$$$

 Femeia care strigă la copilul ei în autobuz tocmai i-a dat o palmă. Toată lumea se uită. Nimeni nu zice nimic.

Autobuzul 336, București. Ora 17:30. Aglomerat, cald, miros de transpirație și parfum ieftin.

La trei scaune de mine, o femeie în jur de 35 de ani, slabă, cu cercuri negre sub ochi. Lângă ea, un băiețel de vreo șapte ani. Uniformă de școală murdară, rucsac rupt.

— Ți-am spus să nu te mai joci pe telefon! Dă-mi-l înapoi!

— Dar tu îl folosești tot timpul! protestează băiatul.

Plesneala e tare. Răsunătoare. Copilul începe să plângă.

Oamenii își întorc privirea. Dar nimeni nu zice nimic. Regulă nescrisă: nu te bagi în treaba altora.

Mă ridic. Merg spre ei. Inima îmi bate tare.

— Scuzați-mă, zic încet.

Femeia mă privește ostil.

— Ce vreți?

— Putem vorbi? Vă rog. Doar două minute.

— Nu e treaba dumneavoastră.

— Știu. Dar aș vrea totuși să vorbim.

Băiatul mă privește prin lacrimi. Obrajii roșii. Frică în ochi.

Femeia oftează.

— Ce vreți?

— Să vă întreb dacă totul e în regulă. Parcă... parcă sunteți epuizată.

Se întoarce brusc spre mine. Ochii ei se umple de lacrimi.

— Epuizată? Habar n-aveți ce înseamnă asta. Lucrez douăsprezece ore pe zi. Fac curățenie la șase apartamente. Soțul m-a părăsit acum un an. Am trei copii acasă. Acest mic nu vrea să înțeleagă că nu am bani de telefoane noi, de jocuri, de nimic!

Vocea ei se sparge. Plânge.

Băiatul o privește speriat.

— Mami, îmi pare rău...

— Taci, Andrei! Taci odată!

Mă așez pe scaunul din fața lor.

— Cum vă numiți? întreb blând.

— Cristina. De ce contează?

— Pentru că vreau să știu cu cine vorbesc. Eu sunt Ioana.

— Și ce vreți, Ioana? Să-mi țineți o predică despre cum să fiu mamă bună? Toată lumea știe mai bine ca mine!

— Nu. Vreau să vă spun o poveste. Despre mama mea.

Cristina se șterge la ochi.

— Nu am timp de povești.

— Vă rog. Doar până ajungeți la stație. Trei minute.

Oftează din nou.

— Bine. Spuneți.

— Mama m-a crescut singură. Tata ne-a părăsit când aveam cinci ani. Ea lucra ca asistentă medicală. Ture de noapte, ture de zi, fără pauză. Eram singură acasă des. Mă certam cu ea pentru lucruri mici. Voiam telefon nou, haine de firmă, excursii. Ea nu putea. Nu aveam bani.

Cristina mă ascultă.

— Într-o zi, aveam 14 ani, am urlat la ea. I-am spus că e cea mai proastă mamă din lume. Că toți prietenii mei au mai mult decât mine. Că o urăsc. Ea a plâns. Dar nu mi-a răspuns. S-a dus în camera ei și a închis ușa.

— Și?

— A doua zi, când m-am trezit, era deja plecată la serviciu. Mi-a lăsat un bilet pe masă. 'Ioana, îmi pare rău că nu pot să-ți dau tot ce vrei. Dar îți dau tot ce pot. Te iubesc.' Am rupt biletul. Nu mi-a păsat.

Cristina îmi privește mâinile.

— Trei săptămâni mai târziu, mama a avut un accident. La spital. A căzut pe scări purtând un pacient. Traumatism cranian. A fost în comă două zile. Când s-a trezit, nu-și amintea ultimele săptămâni. Nu-și amintea cearta noastră. Nu-și amintea cât de rea fusesem.

Vocea îmi tremură.

— I-am cerut iertare. I-am spus că îmi pare rău. Ea m-a îmbrățișat și mi-a zis: 'Nu trebuie să-ți pară rău pentru că ești copil. Eu trebuie să-mi cer scuze pentru că sunt mamă obosită care nu mai are răbdare.' Atunci am înțeles: ea nu era rea. Era epuizată. Și nu avea pe nimeni care să o ajute.

Cristina plânge încet acum.

— De ce-mi spuneți asta?

— Pentru că vreau să știți că nu sunteți singură. Pentru că vreau să vă ajut. Pentru că în loc să vă judec, vreau să vă întreb: ce aveți nevoie?

— Nu pot accepta milă de la străini.

— Nu e milă. E solidaritate. Eu am fost în locul lui Andrei. Știu cum e. Și acum sunt adult. Pot ajuta.

Andrei mă privește.

— Chiar vreți să ne ajutați?

— Da, dragul meu. Dacă mama ta e de acord.

Cristina se uită la mine lung. Apoi:

— De ce? De ce vă pasă?

— Pentru că mama mea nu a avut pe nimeni. Și aș vrea să schimb asta pentru altcineva.

Coborâm la următoarea stație. Cei trei - Cristina, Andrei și mine. Mergem la o cafenea.

Comandăm ceai. Copilul primește un suc și un covrig. Mănâncă lacom.

— Când ați mâncat ultima oară ceva decent? întreb.

— Azi dimineață. Pâine cu margarină.

Comand sandvișuri pentru toți trei.

— Cristina, spuneți-mi sincer: de ce ați lovit copilul?

Își acoperă fața cu mâinile.

— Nu știu. Am vrut doar să tacă. Să nu mai audă nimeni. Toată lumea se uită. Toată lumea judecă. 'Ce mamă proastă. Nu știe să-și controleze copilul.' Dar nimeni nu întreabă: 'De ce e disperată? Ce se întâmplă acasă?'

— Și ce se întâmplă acasă?

— Suntem datori. 6.000 de lei la întreținere. Riscăm să fim dați afară din apartament. Băiatul cel mare, 15 ani, lucrează deja ilegal la un fast-food ca să ne ajute. Fata mijlocie, 12 ani, se îmbracă în haine de la second-hand de cinci ani. Și Andrei... Andrei e cel mic. El încă mai visează. Încă mai vrea lucruri. Și eu nu pot. Nu pot să-i dau nimic.

Andrei o privește.

— Mami, nu vreau nimic. Vreau doar să nu mai plângi.

Cristina îl îmbrățișează. Plâng amândoi.

Mă ridic. Merg la bancomat. Scot 2.000 de lei. Mă întorc. Îi pun pe masă.

— Asta e pentru întreținere. Pentru luna asta.

Cristina se uită la bani ca și cum ar fi o iluzie.

— Nu pot accepta. E prea mult.

— Ba da. Puteți. Și nu e un cadou. E un împrumut. Fără dobândă. Când puteți, îmi returnați. Dacă nu puteți niciodată, e în regulă.

— Dar de ce? Nu ne cunoașteți!

— Pentru că acum douăzeci de ani, o femeie străină a plătit chiria mamei mele când eram pe punctul de a fi evacuate. Mama a întrebat de ce. Femeia a zis: 'Pentru că cineva a făcut asta pentru mine când aveam nevoie. Acum e rândul meu.' Mama a plâns. Și eu plâng acum, făcând același lucru.

Cristina ia banii cu mâini tremurânde.

— Vă promit că o să vi-i returnez.

— Știu. Dar nu asta contează. Contează că diseară Andrei o să doarmă știind că mama lui nu mai e disperată. Că nu mai sunteți singuri.

Ne despărțim după o oră. Îi dau numărul meu de telefon.

— Sunați-mă dacă aveți nevoie. De orice.

— Mulțumesc, Ioana. Nu știu ce să zic.

— Nu trebuie să ziceți nimic. Doar fiți și pentru alții ce am fost eu pentru voi.

Săptămâna trecută am primit un mesaj de la Cristina:

"Ioana, am plătit întreținerea. Am găsit un job mai bun. Curăț la un hotel - program fix, salariu mai mare. Andrei ia note mari la școală. Ne descurcăm. Îți trimit banii luna viitoare. Dar vreau să știi: ai salvat familia mea. Nu cu banii. Ci pentru că ai văzut. Când toți se uitau și judecau, tu ai văzut durerea. Asta m-a salvat."

Am plâns citind mesajul.

Pentru că uneori a fi om nu înseamnă să fii perfect. Înseamnă să vezi imperfecțiunea în alții și să întinzi mâna în loc să ridici degetul.