$$$

 Elena Popescu are 74 de ani și stă în magazinul din mall, cu o cutie în mână. E o cutie elegantă, cu o pereche de pantofi din piele - pantofi pe care i-a cumpărat acum trei săptămâni cadou pentru fiica ei, Oana, de ziua ei de naștere.

Pantofi care costă 850 de lei - aproape jumătate din pensia ei de 1.900 lei. I-a cumpărat după ce a economisit trei luni, renunțând la carne, la medicamente mai scumpe, mâncând modest.

Acum îi returnează.

Pentru că ieri, când a mers să o viziteze pe Oana, a văzut pantofii în cutia originală, neatinși, în dressing. "Mamă, nu îmi plac. Sunt prea bătrânești. Vreau să îi returnez și să îmi iau altceva."

"Dar Oana, i-am ales special pentru tine..."

"Mamă, mulțumesc pentru gând, dar chiar nu îmi plac. Tu returnezi-i și iei banii înapoi. E mai simplu."

Doar cei care și-au returnat propriile cadouri știu că fiecare pas spre casă de marcat e un pas de umilință - mărturisirea că sacrificiul tău nu a fost destul de bun.

Vânzătoarea, o femeie de vreo 40 ani, îi verifică chitanța. "Doamnă, au trecut 21 de zile de la cumpărare. Nu mai putem returna."

"Vă rog, ei sunt noi, nefolosiți. Puteți face o excepție?"

"Îmi pare rău, politica magazinului e clară - 14 zile pentru returnări."

Elena simte cum începe să plângă. "Vă rog... am economisit trei luni pentru pantofii ăștia. Pentru fiica mea. Și ea nu îi vrea. Am nevoie de bani înapoi..."

Vânzătoarea o privește cu milă. "Doamnă, înțeleg. Dar nu pot. Regulamentul e clar."

"Atunci... atunci îi pot schimba cu altceva? Ceva ce vrea fiica mea?"

"Ce anume vrea?"

Elena scoate telefonul, arată o poză pe care Oana i-a trimis-o. Sandale cu toc, moderne, 1.200 lei.

Vânzătoarea verifică. "Doamnă, pantofii pe care i-ați cumpărat costă 850 lei. Sandalele pe care le vrea fiica dumneavoastră costă 1.200 lei. Diferența e 350 lei."

Elena calculează. 350 lei. Asta înseamnă o săptămână și jumătate din pensia ei după chirie și facturi. "Pot să plătesc diferența."

"Sigur?"

"Da. Pentru fiica mea."

Plătește. Cu mâna tremurândă scoate banii - ultimii 350 lei pe care îi avea până la pensia următoare, care vine peste 10 zile.

Vânzătoarea îi dă sandalele în cutie nouă. "Doamnă, îmi permit să vă întreb - de ce face fiica dumneavoastră asta? De ce nu returnează ea însăși?"

"E ocupată. Are serviciu, copii. E mai ușor să o fac eu."

"Mai ușor pentru ea. Dar dumneavoastră tocmai ați plătit 1.200 lei pentru sandale pentru o persoană care nu a apreciat cadoul de 850 lei."

Elena nu răspunde. Pentru că nu are răspuns.

Acasă, cu cele 10 zile până la pensie, Elena face inventarul. În frigider: ou, puțină brânză, pâine veche. În cămară: paste, orez, o conservă. Bani: zero.

Trebuie să supraviețuiască 10 zile fără bani. Iar ea a dat ultimii 350 lei pentru sandale pe care fiica ei nu le va aprecia mai mult decât pantofii.

Vecinul, nea Gheorghe, o vede plângând pe scară. "Doamnă Elena, ce s-a întâmplat?"

Elena îi povestește. Nea Gheorghe e șocat. "Doamnă Elena, fiica dumneavoastră v-a pus să returnați cadoul pe care i l-ați cumpărat cu sacrificii, să plătiți diferența pentru altul mai scump, și acum sunteți fără bani 10 zile?"

"Da."

"Și ea știe că sunteți fără bani?"

"Nu i-am spus. Nu vreau să se simtă vinovată."

"TREBUIE să se simtă vinovată! Doamnă Elena, asta e abuz! Ea profită de dumneavoastră!"

"E fiica mea. Vreau să fie fericită."

"Dar dumneavoastră? Cine vrea ca DUMNEAVOASTRĂ să fiți fericită?"

Elena nu răspunde.

A doua zi, Oana sună. "Mamă, ai returnat pantofii?"

"Da, dragă. Ți-am luat sandalele pe care le-ai vrut."

"Super! Le pot lua azi?"

"Vino când vrei, sunt aici."

Oana vine după o oră. Elena îi dă cutia. Oana o deschide, privește sandalele, zâmbește. "Astea da! Așa ceva vroiam! Mulțumesc, mamă!"

"Cu plăcere, dragă."

"Mamă, ai plătit diferența?"

"Da."

"Cât a fost?"

"350 lei."

"Ah. Ok. Îți dau înapoi când am."

"Nu trebuie, dragă. E cadoul meu."

"Mamă, nu e cadoul tău dacă eu i-am ales. Dar ok, mulțumesc."

Pleacă cu sandalele. Elena rămâne singură.

În următoarele zile, Elena trăiește cu ce are. Paste fără nimic. Pâine veche. Apă de la robinet. La ziua 5, nea Gheorghe o vede și realizează.

"Doamnă Elena, mâncați?"

"Da, da."

"Ce ați mâncat azi?"

"Paste."

"Doar paste? Nimic altceva?"

"Nu aveam altceva."

Nea Gheorghe intră în apartamentul ei, se uită în frigider. Gol. În cămară - aproape nimic.

"Doamnă Elena! Nu aveți mâncare! De ce nu mi-ați spus?"

"Nu vreau să deranjez..."

"DERANJARE? Doamnă Elena, veniți la mine. Acum. Mâncați."

"Nu pot..."

"BA PUTEȚI! Veniți!"

O ia de mână și o duce la el. O hrănește - supă, carne, pâine proaspătă. Elena mănâncă plângând.

"Doamnă Elena, de ce nu sunați fiica dumneavoastră? Spuneți-i că nu aveți mâncare?"

"Nu vreau să o deranjez. Ea are viața ei."

"Dar dumneavoastră ați dat ultimii bani pentru sandalele ei! Ea trebuie să știe!"

"Nu vreau să știe. O să se simtă obligată să mă ajute. Nu vreau asta."

"OBLIGATĂ? Doamnă Elena, e DATORIA ei! Sunteți mama ei!"

În ziua 10, vine pensia. Elena cumpără mâncare. Gătește. Supraviețuiește.

Oana sună după două săptămâni. "Mamă, cum mai ești?"

"Bine, dragă."

"Mamă, sandalele sunt perfecte! Le-am purtat la un eveniment, toată lumea mi le-a complimentat!"

"Mă bucur, dragă."

"Mamă, 350 lei diferența... îți dau când am, ok?"

"Ok, dragă."

Nu îi dă niciodată. Trei luni trec. Oana nu menționează banii. Elena nu amintește.

Într-o zi, Elena o vizitează pe Oana. În dressing vede sandalele. Purtate o dată, apoi uitate. Lângă ele, alte zeci de perechi de pantofi, sandale, cizme.

"Oana, dragă, de ce nu porți sandalele?"

"Ah, alea. Mă cam dor. Dar arată frumos, le păstrez pentru ocazii speciale."

Ocazii speciale. Sandale pentru care Elena a dat 1.200 lei și a supraviețuit 10 zile fără mâncare. Purtate o dată. Pentru un eveniment. Apoi uitate.

Elena se întoarce acasă și plânge. Nu pentru bani. Pentru realizare. Realizarea că pentru fiica ei, sacrificiul mamei e ceva natural, așteptat, neprețuit.

Că Oana primește cadouri de 1.200 lei și le uită în dressing fără să realizeze că mama ei nu a mâncat 10 zile pentru ele.

Că generozitatea Elenei nu e văzută ca dragoste - e văzută ca datorie.

Nea Gheorghe o găsește plângând pe scară. "Doamnă Elena, iar plângeți?"

"Am fost la Oana. Sandalele pe care le-am cumpărat... le-a purtat o dată. Acum stau în dressing."

"Și v-a dat cei 350 lei înapoi?"

"Nu."

"Doamnă Elena, trebuie să vorbiți cu ea. Să îi spuneți adevărul - că ați rămas fără mâncare 10 zile pentru sandalele ei."

"Nu pot. O să se simtă rău."

"TREBUIE să se simtă rău! Pentru că a FĂCUT ceva rău!"

"E fiica mea..."

"Și DUMNEAVOASTRĂ sunteți mama ei! Dar ea nu vă tratează ca pe o mamă! Vă tratează ca pe un ATM fără fond nelimitat!"

Elena știe că nea Gheorghe are dreptate. Dar nu poate. Pentru că asta a făcut toată viața - s-a sacrificat pentru Oana. Și acum, la 74 de ani, nu știe cum să oprească.

Săptămâna următoare, e ziua Elenei. Oana sună. "Mamă, la mulți ani! Îmi pare rău că nu pot veni, am treabă. Îți trimit ceva pe curier."

Vine un pachet. Elena îl deschide. E o pereche de papuci de casă. Ieftini, de la un magazin discount. Preț: 35 lei.

Elena privește papucii. 35 lei. Pentru mama care i-a dat 1.200 lei pentru sandale pe care le-a purtat o dată.

Pune papucii deoparte și ia o decizie. Sună la Oana.

"Oana, mulțumesc pentru papuci."

"Cu plăcere, mamă! Îți plac?"

"Oana, trebuie să vorbim. Despre cadouri."

"Ce despre ele?"

"Oana, eu ți-am dat pentru ziua ta sandale de 1.200 lei. Am economisit trei luni și am rămas fără mâncare 10 zile după ce am plătit diferența. Tu mi-ai dat papuci de 35 lei."

Tăcere.

"Mamă, nu e vorba de preț..."

"Ba da, e vorba. Nu de preț în sine. Ci de efort. De sacrificiu. De gândire. Eu m-am gândit la tine trei luni. Tu te-ai gândit la mine cinci minute."

"Mamă, eu am cheltuieli mari! Tu nu înțelegi!"

"Ba înțeleg. Dar nu mai pot să fiu singura care se sacrifică. Nu mai pot să îmi dau ultimii bani pentru lucruri pe care tu le porți o dată și le uiți."

"Mamă, ești nedreaptă!"

"Nu. Sunt cinstită. Pentru prima dată în 74 de ani."

"Deci ce vrei? Să nu îți mai cumpăr cadouri?"

"Vreau ca tu să mă apreciezi. Să înțelegi sacrificiile pe care le fac. Și să nu mă mai tratezi ca pe un ATM."

Oana închide furios.

Nu se mai sună două luni. Apoi Oana sună. "Mamă, îmi pare rău. Am fost o fiică rea."

"Nu erai rea. Erai neatentă."

"Vreau să îndrept lucrurile. Pot să vină la tine?"

"Da."

Vine. Cu o pungă. "Mamă, iată 350 lei pe care ți i-am datorat. Și iată încă 500 lei. Pentru toate celelalte momente când am profitat de tine."

Elena ia banii cu lacrimi. "Mulțumesc."

"Și mamă... de acum, când îmi faci cadouri, fă doar ce îți permiți. Nu vreau să te sacrifici pentru mine."

"E greu să nu mă sacrific. Am făcut-o toată viața."

"Știu. Dar trebuie să înveți. Și eu trebuie să învăț să apreciez."

Pentru că amândouă au învățat - Elena că dragostea fără limite devine abuz, Oana că sacrificiile noapreciate devin toxice.

Și că cel mai bun cadou nu e cel mai scump. E cel dat cu dragoste și primit cu recunoștință.