$$$

 De ce moneda noastră se numește „leu”? 

Răspunsul nu stă în savana Africii, ci în Europa secolelor trecute, la răscrucea dintre piețe, imperii și nevoia oamenilor de a numi corect valoarea pâinii de mâine.

În secolul al XVII-lea, prin Țara Românească și Moldova circulau taleri olandezi — monede de tranzit ale comerțului european — cunoscuți în epocă drept „löwenthaler”. Pe reversul lor era ștanțat un leu rampant, în două labe, cât să-ți rămână în minte mai repede decât un nume greu de pronunțat. Oamenii nu le spuneau pe litere. Le spuneau simplu: „lei”. 

Numele a prins, iar după ce talerul a dispărut din uz, „leul” a rămas în vorbire ca unitate de socoteală imaginară: un reper într-o lume în care prețurile, granițele și suzeranitățile se puteau schimba peste noapte. (Nu întâmplător, la sud de Dunăre, bulgarii au astăzi „leva” — același animal, alt plural.)

Drumul către o monedă națională a fost însă mai complicat decât un nou tipar de metal. La 16 septembrie 1835, în Țara Românească, domnitorul Alexandru Ghica consfințește „leul” ca unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale — încercarea de a pune ordine într-un peisaj monetar amestecat, dominat de influența otomană. În Moldova, Înalta Poartă respinge inițiativa: politica și banii merg mână în mână, iar vasalitatea nu lăsa loc pentru prea multă autonomie.

După Unirea Principatelor, Alexandru Ioan Cuza încearcă la rândul lui să transforme „leul” din cuvânt în monedă națională. Nu reușește atunci; harta puterii încă apasă greu, iar prima Constituție (1866) ocolește frontal problema raportului cu Imperiul Otoman. Abia la 22 aprilie 1867 statul român fixează oficial moneda națională: leul, bimetalic, ancorat în 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur, împărțit în 100 de bani. La paritatea vremii, 1 leu = 1 franc francez — un gest de ancorare într-o Europă care își regla ceasurile economiei în grame, nu în promisiuni. Primele emisiuni poartă chipul regelui Carol I: semn, pe metal, că noul stat își asumă o identitate monetară proprie.

Așa se explică paradoxul liniștitor și neliniștitor deopotrivă: moneda care ne trece zilnic prin mâini poartă numele unui animal pe care nu l-am avut niciodată în sălbăticie. „Leul” românesc s-a născut dintr-un leu gravat pe o monedă străină, a supraviețuit ca unitate imaginară și a devenit, în cele din urmă, simbol de suveranitate. Iar dacă istoria ne-a învățat ceva, e că numele rămâne. Valorile — și valorile monetare — se pot schimba. Azi ca și ieri, leul e mai mult decât o monedă: este povestea unei țări care a învățat să-și cântărească singură viitorul.