$$$

 În curte, o fetiță, mânată de o curiozitate nestăpânită, și-a vârât capul printre gratiile gardului. A rămas prinsă. Și a început să plângă și să țipe cu disperare.

S-au adunat copii și oameni mari, încercând să o ajute să se elibereze: o trăgeau, îi dădeau porunci, o îmbiau cu vorbe blânde sau o mustrau cu asprime.

Toți voiau să-i sară în ajutor. Dar fetița rămânea neclintită, prinsă tot mai strâns. Cu cât o sfătuiau mai aprig și o smuceau de picioare ori de cap, cu atât se înțepenea mai tare și plângea mai zgomotos. Se umflase la față de atâta zbucium, țipete și vaiete.

Atunci s-a apropiat tatăl meu, doctor de meserie, și a început să-i vorbească despre altceva: cum poate fi aprins puful de plop, arzând cu flăcări jucăușe; cum la chioșc aduseseră înghețată cu fructe, numai bună de cumpărat; i-a arătat chiar șapte copeici, de-ajuns pentru un cornet. A pomenit și de corăbioarele minunate ce pot fi făurite dintr-o coajă de nucă. Între timp, turna peste capul fetiței ulei dintr-o sticlă. Copila s-a liniștit, s-a lăsat distrasă, și astfel au reușit să o elibereze. Pe atunci nu existau echipe de salvare. Oamenii se descurcau cum puteau.

Și iată: până nu te relaxezi și nu te lași distras, nu te poți elibera. Cu cât te zbați mai mult, cu atât te împotmolești mai adânc. Sfaturile și smuciturile nu fac decât să înrăutățească lucrurile. Trebuie să-ți întorci gândul în altă parte. Să încetezi să te agiți și să-i agiți și pe ceilalți, altminteri toți, într-un târziu, vor pleca ridicând din umeri. O situație începe să se dezlege abia atunci când te oprești din zbucium și din isterie. Atunci te poți desprinde, sleit, cu ochii în lacrimi, dar liber! De aceea, uneori, omul trebuie pur și simplu distras, stropit cu puțin „ulei” al liniștii. Și totul se așază la loc. Eu însumi fac asta adesea – abat atenția. Și mereu dă roade.

© A.V. Kirianova