$$$

 În fiecare vară, mama și tata își duceau băiețelul la bunica, la țară. Anii treceau, copilul creștea. Și într-o zi, el se împotrivi:

— Nu mai sunt mic! De ce mă tratați ca pe un prunc? Pot ajunge singur la bunica, fără să mă însoțiți!

Părinții se priviră îndelung, mai murmurară câteva cuvinte, dar în cele din urmă se învoiră.

Iată-i acum pe peron: mama își șterge ochii, tatăl încearcă să pară sever. Îl copleșesc cu sfaturi, iar băiatul oftează:

— Cât să tot repetați? Țin minte tot!

Atunci tatăl se aplecă spre el și, în șoaptă, îi spuse:

— Dacă ți se va face vreodată dor, teamă sau neliniște — păstrează… — și îi strecură ceva în buzunarul hainei.

Trenul porni. Băiatul privea pe fereastră câmpurile și pădurile ce se desfășurau în fugă. La început era încântat. Dar încetul cu încetul, în vagon deveni agitație, zgomot, fețe străine, cineva bombănea, altcineva îl privea urât, iar însoțitoarea de tren îl mustră pentru ceva… Și, deodată, copilul simți cum se strânge în sine.

O neliniște îl cuprinse. Apoi — frica.

Se ghemui în colțul banchetei, înghițind lacrimile. Și atunci își aminti de hârtia tatălui.

Cu mâna tremurândă o căută în buzunar. Scoase biletul mototolit. Îl desfăcu. Pe el erau scrise câteva cuvinte simple:

„Fiule, eu sunt în vagonul de alături…”

Așa e și în viață: trebuie să ne lăsăm copiii să plece, să le dăm spațiu, încredere și aripi. Dar să rămânem mereu aproape. În „vagonul de alături”. Fără să ne impunem, dar gata, fără ezitare, să fim sprijin.

Să fim aproape. Atâta timp cât respirăm.