$$_

 Femeia care vindea covrigi în Gara de Nord mi-a dat înapoi o mie de lei în loc de zece. Când m-am întors să-i înapoiez, mi-a spus ceva care mi-a schimbat viața pentru totdeauna.

Mă grăbeam spre peron. Trenul spre Brașov pleca în zece minute și încă nu-mi luasem bilet. Coada de la casă era imensă.

— Un covrig simplu, am spus grăbită, întinzându-i cincizeci de lei.

Femeia – o țigancă tânără cu ochi verzi – mi-a dat covrigul și restul. Am băgat banii în buzunar fără să mă uit și am fugit spre casă.

După ce-am luat biletul și m-am urcat în tren, am scos banii să-i număr. O mie de lei. În loc de patruzeci, îmi dăduse o mie patruzeci.

Trenul începuse să se miște.

— La naiba, am înjurat.

Bătrâna de lângă mine m-a privit dezaprobator.

— Scuzați-mă, am spus. Trebuie să cobor.

— Nu mai poți, draga. Am plecat.

M-am uitat pe geam. Gara se îndepărta.

O mie de lei. Pentru o vânzătoare de covrigi, probabil încasările pe o săptămână. M-am simțit groaznic.

Am coborât în Ploiești și am luat primul tren înapoi. Șeful m-ar fi concediat pentru că lipsesc de la prezentare, dar nu puteam păstra banii.

Când am ajuns înapoi în Gară, era aproape prânz. Femeia era tot acolo, la același stand.

— Ți-ai dat seama, a spus ea când m-a văzut. Nu era o întrebare.

— Mi-ați dat prea mult rest, am spus, întinzându-i banii.

— Știu.

— Cum adică știți?

— I-am dat intenționat.

Am rămas mască.

— De ce?

— Ca să te întorci. Trebuia să te întorci.

— Nu înțeleg...

— Ești Elena Mihăilescu, nu? Lucrezi la Pharma International?

Mi-a înghețat sângele. Cum știa?

— Cine sunteți?

A zâmbit trist.

— Sunt sora lui Andrei Petrescu.

Andrei. Numele m-a lovit ca un pumn. Andrei fusese colegul meu, până când...

— El s-a sinucis acum șase luni, am șoptit.

— După ce l-ai dat afară pentru că a furat medicamente din depozit.

— Eu nu l-am dat afară. Eu doar am raportat...

— Știu ce-ai făcut, m-a întrerupt ea. Știu tot. Și știu că nu ești vinovată.

— Atunci de ce...?

— Pentru că trebuie să știi adevărul. Andrei nu fura pentru el. Fura pentru mine. Pentru copilul meu.

A arătat spre un cărucior lângă stand. Un bebeluș dormea înăuntit.

— Are diabet tip 1. Insulina costă o avere. Andrei fura insulină pentru nepotul lui. Și când l-ai prins...

— O, Doamne, am șoptit. Nu știam. Dacă aș fi știut...

— Ai fi făcut același lucru, a spus ea. Pentru că ești corectă. Pentru că ai principii. Și asta e bine. Dar principiile au consecințe.

Am început să plâng.

— Îmi pare atât de rău. Atât de rău...

— Nu plânge pentru mine, a spus ea. Am de ce să te urăsc, dar nu o fac. Plânge pentru Andrei. El nu te-a urât niciodată. Chiar înainte să... chiar atunci, mi-a spus să nu te învinovățesc. Că ai făcut ce trebuia.

— Cum pot să repar? Cum pot să ajut?

— Nu poți repara moartea. Dar poți ajuta viața.

A scos un plic din buzunar.

— Asta e de la Andrei. A scris-o pentru tine înainte să moară. Mi-a spus să ți-o dau, dar nu știam cum să te găsesc. Până azi, când te-am văzut intrând în gară.

Am deschis plicul cu mâini tremurânde.

„Elena,

Dacă citești asta, înseamnă că sora mea te-a găsit.

Nu te învinovățesc. Ai făcut ce era corect. Eu am făcut ce era necesar. Amândoi am avut dreptate în felul nostru.

Dar acum tu trebuie să faci ceva. În sertarul meu de la birou (știu că nu l-au golit încă) e un dosar. În el sunt dovezi despre cum șefii tăi vând ilegal medicamente pe piața neagră. Medicamente care ar trebui să ajungă la copii bolnavi. Ca nepotul meu.

Nu te-am implicat cât am trăit pentru că nu voiam să-ți distrug cariera. Dar acum... acum nu mai contează pentru mine.

Fă ce e corect, Elena. Fă ce faci mereu. Chiar dacă te costă.

Pentru că asta ești tu – omul care face ce e corect.

Andrei"

Am rămas încremenită.

— El știa? am întrebat-o pe femeie. Despre șefi?

— Știa tot. De-aia l-au lăsat să fure atâta timp. Apoi, când ai raportat tu, au avut scuza perfectă să-l dea afară. Să scape de el.

Mi-am adus aminte. Când raportasem furtul, șefii păreau prea mulțumiți. Prea grăbiți să-l concedieze.

— Dosar, am spus. Trebuie să iau dosarul.

— Ce-o să faci cu el?

— Ce mi-a cerut Andrei. Ce e corect.

— O să-ți pierzi slujba.

— Unele lucruri sunt mai importante decât slujba.

Am pornit spre ieșire, apoi m-am oprit.

— Banii...

— Păstrează-i, a spus ea. O să ai nevoie de ei când rămâi fără serviciu. Consideră-i cadou de la Andrei.

Două săptămâni mai târziu, Pharma International era pe prima pagină a ziarelor. Șase directori arestați. Medicamente în valoare de milioane recuperate.

Eu eram șomeră, dar liniștită.

Luna trecută, am primit un telefon. O companie farmaceutică nouă, tocmai înființată, căuta un director de conformitate.

— De ce eu? i-am întrebat.

— Pentru că ați demonstrat că faceți ce e corect, chiar când vă costă totul. Avem nevoie de cineva ca dumneavoastră.

Azi, în prima zi la noul job, am găsit pe birou un covrig și un bilețel: „Pentru femeia care face mereu ce e corect. – Sora lui Andrei"

În sertarul biroului am găsit o poză – Andrei cu nepotul lui, zâmbind.

I-am pus poza în ramă pe birou.

Fiecare alegere corectă costă. Dar costă mai mult să nu o faci.