$$$

 Telefonul sună la ora unsprezece seara, exact când mă pregăteam să mă culc după o zi lungă de stat în picioare la magazin unde lucrez ca și vânzătoare de când am împlinit șaizeci de ani și pensia mea de opt sute de lei s-a dovedit insuficientă pentru chirie și facturi și mâncare. Număr necunoscut. De obicei nu răspund la numere necunoscute, mai ales seara târziu, dar ceva mă face să răspund de data asta, poate oboseala, poate curiositatea, poate doar dorința de a vorbi cu cineva după o zi întreagă de "Bună ziua" și "Cu plăcere" mecanice.

„Alo?" răspund.

„Maria?" spune o voce de bărbat, îmbătrânită, tremurândă. „Maria, ești tu?"

„Da, cine e?"

„Eu sunt... Dumnezeule, am reușit în sfârșit. Te caut de doi ani. Maria, sunt Vasile."

Vasile. Numele mă lovește ca un pumn. Vasile. Fostul meu soț. Bărbatul cu care am fost căsătorită patruzeci de ani. Bărbatul care m-a părăsit acum cincisprezece ani pentru o femeie mai tânără. Bărbatul pe care nu l-am mai auzit de atunci.

„Vasile?" întreb, neîncrezătoare.

„Da, sunt eu. Știu că probabil nu vrei să vorbești cu mine. Știu că am fost un om oribil. Dar trebuie să-ți spun ceva. E important."

„Vasile, e unsprezece seara. Sunt obosită. Nu vreau să..."

„Maria, te rog. Doar două minute. Te rog."

Ceva în vocea lui — disperare, poate — mă face să nu închid.

„Bine. Două minute."

El respiră adânc. „Maria, sunt bolnav. Cancer pancreatic. Terminal. Am mai avut trei luni. Am vrut să te sun, să-ți spun... să-ți spun că îmi pare rău. Pentru tot. Pentru că te-am părăsit. Pentru că am fost un idiot. Pentru că am pierdut cei mai buni ani ai vieții mele alergând după ceva ce nu conta."

Tac. Nu știu ce să spun.

„Maria, femeia aia... Alina... m-a părăsit după doi ani. M-a lăsat când am pierdut jobul. Am rămas singur. Am încercat să te contactez atunci, dar tu schimbasesi numărul. Am încercat să te găsesc, dar nu știam unde locuiești."

„Vasile..."

„Lasă-mă să termin, te rog. Am trăit ultimii zece ani singur, regretând fiecare secundă. Și acum, când mor, vreau să știi că tu ai fost dragostea vieții mele. Nu Alina. Nu nimeni altcineva. Tu. Și că îmi pare rău. Atât de rău."

Simt lacrimi în ochi, deși nu vreau să plâng pentru el. Nu după tot ce mi-a făcut.

„Vasile, nu știu ce să-ți spun."

„Nu trebuie să spui nimic. Doar... te rog. Vreau să te văd o ultimă dată. O cafea. Un prânz. Orice. Doar să te văd."

„Nu știu dacă pot."

„Maria, te rog. Nu am mult timp. Literal."

Tac. O parte din mine vrea să închid. Alta vrea să accepte.

„Bine," spun în cele din urmă. „Miercuri. Cafeneaua de la metrou Piața Unirii. Ora trei."

„Mulțumesc. Mulțumesc, Maria."

Închid. Stau pe canapea, cu telefonul în mână, întrebându-mă dacă am făcut bine.

Miercuri, la trei, ajung la cafenea. Stau la o masă lângă fereastră, comandând un ceai. Aștept.

La trei și cinci, intră un bărbat. E slab, foarte slab, chel, cu fața căzută, cu ochi adânciți. Parcă nu-l recunosc. Dar când mă vede și zâmbește — un zâmbet trist, obosit — știu că e el.

„Maria," spune el, așezându-se vizavi de mine. „Mulțumesc că ai venit."

„N-am venit pentru tine," spun eu. „Am venit pentru mine. Ca să închid un capitol."

„Înțeleg."

Stăm în tăcere câteva minute. El comandă cafea. Vine. O bea încet.

„Arăți bine," spune el.

„Tu arăți îngrozitor," răspund eu, sinceră.

El râde, un râs slab. „Da. Cancerul face asta."

„Cât timp mai ai?"

„Doctorul zice șase săptămâni. Poate mai puțin."

„Îmi pare rău."

„Nu-ți pare. Merit."

Tac din nou. Apoi întreb: „De ce ai vrut să mă vezi?"

El se uită la mine, direct în ochi. „Pentru că vreau să mor știind că măcar am încercat să-mi cer iertare. Nu aștept să mă ierți. Nu merit. Dar vreau să știi că îmi pare rău. Sincer."

„Vasile, ai distrus familia noastră. Ne-ai părăsit pe mine și pe Ioana când ea avea cincisprezece ani. Ai fugit cu o femeie cu douăzeci de ani mai tânără. Ne-ai lăsat fără bani, fără explicații, fără nimic."

„Știu. Și n-am scuză. Am fost un idiot. Un egoist. Un..."

„Un nemernic," termin eu.

El dă din cap. „Da."

Bem în tăcere.

„Ioana știe că ești bolnav?" întreb.

El scutură din cap. „Nu. Am încercat s-o sun, dar nu răspunde. M-a blocat pe toate rețele sociale. Nu vreau să-i apar la ușă. Nu am dreptul."

„Ar trebui să știe. E fiica ta."

„Poate ai dreptate. Dar nu știu cum să-i spun."

„Eu îi spun," zic brusc. „Eu vorbesc cu ea. Apoi ea decide dacă vrea să te vadă sau nu."

El mă privește surprins. „Ai face asta? Pentru mine?"

„Nu pentru tine. Pentru ea. Ca să nu rămână cu regrete."

„Mulțumesc, Maria."

Ne ridicăm să plecăm. La ușă, el se întoarce.

„Maria, pot să te îmbrățișez? Ultima oară?"

Ezit. Apoi accept. Îl îmbrățișez. E slab, fragil, aproape nimic. Miroase a medicamente și a boală.

„La revedere, Vasile."

„La revedere, Maria. Te-am iubit. Te iubesc încă."

Plec fără să răspund.

Acasă, sun pe Ioana.

„Mamă, ce s-a întâmplat?" întreabă ea, îngrijorată.

„Ioana, trebuie să-ți spun ceva despre tata."

Îi povestesc totul.

Ea tace mult timp. Apoi spune: „Nu vreau să-l văd."

„Ioana..."

„Mamă, nu. E prea târziu. El și-a făcut alegerea acum cincisprezece ani. Acum mor, și vrea iertare? Nu."

„Dar dacă regreti?"

„Nu voi regreta. El nu a fost tată pentru mine cincisprezece ani. De ce ar fi acum?"

Închide.

O săptămână mai târziu, primesc un mesaj de la un număr necunoscut:

"Doamna Maria, sunt asistenta domnului Vasile. Din păcate, domnul a decedat aseară. A lăsat o scrisoare pentru dumneavoastră. O pot trimite prin poștă?"

Răspund: "Da. Vă rog."

Scrisoarea ajunge trei zile mai târziu. O deschid. Înăuntru, trei foi scrise de mână cu scris tremurat:

"Maria,

Dacă citești asta, înseamnă că am murit.

Trebuie să-ți spun adevărul complet. Adevărul pe care nu ți l-am spus când ne-am văzut.

Nu te-am părăsit pentru Alina.

Te-am părăsit pentru că aveam o altă familie. O familie secretă. În alt oraș. Cu o altă femeie. De zece ani.

Când tu credeai că lucrez în deplasare, eu eram cu ei. Când spuneam că stau peste program, eram acolo.

Aveam doi copii cu ea. Băiat și fată. Acum au douăzeci și ceva de ani.

Alina a fost doar o scuză. O minciună peste minciună.

Am trăit două vieți în paralel. Și amândouă au fost minciună.

Îmi pare rău nu doar pentru că te-am părăsit. Îmi pare rău pentru că te-am mințit cincizeci de ani.

Tu meriți să știi adevărul. Chiar dacă adevărul e oribil.

Iartă-mă. Sau nu. Înțeleg oricum.

Vasile

P.S. Ceilalți doi copii se numesc Andrei și Ana. Locuiesc în Brașov. Dacă vrei să-i cunoști, adresa e: Strada Republicii 45."

Rămân cu scrisoarea în mână, simțind cum realitatea pe care am crezut-o timp de cincizeci de ani se prăbușește.

Vasile nu a avut una, ci două familii.

Eu nu am fost singura soție. Am fost prima. Sau a doua. Nu știu.

Și undeva, în Brașov, sunt doi oameni — Andrei și Ana — care sunt frații Ioanei și care nu știu că ea există.

Sau poate știu. Poate ei știu totul.

Poate eu am fost singura care nu știa nimic.

Sun pe Ioana din nou.

„Mamă, iar despre tata?"

„Ioana, trebuie să ne vedem. E ceva ce trebuie să știi."

„Ce?"

„Nu pot la telefon. Te rog. Vino acasă."

Ea vine a doua zi. Îi dau scrisoarea. O citește. Fața ei trece prin șoc, furie, confuzie, dezgust.

„Deci am doi frați pe care nu i-am cunoscut niciodată?"

„Se pare că da."

„Și tu ai fost... ce? Soția numărul unu?"

„Sau numărul doi. Nu știu."

Stăm în tăcere.

„Ce facem?" întreabă ea.

„Nu știu. Vrei să-i cunoști?"

„Nu știu."

Dar trei săptămâni mai târziu, suntem amândouă în Brașov, stând în fața blocului de pe Strada Republicii 45, și batem la apartamentul 12.

O femeie deschide. Are cincizeci și ceva de ani. Ne privește confuză.

„Da?"

„Bună ziua. Căutăm pe Andrei și Ana. Suntem... familie."

Ea se încruntă. „Familie? Ce fel de familie?"

„Familia lui Vasile Ionescu."

Fața ei pălește. „Vasile... Vasile a murit acum trei săptămâni."

„Știm. Suntem... fiica și soția lui."

Ea ne privește lung. Apoi spune ceva:

„Care soție? Pentru că eu sunt a treia."