$$$

 Bătrâna din tramvaiul 41 mi-a șoptit că știe cine mi-a furat portofelul acum douăzeci de minute. Dar ceea ce mi-a spus după m-a făcut să uit complet de bani.

Stăteam în picioare, agățată de bară, încă tremurând de nervi. Tocmai realizasem în stația Piața Romană că portofelul dispăruse. Trei sute de lei, cardul, buletinul – totul, dus.

Bătrâna s-a apropiat de mine. Purta o basma înflorată și mirosea a lavandă și naftalină.

— Țiganca aia tânără ți l-a luat, mi-a șoptit. A coborât acum două stații.

— De ce nu mi-ați spus atunci? am întrebat frustrată.

— Pentru că trebuia să ajungi aici, în tramvaiul ăsta, la ora asta.

Am privit-o ca pe o nebună. Avea ochi albaștri, foarte limpezi pentru vârsta ei.

— Doamnă, chiar nu sunt în starea de spirit pentru...

— Shhh, m-a întrerupt ea. Uită-te la bărbatul ăla de lângă ușă. Cel cu geaca neagră.

M-am uitat. Un tip de vreo treizeci și ceva de ani citea o carte. Părea obișnuit, nimic special.

— Ce-i cu el?

— Peste trei minute o să se întâmple ceva. Și tu trebuie să fii aici.

— Ascultați, am avut o zi groaznică și...

Tramvaiul a frânat brusc. Bărbatul cu geaca neagră și-a scăpat cartea. Când s-a aplecat să o ridice, o fetiță de vreo șase ani s-a împiedicat și a căzut peste el. Mama ei a început să țipe.

— Nesimțitule! Ce-i atingi copilul?

— Doamnă, ea a căzut peste mine, a încercat bărbatul să explice.

— Am văzut eu ce-ai făcut! Perversule!

Oamenii din tramvai au început să se agite. Doi bărbați s-au apropiat amenințător. Situația devenea urâtă.

M-am auzit vorbind înainte să-mi dau seama ce fac.

— Stați! am strigat. Am văzut tot. Fetița s-a împiedicat singură. Domnul doar își ridica cartea.

Mama fetiței s-a întors spre mine.

— Tu ce te bagi?

— Mă bag pentru că acuzați nevinovat un om. Am stat aici și am văzut exact ce s-a întâmplat.

Tensiunea s-a mai domolit. Bărbatul mi-a aruncat o privire recunoscătoare. Mama a luat fetița și s-a mutat în altă parte a tramvaiului, bombănind.

Bătrâna m-a tras lângă ea pe un scaun.

— Bravo, mi-a șoptit.

— Dumneavoastră cum ați știut că...

— Eu nu știu nimic, draga mea. Dar uneori suntem puși în anumite locuri la anumite momente cu un scop.

La următoarea stație, bărbatul cu geaca neagră s-a apropiat de mine înainte să coboare.

— Mulțumesc, a spus simplu. Chiar mulțumesc mult.

— N-aveți pentru ce. Oricine ar fi făcut la fel.

— Nu, a clătinat el din cap. Nu oricine.

Mi-a întins o carte de vizită.

— Dacă aveți vreodată nevoie de ajutor juridic. Sunt avocat.

A coborât. Bătrâna zâmbea.

— Vezi? Totul are un rost.

— Încă mi-e furat portofelul, am spus eu.

— Uită-te în buzunarul din dreapta al gecii, a spus ea.

Am băgat mâna în buzunar. Portofelul meu era acolo. Intact. Cu toți banii.

— Cum...? Dar ați spus că țiganca...

— Am spus că ți l-a luat. Nu că l-a și păstrat. Uneori, cei care par răi sunt doar unelte pentru un plan mai mare.

Tramvaiul se apropia de stația Gara de Nord. Bătrâna s-a ridicat.

— Aici cobor eu.

— Stați! Cine sunteți? Cum știați toate astea?

S-a oprit în ușă și s-a întors spre mine.

— Acum patruzeci de ani, fiica mea a fost salvată de un străin într-un tramvai. Un bărbat a oprit o acuzație nedreaptă care i-ar fi distrus viața. De atunci, în fiecare joi, merg cu tramvaiul și aștept. Aștept să pot întoarce favoarea universului.

— Și fiica dumneavoastră?

— E judecător acum. Poate o cunoști – Andreea Popescu, Tribunalul București.

Mi-a înghețat sângele. Judecătoarea Popescu tocmai îmi respinsese cererea de adopție săptămâna trecută. Dosarul meu urma să fie rejudecat peste o lună.

— Fetița pe care vrei s-o adopți... cum îi zice? m-a întrebat bătrâna.

Nu-i spusesem nimic despre mine.

— Sofia, am șoptit.

— Nume frumos. Ar fi o fetiță norocoasă să te aibă ca mamă. O mamă care face ce e drept, chiar când e greu.

A coborât din tramvai. Am rămas cu gura căscată și cu cartea de vizită a avocatului în mână. Pe verso scria cu pixul: „Pentru că ați făcut ce era corect – reprezentare gratuită pentru orice caz de adopție. – Adrian Mihăilescu"

Am căutat pe Google. Adrian Mihăilescu era cel mai bun avocat de adopții din București. Rata de succes: 98%.

Telefonul a sunat. Număr necunoscut.

— Alo?

— Bună ziua, sunt de la Direcția Generală de Asistență Socială. Dosarul dumneavoastră de adopție pentru minora Sofia T. a fost reprogramat pentru rejudecare urgentă. Aveți un nou avocat înregistrat – Adrian Mihăilescu. Prima ședință e luni.

Am închis cu mâinile tremurând.

Tramvaiul 41 își continua drumul prin București. În buzunar, lângă portofel, am găsit un bilețel pe care nu-l observasem: „Credința înseamnă să crezi că totul se întâmplă cu un motiv. Fiica mea a învățat asta de la un străin într-un tramvai. Azi, ai învățat-o și tu. Mama Andreei."

Luni dimineața, am intrat în sala de judecată. Judecătoarea Andreea Popescu prezida. Când m-a văzut, a zâmbit imperceptibil.

— Văd că aveți un nou avocat, doamnă Radu.

— Da, Onorată Instanță.

— Domnul Mihăilescu are o reputație excelentă. Sunt sigură că va prezenta cazul dumneavoastră în cea mai bună lumină.

Două ore mai târziu, ieșeam din tribunal cu aprobarea adopției. Sofia urma să devină oficial fiica mea.

Adrian Mihăilescu mi-a strâns mâna.

— Mulțumesc că m-ați salvat în tramvai, a spus el.

— Mulțumesc că mă ajutați să-mi salvez fetița, am răspuns eu.

— Nu mă ajutați pe mine, a zâmbit el. O ajutați pe mama judecătoarei. Ea a insistat să vă dau prioritate. Ceva despre karma și tramvaie și întoarcerea favorurilor. N-am înțeles tot, dar când mama Andreei Popescu te sună personal, nu refuzi.

În drum spre casa de copii să o iau pe Sofia, am trecut pe lângă stația de tramvai. Bătrâna era acolo, pe bancă.

I-am făcut cu mâna. Mi-a făcut și ea.

Universul își plătește întotdeauna datoriile. Uneori folosește tramvaiul 41.