațiune.

Ne-am așezat la masă.

"Cu cine vă certați în fiecare noapte?" am întrebat direct.

A stat în tăcere. Apoi:

"Cu nimeni."

"Dar țipați. Vă aud. Toți vecinii aud."

"Știu."

"Atunci cu cine vorbiți?"

A ridicat privirea. Ochii ei erau goi.

"Cu soțul meu. Andrei."

"Și unde e el?"

"Mort. De trei ani."

Am înghețat.

"Ce?"

"A murit în 2021. Infarct. Acasă. În fotoliul ăla. L-am găsit eu când am venit de la serviciu."

"Îmi pare atât de rău..."

"Nu trebuie. Era un om rău. Mă bătea. Douăzeci de ani m-a bătut. Bea. Venea acasă beat și mă lovea. Vecinii auzeau. Nimeni nu făcea nimic."

"Și acum... acum vă certați cu el? Cu amintirea lui?"

"Da. Pentru că nu am avut curajul atunci. Când trăia, tăceam. Încasam. Plângeam în baie. Dar nu țipam înapoi. Nu mă apăram. Eram lașă."

"Și acum?"

"Acum țip. Țip tot ce nu am țipat atunci. Îi spun tot ce nu i-am spus. Că îl urăsc. Că mi-a distrus viața. Că ar fi trebuit să plec. În fiecare noapte, el vine. În capul meu. Și eu mă cert cu el. Până obosesc. Până adorm."

Am stat în tăcere.

"Doamna Mioara, ați fost la cineva? La un psiholog?"

"Nu am bani. Pensia e 1400 de lei. Din ea plătesc întreținerea, mâncarea. Nu rămâne nimic."

"Dar asta nu e sănătos. Nu puteți trăi așa."

"Nu trăiesc. Supraviețuiesc. E diferit."

M-am uitat în ochii ei goi și am înțeles: ea era prinsă într-o închisoare invizibilă. Soțul ei murise, dar violența rămăsese. În capul ei. În țipete. În nopți albe.

"Bine," am zis. "De azi, în fiecare seară când simțiți nevoia să țipați, nu țipați singură. Coborâți la mine. Facem ceai. Vorbim. Țipați dacă vreți. Dar cu cineva real lângă dumneavoastră. Nu cu fantome."

"De ce faceți asta?"

"Pentru că acum un an eram și eu în locul dumneavoastră. Soțul meu mă bătea. Am fugit. Am divorțat. M-am mutat aici. Și știu exact cum e să te cerți cu fantome."

A început să plângă.

"Credeam că sunt nebună."

"Nu sunteți nebună. Sunteți rănită. Și rana asta nu se vindecă singură."

Seara, la 23:00, a bătut la ușa mea. Am făcut ceai. Am stat pe canapea.

"Vreau să țip," a șoptit.

"Atunci țipați. Aici. Acum."

A țipat. Tare. Din tot pieptul. Am țipat și eu. Pentru soțul meu. Pentru violența mea.

Am țipat amândouă până ne-au durut gâturile.

Apoi am plâns. Și am râs. Și am băut ceai.

"Mă simt... mai ușoară," a zis ea.

"Și o să fie și mai ușor. Pas cu pas."

Am continuat. În fiecare seară când ea simțea nevoia, cobora. Vorbeam. Plângeam. Țipam împreună.

După o lună, nu mai cobora în fiecare seară. Doar de două ori pe săptămână.

După trei luni, o dată pe săptămână.

După șase luni, doamna Mioara a început să meargă la un grup de suport pentru femei abuzate. Gratuit. La o biserică din centru.

Luna trecută mi-a bătut la ușă cu ceva în mână.

"Gabriela, vreau să-ți arăt ceva."

Era o poză. O poză cu ea și cu o femeie tânără, amândouă zâmbind.

"Asta e fiica mea, Elena. Nu ne-am vorbit de cinci ani. Pentru că soțul meu nu a lăsat-o niciodată să vină acasă. Dar săptămâna trecută am sunat-o. I-am spus adevărul. Că tata a murit. Că am fost abuzată. Că vreau să o revăd. A venit ieri. Am plâns trei ore. Și acum... acum o să ne vedem în fiecare lună."

Am îmbrățișat-o.

"Sunt atât de mândră de dumneavoastră."

"Sunt mândră și eu. Pentru prima dată în viață."

Noaptea trecută, la 23:00, nu am auzit țipete. Am auzit tăcere. Frumoasă, vindecătoare, tăcere.

Uneori cel mai puternic strigăt nu e cel pe care îl țipăm. Ci cel pe care învățăm să nu-l mai strigăm.