$$$

 Casiera de la Mega Image mi-a șoptit să nu cumpăr pâinea aia și mi-a făcut cu ochiul spre raft. Nu înțelegeam de ce, până când am văzut ce era ascuns în spatele ei.

Mă grăbeam, ca de obicei. Era ora prânzului și magazinul era plin. Am luat repede ce aveam pe listă: lapte, ouă, pâine.

La casă, Maria – o femeie de vreo cincizeci de ani pe care o știam din vedere – scana produsele celorlalți clienți.

Când a ajuns rândul meu și a văzut pâinea, s-a uitat fix la mine.

— Nu vreți altă pâine? Avem proaspătă în spate.

— Nu, mulțumesc. Asta e bună.

— Sigur? a insistat ea, făcând un semn discret spre raft. E mai proaspătă cealaltă.

Era ciudat. Maria nu insistase niciodată. Am pus pâinea înapoi.

— Bine, iau alta.

M-am dus la raft. În spatele pâinilor, lipit cu scotch de metal, era un plic. Scria numele meu pe el.

Mi-a înghețat sângele. M-am uitat spre Maria. Îmi făcea semne să-l iau repede.

Am luat plicul și altă pâine. M-am întors la casă.

— Gata, asta e mai bună, a spus ea tare. Apoi, în șoaptă: Deschide-l acasă. Singură.

Am plătit cu mâinile tremurând și am fugit.

Acasă, am deschis plicul. Înăuntru era o poză cu mine și Andrei, fostul meu iubit, dispărut acum șase luni. Și un bilețel: „Știu unde e. Vino diseară la ora 20:00 în parcul din spatele magazinului. Singură. – M."

Andrei dispăruse fără urmă într-o noapte de iunie. Plecase de la mine și nu mai ajunsese acasă. Poliția îl căutase trei luni, apoi abandonase. Eu încă îl căutam.

La opt fix eram în parc. Maria stătea pe o bancă, fuma.

— Știam că o să vii, a spus ea.

— Unde e Andrei? Ce știți despre el?

— Stai jos. E o poveste lungă.

M-am așezat. Tremuram toată.

— Andrei e fiul meu, a spus ea simplu.

Am simțit că mi se taie picioarele.

— Cum... ce... Andrei nu are mamă. Mi-a spus că a murit când era mic.

— Asta i-a spus taică-su. Că am murit. Era mai ușor decât să explice că m-a părăsit pentru alta când Andrei avea trei ani. Că m-a lăsat fără nimic. Că a luat copilul și a dispărut.

— Dar... dar de ce nu l-ați căutat?

— L-am căutat cincisprezece ani. Când l-am găsit în sfârșit, avea optsprezece ani și credea că sunt moartă. Ce să-i spun? „Salut, sunt mama ta moartă"?

— Și acum? Unde e acum?

Maria a oftat adânc.

— La taică-su. În Germania. L-a șantajat să vină. I-a spus că are cancer, că moare, că vrea să-l vadă o ultimă dată. Andrei s-a dus. Dar taică-su nu avea nimic. L-a mințit ca să-l țină acolo. Să-l facă să preia afacerile murdare.

— Ce afaceri?

— Trafic. Droguri. Prostituție. Taică-su e unul dintre capii mafiei românești din Berlin.

— Nu! Andrei nu ar face niciodată așa ceva!

— Știu. De-aia e ținut cu forța. Taică-su îl droghează, îl manipulează. Îi spune că tu l-ai părăsit, că nu-l mai vrei. Că nimeni nu-l mai vrea în România.

— Cum știți toate astea?

— Am oameni acolo. Oameni care-mi datorează favoruri. Unul dintre ei lucrează pentru taică-su. Îmi dă informații.

— Și de ce-mi spuneți mie?

— Pentru că tu ești singura care-l poate salva.

— Cum?

Maria a scos un telefon din buzunar.

— O să-l sun. O să-i spun că ești aici. Că vrei să vorbești cu el. Dacă aude vocea ta, dacă înțelege că-l aștepți, poate scapă.

— Dar tatăl lui?

— Tatăl lui crede că tu nu mai exiști pentru Andrei. Că l-ai uitat. Dacă află că încă îl cauți, că-l iubești...

— Sunați! am spus. Sunați acum!

Maria a format un număr. A vorbit în germană cu cineva. Apoi mi-a dat telefonul.

— Andrei? am șoptit.

Tăcere. Apoi vocea lui, spartă, neîncrezătoare:

— Laura? Tu ești?

— Sunt eu, iubire. Sunt eu. Te caut de șase luni. Te aștept. Vino acasă!

— Nu pot... tata... el spune că nu mă mai vrei...

— Minte! Te iubesc! Te aștept! Andrei, te rog, întoarce-te!

— El nu mă lasă... sunt închis... mă droghează...

Linia s-a întrerupt brusc.

Maria a închis telefonul.

— Acum știe. Știe că-l aștepți. O să găsească o cale.

— Dar cum? Dacă e închis?

— Pentru că acum o să lupte. Înainte nu avea pentru ce. Credea că nu mai are nimic în România. Acum știe că are.

Două săptămâni au trecut. În fiecare zi treceam pe la Maria. Nimic.

Apoi, într-o dimineață, soneria. La ușă era Andrei. Slăbit, cu barba crescută, dar Andrei.

L-am îmbrățișat plângând.

— Cum ai scăpat?

— Mama m-a ajutat.

— Mama ta e moartă.

— Nu. Mama lucrează la Mega Image. Și a trimis oameni să mă scoată. A plătit o avere. Și-a vândut tot ce avea.

— Maria...

— Da. Mi-a povestit tot. Cum te-a găsit. Cum ți-a dat scrisoarea. Cum m-a salvat.

A doua zi am mers împreună la magazin. Maria era la casa ei.

Când ne-a văzut, a început să plângă.

— Mama, a spus Andrei simplu.

— Fiul meu, a șoptit ea.

S-au îmbrățișat pentru prima dată în douăzeci și trei de ani.

Acum mergem în fiecare duminică la prânz la Maria. Andrei încă se vindecă, încă are coșmaruri. Dar e acasă. E viu. E cu noi.

Și Maria nu mai e casieră. E mamă. În sfârșit, după atâția ani, e mamă