$$$

 Tudorel Vasile are 82 de ani și stă pe scaunul din colțul sufocant de mic al apartamentului cu trei camere din Pantelimon. Nu e scaunul lui preferat. Nu e scaunul confortabil. E singurul scaun pe care i l-au alocat.

Apartamentul aparține fiicei lui, Carmen, și ginerelui, Dan. Locuiesc aici de doi ani, de când Carmen i-a spus: "Tată, nu mai poți sta singur în casa din Iași. Ești prea bătrân. Vino la noi în București, o să ai grijă de tine."

Casa din Iași - casa în care trăise 60 de ani, în care își crescuse copiii, în care murise soția - a rămas închisă. "O vindem când găsim cumpărător bun", promisese Carmen.

Primele săptămâni la București au fost acceptabile. Carmen era atentă, gătea pentru el, vorbeau. Dar treptat, totul s-a schimbat.

"Tată, nu mai sta în sufragerie când venim noi de la serviciu. Du-te în camera ta."

"Tată, la ora 8 seara e timpul nostru, al meu și al lui Dan. Du-te să te culci sau stai în colț, dar fii liniștit."

"Tată, poți să nu mai umbli prin casă seara? Deranjezi."

Treptat, Tudorel a fost împins într-un colț al casei. Scaunul din colțul sufocant de mic - acolo e teritoriul lui. Acolo stă în timpul zilei, când Carmen și Dan sunt la serviciu. Acolo stă seara, când ei se uită la televizor. Acolo e invizibil.

Doar cei care au devenit mobila din casele copiilor lor știu că există o umilință silențioasă - să fii tolerat în loc să fii dorit, să ocupi spațiu în loc să fi parte din familie.

Mâncarea. Tudorel mănâncă ultimul. Carmen pregătește pentru ea și Dan, servesc, mănâncă. Apoi: "Tată, servește-te, ce a mai rămas." Ce rămâne e întotdeauna mai puțin, mai rece, resturile.

Băile. "Tată, tu faci duș dimineața devreme sau seara târziu. Noi avem nevoie de baie la orele normale."

Spațiul. "Tată, nu pune lucrurile tale pe masă. Nu lăsa prosopul în baie. Nu lăsa pantofii în hol. Ține-ți lucrurile în camera ta."

Camera lui e de fapt camera de depozitare. Un pat îngust, un dulap mic, cutii cu arhive ale lui Carmen pe jumătate din cameră. Fereastră mică, lumină puțină.

Într-o zi, Tudorel îndrăznește. "Carmen, dragă, pot să vin cu voi la mall duminica asta?"

Carmen face o față. "Tată, noi mergem la mall să ne relaxăm. E weekendul nostru. Tu ai sta pe bănci, te-ai plictisi. E mai bine să stai acasă."

"Dar mi-ar plăcea să ies din casă..."

"Tată, ieși când vrei! Nimeni nu te oprește. Dar nu cu noi. Noi avem programul nostru."

"Dar Carmen, eu stau singur toată săptămâna în casă. Toată ziua. Aștept să veniți voi seara, dar voi vreți liniște. Weekend-ul e singura șansă să petrecem timp împreună."

"Tată, nu plânge de milă. Ai casă, ai mâncare, ai tot. Ce vrei mai mult?"

"Vreau să fiu parte din familie, nu mobilă în colț."

Carmen se enervează. "TATĂ! Noi muncim tot timpul! Avem nevoie de spațiul și timpul nostru! Dacă nu îți convine, există aziluri!"

Tudorel tace. Aziluri. Amenințarea.

Vecinul de peste hol, domnul Matei, un bărbat de 70 de ani, îl vede pe Tudorel pe scară. "Nea Tudorel, ce mai faceți?"

"Bine, domnule Matei. Ies să iau aer."

"Singur? Fiica dumneavoastră nu vă însoțește?"

"E ocupată. Dar e în regulă, mă plimb singur."

Domnul Matei îl privește cu milă. "Nea Tudorel, dacă aveți nevoie de companie, sunați la mine. Stăm de vorbă, bem un ceai."

"Mulțumesc. Sunteți foarte amabil."

În apartament, Tudorel se întoarce la scaunul lui din colț. Carmen și Dan se uită la un film. Tudorel stă pe scaun, în colț, încercând să fie invizibil.

La un moment dat, râd cu voce tare la film. Tudorel râde și el. Carmen se întoarce enervată. "Tată! Nu am auzit! Poți să fii mai liniștit?"

Tudorel își pune mâna la gură. Scuze. Tăcere.

Într-o seară, sună telefonul. E o prietenă din Iași, doamna Ana. "Tudorel, ce mai faci? De mult nu am vorbit!"

"Bine, doamnă Ana. Sunt la Carmen, în București."

"Îți place acolo?"

Tudorel ezită. Carmen îl privește. "Da, da, e bine."

"Când te întorci în Iași? Casa ta e goală, ne lipsești la vecini."

"Nu știu... Carmen zice că e mai bine să rămân aici."

După telefon, Carmen îl confruntă. "Tată, sper că nu te plângi prietenilor despre noi."

"Nu m-am plâns."

"Bine. Pentru că noi facem enorm pentru tine. Te ținem în casă, îți dăm mâncare, ai tot. Alți oameni te-ar fi băgat la azil demult."

Azilul. Din nou amenințarea.

Într-o noapte, Tudorel nu poate dormi. Se ridică la 2 dimineața, merge în bucătărie să bea apă. Deschide ușa frigiderului - lumina se aprinde. Dan apare în prag, furios.

"Nea Tudorel! E 2 dimineața! Ne-ați trezit! Ce căutați în bucătărie?"

"Îmi pare rău, am vrut să beau apă..."

"Aveți sticlă de apă în camera dumneavoastră! Nu mai umblaț noaptea prin casă! Deranjați!"

"Îmi pare rău..."

"Mâine vorbim cu Carmen. Asta nu mai merge."

A doua zi, Carmen și Dan au o discuție cu Tudorel. "Tată, trebuie să stabilim reguli clare."

"Reguli?"

"Da. Pentru că nu merge așa. Tu umbli prin casă când vrei, faci zgomot, deranjezi. Trebuie să fie ordine."

"Ce reguli?"

Carmen scoate o foaie scrisă. "Am făcut o listă:

1. Nu ieși din camera ta înainte de 7 dimineața.

2. Micul dejun îl iei între 7-7:30, apoi te retragi în cameră până la prânz.

3. Prânzul e la 13:00. Mănânci ce rămâne de la noi.

4. După prânz, poți sta în sufragerie pe scaunul tău până la 18:00.

5. Când venim noi de la serviciu, te duci în cameră.

6. Cina e la 20:00, iei ce rămâne.

7. După cină, du-te direct în cameră.

8. Nu umbla noaptea prin casă.

9. Baia o folosești dimineața devreme sau foarte târziu seara.

10. Nu pune lucrurile tale în zonele comune."

Tudorel privește lista șocat. "Carmen... astea sunt reguli pentru o închisoare, nu pentru o casă."

"Sunt reguli pentru ca toți să putem coexista. Dacă nu îți convine, există alternative."

"Alternative? Ce alternative?"

"Azile. Cămine pentru bătrâni. Acolo ai program, ai reguli, te obișnuiești."

"Carmen, te rog, nu mă băga la azil..."

"Atunci respectă regulile."

Tudorel semnează lista. Cu mâna tremurândă.

În următoarele săptămâni, Tudorel trăiește după regulament. E un prizonier în casa fiicei lui. Se trezește la 6:30, așteaptă până la 7 să iasă din cameră. Își ia micul dejun repede, se întoarce în cameră. La prânz, mănâncă resturile. Stă pe scaunul din colț câteva ore. Când Carmen și Dan vin, dispare în cameră.

Nu mai e om. E un obiect tolerat.

Domnul Matei îl vede pe scări, din ce în ce mai slab, mai tras la față. "Nea Tudorel, sunteți bine? Parcă ați slăbit."

"Sunt bine, domnule Matei."

"Sigur? Dacă aveți nevoie de ceva, de ajutor..."

Tudorel izbucnește în plâns. Pe scară, în fața vecinului. "Nu mai pot, domnule Matei. Nu mai pot trăi așa."

Domnul Matei îl ia în apartamentul lui. Îi dă ceai. "Povestiți-mi tot."

Tudorel povestește - despre regulile, despre colț, despre cum e tratat ca un obiect, despre amenințările cu azilul.

Domnul Matei e șocat. "Nea Tudorel, asta e abuz! Fiica dumneavoastră vă abuzează!"

"Nu pot să plec. N-am unde."

"Aveți casa în Iași!"

"Carmen zice că e prea veche, că nu mă pot îngriji singur acolo."

"Vă poate îngriji singur! Aveți vecini acolo! Aveți prieteni! Și mai important - aveți DEMNITATE! Aici nu aveți!"

În seara aceea, Tudorel ia o decizie. Sună la doamna Ana din Iași. "Doamnă Ana, vreau să mă întorc acasă. În Iași. Puteți să mă ajutați?"

"Bineînțeles! Când vii?"

"Curând. Foarte curând."

Nu spune nimic lui Carmen. Împachetează lucrurile în secret. Cheamă un taxi pentru următoarea zi dimineață, când Carmen și Dan sunt la serviciu.

Lasă un bilet pe masă:

"Carmen,

M-am întors în Iași, la casa mea. Nu mai pot trăi după regulamentul tău. Am 82 de ani și merit să trăiesc ca om, nu ca prizonier într-un colț.

Am fost un tată imperfect, dar am fost tată. Tu ai fost o fiică neglijentă, dar erai fiică. Acum, după ce m-ai tratat ca pe o povară jenantă, nu mai vreau să fiu povara ta.

Mulțumesc pentru adăpost. Dar prefer să fiu singur acasă decât înconjurat de oameni care mă tolerează cu reguli scrise.

Tată"

Când Carmen ajunge acasă și găsește biletul, îl sună furios. "TATĂ! Ce ai făcut? Ai plecat? Cum ai putut?"

"Am putut foarte ușor. Am luat taxi."

"Dar nu poți să stai singur! Ești bătrân!"

"Prefer să fiu bătrân și liber decât bătrân și prizonier."

"TATĂ! Noi ne-am sacrificat pentru tine!"

"V-ați sacrificat? Carmen, m-ați tratat ca pe o mobilă jenantă! Aveați regulament scris pentru când pot ieși din cameră!"

"Era pentru ordine!"

"Era pentru a mă face invizibil! Ei bine, acum sunt invizibil pentru că nu mai sunt acolo!"

Închide.

Acum, trei luni mai târziu, Tudorel trăiește în casa lui din Iași. E veche, da. E simplă, da. Dar e A LUI. Doamna Ana trece zilnic. Alți vecini îl vizitează. Are libertate. Are demnitate.

Carmen a încercat să îl convingă să se întoarcă. "Tată, îmi pare rău pentru reguli. Revin la București?"

"Nu."

"Dar tată..."

"Carmen, tu nu îți pare rău că m-ai tratat rău. Îți pare rău că am plecat și acum arăți rău în fața vecinilor. Dar nu mă mai întorc."

Pentru că a învățat că e mai bine să fii singur și liber decât înconjurat și prizonier. Că demnitatea nu se negociază pentru un acoperiș deasupra capului.

Că atunci când copiii tăi te tratează ca pe o mobilă incomodă, singura opțiune demnă e să pleci - chiar dacă înseamnă să fii singur.

Și că un scaun din colț într-o casă ostilă e mai trist decât orice solitudine aleasă cu cap sus.