$$$

 Dacă te așezi la masa altuia, la început vei fi ospătat cu cele mai alese bucate, ca un oaspete de preț.

Apoi, însă, vei primi hrana cea de fiecare zi, aceea pe care gazdele o mănâncă în mod obișnuit. Pentru că nu mai ești o excepție, ci un mesen de rând.

Iar mai târziu, pe o foaie de ziar, ți se vor aduce doar cozi de hering și coji uscate de pâine. Căci nu mai ești oaspete, ci povară, un parazit. Nimeni nu te-a chemat, iar tu continui să te așezi, din nou și din nou, la aceeași masă, pierzând treptat cinstea pe care o aveai la început.

Dacă te muți într-o casă străină, la început ți se va oferi locul cel mai bun: o pernă moale, o pătură nouă. Apoi vei fi rugat să te întinzi pe canapea. Mai târziu, lângă ea. Sau chiar pe podea. Pentru că acea casă nu-ți aparține și, treptat, nu mai ești oaspete, ci povară.

A te folosi de bunurile altuia cere prudență. Doar din când în când. Cunoscând măsura și hotarul. Căci ceea ce e străin, rămâne străin. Ce ți se oferă cu bucurie întâia oară, a doua oară s-ar putea să nu mai primești. Și respectul se risipește cu fiecare vizită nepotrivită.

Și nu e vorba doar despre mâncare sau acoperiș. E vorba și despre relații. Nu trebuie să cerem, nici să implorăm. Nici să ne impunem oamenilor. „A alerga pe la mesele altora”, cum scria Dostoievski în Frații Karamazov, e un obicei rușinos.

De la primul semn trebuie să înțelegem: e vremea să păstrăm demnitatea și să ne retragem. Dacă suntem doriți, vom fi chemați. Dacă nu, nu trebuie nici să sunăm, nici să venim din nou.

Iar semnul e limpede: nu ne-au invitat. Nu ne-au telefonat. Nu ne-au scris. Așadar, aceea e masa altuia. Și nu se cuvine să ne vârâm cu de-a sila la ospăț. Cu atât mai puțin să ne așezăm la fața de masă străină...

Oricât de bine ar fi la alții, oricât de gustoase ar fi bucatele lor, oricât de cald și tihnit ar fi acolo — trebuie să așteptăm invitația. Dacă ne cheamă, mergem. Dacă nu, e mai bine să rămânem acasă. La masa noastră. Chiar de-ar fi cea mai modestă.

Fiindcă, oricum ar fi viața, trebuie să avem propria masă. Chiar mică, chiar sărăcăcioasă — dar a noastră. Nu poți trăi veșnic din resursele altora. Trebuie să ai ceva al tău: cu ce să trăiești și pentru ce să trăiești. Căci respectul se stinge cu fiecare vizită nepoftită. Și într-o zi nu-ți vor mai aduce decât niște resturi aruncate pe un colț de ziar...