_$$

 Florăreasa de la Obor mi-a vândut același buchet de trandafiri de șapte ori în ultimele două luni. Azi am aflat pentru cine îi cumpăram de fapt.

Mă duceam în fiecare vineri la piață, la aceeași tarabă. Femeia mă recunoștea de la distanță și începea să pregătească buchetul – nouă trandafiri albi, mereu nouă.

— Pentru doamna, zâmbea ea de fiecare dată.

— Da, pentru ea, răspundeam eu automat.

Plăteam, luam florile și plecam spre cimitirul Sfânta Vineri. Laura murise în urmă cu trei luni într-un accident stupid. Alunecasem pe gheață, mașina intrase într-un stâlp. Eu scăpasem cu zgârieturi. Ea nu scăpase deloc.

Azi, florăreasa m-a oprit când am vrut să plec.

— Stați puțin, a spus ea. Trebuie să vă spun ceva.

— Mă grăbesc, am răspuns.

— Știu unde vă duceți. Și știu că nu-i acolo.

M-am întors brusc.

— Poftim?

— Laura. Nu e în cimitir. Nu vinerea, cel puțin.

Mi-au început să tremure picioarele.

— Cine sunteți? Ce tot spuneți acolo?

Femeia s-a așezat pe un scăunel și mi-a făcut semn să mă apropii.

— Sunt Maria. Vând flori aici de douăzeci de ani. Și văd oameni. Îi observ. Îi țin minte.

— Și?

— Și pe Laura o știu de când era mică. Venea cu maică-sa să cumpere flori. Apoi a venit singură. Apoi ați venit împreună. Și acum veniți iar singur.

— Pentru că e moartă! am ridicat vocea. E moartă de trei luni!

Maria a clătinat din cap încet.

— Nu, dragul meu. Nu e moartă. Dar pentru tine, ar fi mai bine să fie.

Am simțit că mi se face rău. M-am sprijinit de tarabă.

— Ce aberații spuneți?

— Vinerea trecută te-ai dus la cimitir?

— Nu, am avut o ședință...

— Eu am fost. Am dus flori la mama. Și am văzut-o pe Laura. Punea flori pe un mormânt gol. Cel pe care scrie numele ei.

— E imposibil.

— E adevărat. Și știi ce e mai trist? Că plângea. Plângea și vorbea cu piatra aia goală de parcă tu erai dedesubt.

Am fugit. Literalmente am fugit de la piață până acasă. Am sunat-o pe mama Laurei.

— Alo, Mihai? a răspuns ea. Ce s-a întâmplat?

— Unde e Laura? am țipat în telefon. Unde e?

Tăcere lungă.

— Mihai, știi unde e. La cimitir.

— Nu! Nu e la cimitir! Unde e cu adevărat?

A început să plângă.

— Te rog, nu face asta. A fost decizia ei. Pentru binele tău.

Am închis și am fugit la spital. Doctorul Ionescu era de gardă. Mă tratase după accident.

— Domnule doctor, Laura... soția mea... chiar e moartă?

M-a privit lung.

— De ce întrebați asta acum, după trei luni?

— Răspundeți! E moartă sau nu?

— Haide în biroul meu, a spus el.

Mi-a arătat dosarul medical. Fotografii, rapoarte, totul.

— Laura a supraviețuit accidentului, a spus el încet. Dar...

— Dar ce?

— Traumatism cranio-cerebral sever. A stat în comă două săptămâni. Când s-a trezit...

S-a oprit. Nu voia să continue.

— Spuneți!

— Când s-a trezit, nu te-a recunoscut. Și nu doar pe tine. Nu recunoaște pe nimeni. Memoria ei s-a oprit la doisprezece ani. Crede că e încă copil. Că părinții ei sunt tineri. Că tu... tu nu exiști pentru ea.

M-am prăbușit pe scaun.

— Și de ce mi-ați spus că e moartă?

— Ea a cerut asta. În momentele de luciditate, care sunt rare, a cerut să te protejăm. Să nu te vezi obligat să ai grijă de o străină tot restul vieții. A semnat hârtiile de divorț și a cerut să-i spunem că a murit.

— Unde e acum?

— La sanatoriul din Snagov. Părinții ei au grijă de ea.

Am condus ca un nebun până la Snagov. La recepție, am spus că sunt văr cu Laura Popescu.

— Camera 24, mi-a spus asistenta. Dar acum e în grădină.

Am găsit-o pe o bancă, desenând într-un caiet. Părea atât de fragilă, atât de pierdută.

— Laura? am șoptit.

S-a uitat la mine cu ochi goi.

— Mă cunoașteți? a întrebat politicos. Sunteți doctor nou?

— Sunt... sunt un prieten.

— A, ce bine. Nu prea am prieteni aici. Toți sunt bătrâni. Eu am doar doisprezece ani, știți? Deși toți insistă că am treizeci. E stupid, nu?

Am început să plâng.

— De ce plângeți? m-a întrebat ea, întinzându-mi o batistă. V-am supărat?

— Nu, nu m-ai supărat. Doar că... doar că semeni cu cineva pe care l-am iubit foarte mult.

— Și unde e persoana aia?

— A plecat. Foarte departe.

— Poate se întoarce, a spus ea optimistă. Mama zice că oamenii care ne iubesc se întorc mereu.

— Poate ai dreptate.

Mi-a arătat desenul. Era o casă cu grădină. Casa noastră.

— E frumoasă, am spus.

— O visez mereu. E ciudat, pentru că n-am văzut-o niciodată. Dar o visez. Și visez un bărbat care îmi aduce flori albe. Nouă trandafiri. Mereu nouă.

Mi s-a oprit respirația.

— De ce nouă?

— Nu știu. În vis, el zice că nouă pentru că ne-am cunoscut pe nouă septembrie. Dar eu n-am cunoscut pe nimeni pe nouă septembrie. Am doar doisprezece ani și e martie.

Ne-am cunoscut pe 9 septembrie, acum șapte ani.

— Pot să vin să te vizitez? am întrebat-o.

— Sigur! Îmi place să am prieteni. Cum vă cheamă?

— Mihai.

A zâmbit.

— Ca bărbatul din vis! Ce coincidență amuzantă!

Am plecat după o oră. La poartă, doctorița m-a oprit.

— Dumneavoastră sunteți soțul, nu?

Am dat din cap.

— Știți că sunt momente când își amintește? Rare, dar există. Atunci plânge după dumneavoastră. Atunci cere să meargă la cimitir să-și vadă mormântul, să se asigure că pentru dumneavoastră e moartă.

— De ce face asta?

— Pentru că vă iubește. Și preferă să fiți liber să vă refaceți viața decât să fiți legat de cineva care nu vă recunoaște 95% din timp.

— Pot să vin în fiecare zi?

— Puteți. Dar să știți că pentru ea veți fi mereu un străin amabil. Cu excepția acelor câteva minute pe lună când își amintește tot. Și atunci suferința e insuportabilă pentru ea.

— Vreau să fiu aici și pentru acele minute.

De atunci, merg în fiecare zi. Uneori sunt străinul amabil. Uneori, pentru câteva minute prețioase, sunt Mihai, soțul ei.

Și în fiecare vineri, îi duc nouă trandafiri albi.

Azi, când i-am dat florile, m-a privit lung.

— Mihai? a șoptit. Ești tu?

— Sunt eu, iubito.

— Îmi pare rău că te-am mințit. Că te-am făcut să crezi că sunt moartă.

— Nu-i nimic. Înțeleg.

— Te iubesc. Să știi că în toate momentele, chiar când nu te recunosc, ceva în mine te iubește. Mereu.

Apoi a clipit și a devenit iar copilul de doisprezece ani.

— Oh, ce flori frumoase! Îmi plac trandafirii albi! Sunteți noul doctor?