$$$

 Ioana stă pe marginea patului, cu telefonul în mână. E un telefon vechi, cu ecranul crăpat în colțul din dreapta, o crăpătură subțire care se ramifică ca o rădăcină și pe care a învățat să o ignore când se uită la poze. Telefonul vibrează ușor în palmă — alarma pe care și-o pune în fiecare duminică la ora zece dimineața, ora unsprezece în România, când știe că fiica ei, Mara, se trezește și ia telefonul să verifice mesajele.

Camera în care stă e mică, suficient doar pentru un pat îngust, o noptieră și un dulap de lemn presat. Pereții sunt vopsiți în alb, un alb steril de spital sau de hotel ieftin, fără nicio pată sau urmă de personalitate, fără tablouri sau fotografii pentru că Ioana nu a vrut să agațe nimic pe pereți — la început pentru că credea că stă doar câteva luni, apoi pentru că s-a obișnuit cu goliciunea, și acum, după trei ani, nu mai știe cum ar arăta camera cu ceva pe pereți. Geamul e mic, dat cu perdea subțire bej, și prin el intră o lumină rece de noiembrie din Milano, o lumină albă-cenușie care face totul să arate plat și obosit.

Ioana are patruzeci și doi de ani, păr șaten prins în coadă joasă, câteva fire albe la rădăcină pe care nu le mai vopsește de luni de zile pentru că i se pare inutil să cheltuiască bani pe așa ceva când oricum nu o vede nimeni în afară de doamna Giulia, bătrâna de optzeci și șase de ani pe care o îngrijește șase zile pe săptămână. Poartă o bluză din bumbac gri, pantaloni de trening bleumarin și șosete groase albe, pentru că în camera asta e mereu frig, proprietarul economisește la încălzire și termostatul e setat pe cincisprezece grade, suficient să nu înghețe țevile, dar insuficient să simți confort.

Apasă butonul de apel video și așteaptă, privind ecranul unde se învârte cercul de încărcare, și simte cum inima i se strânge ușor, așa cum se strânge de fiecare dată când sună acasă, pentru că nu știe niciodată dacă Mara va răspunde sau dacă va vedea notificarea și o va ignora, așa cum a făcut în ultimele două duminici. După șapte tonuri lungi, ecranul se aprinde și apare fața fiicei ei — Mara, șaisprezece ani, păr lung negru răvășit, ochi mari căprui, căștile mari albe pe urechi și o expresie de plictiseală politicoasă pe care Ioana a învățat să o recunoască și să o accepte fără comentarii.

„Bună, mamă," spune Mara, vocea ei ajungând întârziată prin conexiunea slabă de internet, un ecou ușor care face conversația să pară și mai artificială decât e deja.

„Bună, iubita mea," răspunde Ioana, zâmbind larg, un zâmbet exagerat de care e conștientă dar pe care nu-l poate controla, pentru că vrea ca fiica ei să vadă bucurie, nu oboseala și singurătatea care îi umplu pieptul de fiecare dată când vorbesc. „Ce mai faci? Cum a fost săptămâna?"

Mara ridică din umeri, un gest vag, privirea ei rătăcind undeva în afara cadrului. „Bine. La fel. Școală, teme, nimic special."

Ioana așteaptă, speră că Mara va continua, va adăuga ceva, va povesti despre o prietenă sau despre un profesor sau despre orice, dar fata tace, așteaptă și ea, și între ele se așterne o tăcere incomodă umplută doar de zgomotul static al conexiunii. În fundal, Ioana aude vocea mamei ei, bunica Anca, strigând ceva din bucătărie, probabil că prânzul e gata sau că trebuie curățate cartofii, și vede cum Mara se încruntă ușor, enervată de întrerupere.

„Cum e bunica?" întreabă Ioana repede, căutând să umple tăcerea. „Vă înțelegeți bine?"

„E ok," răspunde Mara pe un ton neutru, lipsit de emoție. „Îmi tot spune ce să fac, dar e ok."

Ioana simte o jenă amestecată cu vinovăție, pentru că știe că nu e ușor pentru Mara să trăiască cu bunica ei într-un apartament mic cu două camere, unde nu are intimitate și unde fiecare mirosea a gătit, de medicamente și de bătrânețe, și știe că mama ei, deși își face tot posibilul, nu înțelege ce vrea o fată de șaisprezece ani, nu știe să vorbească cu ea despre băieți sau despre muzică sau despre problemele pe care le are la școală. Dar nu are ce face — a plecat în Italia acum trei ani, după ce divorțul s-a finalizat și tatăl Marei și-a întemeiat o familie nouă și nu mai trimite bani, și singura soluție a fost să accepte job-ul ăsta de badantă, să îngrijească o bătrână bolnavă în Milano și să trimită acasă tot ce câștigă ca Mara să aibă de toate.

„Ți-am trimis bani săptămâna trecută," spune Ioana, schimbând subiectul pentru că nu mai suportă tensiunea. „Ai primit? Pentru ghete, cum mi-ai cerut."

„Da, am primit," confirmă Mara, fără entuziasm. „Mersi."

„Le-ai cumpărat deja?"

„Nu încă. Mă duc cu Daria la mall săptămâna viitoare."

Ioana zâmbește din nou, un zâmbet forțat. „Bine, atunci fă poze când le cumperi, vreau să văd cum arată."

„Ok."

Alt moment de tăcere. Ioana caută ceva să mai spună, o întrebare care să deschidă o conversație adevărată, dar mintea ei e obosită, golită de șase zile de muncă în care a spălat, a curățat, a gătit, a schimbat scutece și a ascultat plânsetele doamnei Giulia care nu mai știe unde e și cine e și care întreabă mereu de fiul ei mort de zece ani. Vrea să-i spună Marei că îi e dor de ea, că se gândește la ea în fiecare secundă, că visează noaptea că sunt din nou împreună și că atunci când se trezește dimineața și realizează că e tot în camera asta mică și rece din Milano, inima ei se rupe în bucăți mici, dar nu poate spune asta pentru că nu vrea ca Mara să simtă povara, nu vrea ca fiica ei să se simtă vinovată.

„Și la școală cum merge?" încearcă Ioana din nou. „Ai luat notă la matematică?"

„Șapte."

„E bine, nu?"

Mara ridică din umeri. „E ok, puteam să iau mai mult dar nu prea m-am pregătit."

„Trebuie să te pregătești, Mara, e important pentru bacalaureat, știi asta."

„Știu, mamă," răspunde Mara pe un ton ușor iritat, tonul pe care îl folosește mereu când Ioana încearcă să joace rolul de părinte pe distanță, un rol pe care ambele știu că e artificial și ineficient. „O să învăț, nu-ți face griji."

Tăcere din nou. Ioana privește fața fiicei ei pe ecranul mic și crăpat și încearcă să memoreze fiecare detaliu — forma sprâncenelor, culoarea exact a ochilor, modul în care își mușcă buzele când e nerăbdătoare — pentru că știe că peste câteva minute conversația se va termina și va mai avea o săptămână în care singura ei legătură cu Mara va fi mesajele scurte pe WhatsApp, răspunsuri monosilabice la întrebările ei disperate.

„Mamă, trebuie să mă duc," spune Mara brusc, confirmând teama Ioanei. „Bunica spune că e prânzul gata și apoi trebuie să termin un proiect la info."

„Bine, iubita mea," răspunde Ioana rapid, vocea ei tremurând ușor deși încearcă să pară veselă. „Te iubesc mult. Sună-mă tu dacă ai nevoie de ceva, oricând."

„Ok. Te iubesc și eu. Pa."

Ecranul devine negru înainte ca Ioana să apuce să mai spună ceva, și ea rămâne cu telefonul în mână, privind reflexia ei vag în sticla întunecată. Se vede obosită, bătrână, cu riduri adânci pe frunte și în colțurile ochilor, riduri care nu erau acolo când a plecat din România, și realizează că în trei ani s-a transformat într-o versiune ștearsă a ei însăși, o femeie care există doar pentru a munci și a trimite bani acasă, fără viață proprie, fără prieteni, fără momente de bucurie.

Pune telefonul pe noptieră și se ridică, merge la fereastră și trage ușor perdeaua. Afară, strada e goală și umedă de ploaie, mașini parcate de-a lungul trotuarului, clădiri vechi cu fațade murdare, un oraș străin care nu a devenit niciodată acasă și care nu va fi niciodată. Se gândește la apartamentul din București unde locuiește Mara cu mama ei, un apartament cu două camere la etajul trei într-un bloc comunist, cu pereții subțiri prin care auzi vecinii certându-se și cu instalația de apă care face zgomot noaptea. Își amintește cum era să se trezească în acel apartament, să facă cafea în bucătăria mică, să o trezească pe Mara pentru școală, să-i pregătească micul dejun și să stea cu ea la masă vorbind despre orice, despre nimic, doar să fie împreună.

Acum, distanța dintre ele nu e doar geografică — e o distanță emoțională care crește cu fiecare lună care trece, cu fiecare conversație scurtă și forțată, cu fiecare moment important din viața Marei pe care Ioana îl ratează. Nu a fost acolo când Mara a avut prima dezamăgire în dragoste. Nu a fost acolo când a luat premiu la concursul de desen. Nu a fost acolo când a avut febră și a stat în pat trei zile. Nu e acolo niciodată, și cu cât timp trece, cu atât mai mult simte că pierde nu doar momentele, ci pierde însăși legătura, pierde fiica ei, care devine o străină politicoasă la capătul unei linii de telefon.

Se întoarce în cameră, se așază din nou pe pat și ia telefonul. Intră în galerie, unde are sute de poze cu Mara — poze vechi, de când era mică, de când râdeau împreună, de când mersese în excursii și la mare și făceau selfie-uri aiurite. Derulează prin poze, oprire la una făcută acum cinci ani, unde Mara are unsprezece ani și zâmbește larg, cu dinții întrerupți de aparatul dentar, și Ioana e lângă ea, bronzată și fericită, ambele în costum de baie pe plaja de la Mamaia, nisipul fierbinte, soarele strălucitor, și viața lor încă întreagă și împreună.

Ioana privește poza până când ecranul se închide automat, apoi pune telefonul jos și se întinde pe pat, uitându-se la tavanul alb și gol. Mai are o oră până trebuie să plece la doamna Giulia pentru tura de după-amiază, o oră în care ar putea să facă ceva pentru ea — să citească, să se uite la un film, să iasă să ia aer — dar nu are energie pentru nimic, așa că rămâne întinsă, numărand respirațiile, așteptând ca timpul să treacă.

Și duminica următoare va suna din nou, și vor avea aceeași conversație scurtă și distantă, și Mara va răspunde politicos dar dezinteresat, și Ioana va închide telefonul cu inima strânsă, și va număra zilele până la vacanța de vară când poate să meargă acasă pentru două săptămâni, să o vadă pe fiica ei față în față, să o îmbrățișeze și să încerce să recupereze tot ce a pierdut în lunile de absență.

Dar știe, în adâncul ei, că nu se poate recupera timpul pierdut, că fiecare zi petrecută departe e o zi din viața Marei pe care nu o va mai avea niciodată înapoi.