$$$

 Motoarele urlau pe DN1, iar soarele topea asfaltul. Un Mercedes negru stătea tras pe banda de urgență, cu capota ridicată și aburul curgând din el ca dintr-un cazan sub presiune.

Șoferul — cămașă albă, ceas scump, pantofi italienești — lovea nervos telefonul de volan. Nimeni nu oprea.

Până când, din spate, s-a apropiat un Logan alb, obosit, plin de praf. A tras ușor lângă el și din mașină a coborât un bărbat subțire, ars de soare, cu mâini crăpate și o privire senină.

— Aveți necazuri, dom’le? întreabă simplu.

— Nu, vine cineva, răspunde cel din Mercedes, fără să-l privească.

Dar omul nu pleacă. Se uită la aburul care iese și spune cu un ton liniștit, aproape părintesc:

— Dacă mai mergeți așa, stricați motorul de tot. Vă las niște apă, să nu crape blocul.

Scoate din portbagaj o sticlă tăiată și toarnă cu grijă în radiator. Își șterge fruntea cu mâneca, apoi închide capota.

Bogatul îl privește pentru prima dată. Costumul lui de zeci de mii contrastează cu hainele celuilalt, de muncitor.

— Cât îți datorez?

— Nimic, șefu’. Să aveți drum bun.

Pleacă înapoi spre Logan, care tușește din tobă și dispare încet printre TIR-uri.

---

Câteva ore mai târziu, același Mercedes intră într-o benzinărie din Sinaia. Înăuntru — coadă. În față, un copil ține o sticlă goală, jucându-se cu dopul. Lângă el, același bărbat din Logan.

— Tati, luăm și o înghețată? întreabă copilul cu voce stinsă.

— Nu acum, Luca. Mai bine apă rece, că mâine plecăm devreme, zice tatăl, zâmbind.

Bogatul îi privește câteva secunde. Se apropie și spune:

— Ține, ia-i băiatului ce vrea.

— Nu, mulțumesc, dom’le. Am vrut doar să vă ajut, nu să primesc.

— Dar insis—

— Nu trebuie. Ce am făcut, am făcut cu inima.

Se întorc amândoi spre casierie. Copilul, însă, întoarce capul spre bărbatul în costum și îi spune, timid:

— Mulțumim oricum, domnule.

---

Seara, bogatul ajunge acasă. Deschide televizorul, dă drumul la știri.

Titlu mare, cu roșu:

> „Tragedie pe DN1. Tată mort în drum spre serviciu, fiul de 8 ani în stare stabilă.”

Imaginea — Loganul alb, răsturnat într-un șanț. Parbriz spart, portiera îndoită.

Îl recunoaște instantaneu. Mâinile îi tremură.

Bidonul tăiat cu care omul îi turnase apă stă încă pe scaunul din dreapta.

Se lasă pe spate în scaun, cu privirea pierdută în ecranul televizorului.

Afară, în curte, mașina e parcată exact cum a lăsat-o. Se ridică mecanic, iese din casă, deschide portiera, se așază la volan și apasă contactul.

Motorul nu pornește. Doar un clic scurt.

Stă acolo, în tăcere, cu farurile reflectându-se în poarta casei, și simte cum ceva se rupe în interior.

Pentru prima dată, își dă seama că banii, poziția, respectul — toate nu mai au niciun sens în fața unei vieți simple care a dispărut așa.

A doua zi, merge personal la spitalul din Brașov, unde e internat copilul. Nu spune cine e. Lasă un plic la recepție și dispare.

Pe foaie scrie doar atât:

 „De la omul căruia tatăl tău i-a dat apă.”