$$$

 Prima femeie cu un chip străin

Liniștea unei seri de mai din anul 2005 învăluia micuța casă franceză în care locuia Isabelle Dinoire, în vârstă de treizeci și opt de ani. Ziua fusese deosebit de grea pentru ea – o ceartă cu mama o lăsase cu sufletul gol și cu nervii întinși la maximum. Vorbele rostite în pripă, imposibil de retras, îi răsunau obsesiv în minte, răpindu-i orice urmă de liniște.

Pentru a se calma și a fugi de gânduri, Isabelle luă un medicament. Efectul se instală rapid, cufundând-o într-un somn adânc. Alături, ca întotdeauna, se așeză credinciosul ei companion – labradorul pe nume Tanya, care îi fusese ani la rând prieten devotat și însoțitor neclintit.

Timpul trecea, iar stăpâna nu se trezea. Oră după oră, Tanya privea trupul neclintit, iar în mintea ei de animal loial creștea o neliniște difuză. De obicei vioaie și receptivă, Isabelle zăcea fără suflare, ca și cum viața se scurgea încet din trupul ei fragil. Instinctul câinelui îi spunea limpede – ceva nu este în regulă.

La început, Tanya încercă s-o trezească prin mijloacele obișnuite. Scâncea, o atingea ușor cu laba, îi mirosea fața, dar femeia era prea adânc prinsă în somnul indus de medicamente pentru a răspunde acestor gesturi delicate. Neliniștea animalului creștea, transformându-se treptat în panică.

Cuprinsă de disperare, Tanya deveni mai insistentă. Încercă „s-o trezească” apucându-i ușor fața cu dinții – așa cum fac uneori câinii când se joacă sau cer atenție. Dar nici de această dată Isabelle nu dădea niciun semn de viață. Presiunea exercitată de maxilarele animalului creștea, instinctul strigându-i că trebuie cu orice preț să-și readucă stăpâna la viață.

Și, din nefericire, ceea ce începuse ca o încercare de ajutor se transformă într-o tragedie.

Mânată de instincte și confuzie, Tanya deveni agresivă fără să-și dea seama și îi provocă stăpânei răni cumplite.

Cuprinsă de panică, continua să încerce „s-o trezească”, neînțelegând că îi agrava starea.

Mușcături după ureche, pe față, pe bărbie – rănile erau grave, iar Isabelle tot nu se trezea.

Când, în cele din urmă, Isabelle își recăpătă cunoștința, resimți o slăbiciune copleșitoare. Îi era greu să înțeleagă ce se întâmplase – medicamentele și șocul îi încețoșaseră percepția. Apropiindu-se de oglindă, cu greu se recunoscu și un țipăt îi scăpă fără să-l poată opri.

Chiar și medicii au rămas fără cuvinte

Leziunile erau devastatoare – aproape întreaga jumătate inferioară a feței era pierdută iremediabil. Când Isabelle ajunse în sfârșit la spitalul local, medicii îi prezentară amploarea tragediei: distrugerile erau atât de severe, încât reconstrucția prin metode clasice era imposibilă. Atunci i se propuse transplantul facial.

Duminică, 27 noiembrie 2005, începu operația care avea să dureze 15 ore. Pentru echipa medicală condusă de chirurgul maxilo-facial Bernard Devauchelle din orașul Amiens, era singura șansă de a-i reda speranța. În timpul acestei proceduri extrem de complexe, pacientei de 38 de ani i se transplantă întregul „triunghi maxilo-facial”, incluzând nasul, gura și bărbia.

Chirurgii de la universitatea din nordul Franței îi transplantară țesuturile faciale și mușchii, alături de arterele și venele prelevate de la un donator decedat. Operația reuși – pentru prima oară în istoria omenirii, un chip fusese parțial transferat de la o persoană la alta.

Când Isabelle privi pentru prima dată în oglindă după intervenție, nu văzu nici chipul ei de odinioară, nici chipul donatorului – ci o înfățișare cu totul nouă. Trăsăturile se contopiseră, dând naștere unei fizionomii unice, care îi aparținea doar ei. Însă drumul către acceptarea acestui nou chip avea să fie cu mult mai anevoios decât operația însăși.

Isabelle deveni peste noapte o celebritate mondială. Jurnaliștii asediau spitalul, cerând insistent interviuri și fotografii. Zi de zi apăreau noi titluri în ziare, fiecare amănunt al vieții ei era expus în fața publicului. În puținele interviuri pe care le accepta, povestea cum învață să facă față privirilor insistențe ale trecătorilor de pe stradă.

Presa se dovedea necruțătoare. Fotoreporterii o pândeau la ușă, în magazine, pe trotuare. Isabelle se simțea ca un exponat într-o grădină zoologică – toți doreau să vadă „femeia cu chipul altcuiva”. Viața ei privată încetase de fapt să mai existe. Fiecare ieșire în lume se transforma într-o probă de rezistență.

Încerca să ducă o viață normală, dar lucrul acesta era aproape imposibil. Privirile necunoscuților o urmăreau la fiecare pas. Unii o priveau cu milă, alții – cu o curiozitate bolnăvicioasă, iar alții pur și simplu se holbau fără pic de jenă, incapabili să-și ascundă uimirea ori groaza. Isabelle trebuia să învețe din nou să trăiască într-o societate care nu vedea în ea o ființă umană, ci un fenomen medical.

Iar dacă presa era doar agasantă, vecinii s-au dovedit cruzi. Oamenii care o cunoșteau de ani întregi acum se fereau de ea, de parcă ar fi fost purtătoarea unei boli primejdioase și molipsitoare. Copiii arătau cu degetul și șușoteau. Adulții își întorceau privirea sau traversau strada.

Isabelle trăia cu durere izolarea la care fusese condamnată. Chiar și o simplă vizită la magazin devenea o încercare chinuitoare: șoaptele răutăcioase ale oamenilor îi răsunau fără încetare în urechi. Se simțea un paria în propriul oraș, acolo unde își petrecuse toată viața.

Însă cea mai grea confruntare era cu propriul ei chip. În fiecare dimineață, privind în oglindă, Isabelle vedea o străină, cu care cu greu reușea să se identifice.

Luni întregi i-au trebuit ca să se obișnuiască cu noile trăsături. Învăța din nou să zâmbească, să vorbească, să mănânce. Fiecare mișcare a mușchilor feței cerea un efort conștient. Țesuturile transplantate se adaptau încet, iar sensibilitatea revenea treptat. Totuși, simplul fapt că își recăpăta treptat simțurile era privit de medici ca o adevărată victorie.

Anii de după operație au fost marcați de o luptă continuă cu propriul trup. Tratamentul intens, esențial pentru sudarea țesuturilor, îi slăbise corpul. Medicamentele care împiedicau respingerea grefei îi suprimau în același timp sistemul imunitar, lăsând-o vulnerabilă la orice altă amenințare.

În iarna anului 2015, organismul ei a respins implantul, după ce Isabelle, din proprie inițiativă și fără a consulta medicii, hotărî să întrerupă tratamentul.

Dar cel mai cumplit abia avea să urmeze.

La franțuzoaică au fost diagnosticate două tipuri de cancer. Se presupune că boala oncologică a fost provocată de administrarea îndelungată a imunosupresoarelor. Medicamentele care timp de zece ani i-au păstrat noul chip aveau să fie, în cele din urmă, cele care i-au pecetluit soarta.

Isabelle înțelegea pe deplin această ironie crudă a destinului. Medicina îi dăruise o nouă viață, însă aceeași medicină i-o răpise. La 22 aprilie 2016, la vârsta de 49 de ani, s-a stins răpusă de cancer.

Isabelle Dinoire a trăit aproape unsprezece ani cu un chip transplantat. A devenit pionieră în acest domeniu, deschizând drumul pentru alți pacienți din întreaga lume. Curajul ei și disponibilitatea de a fi prima au adus speranță celor afectați de răni similare (din fericire, astfel de cazuri sunt rare – se pare că la nivel mondial au fost realizate doar câteva zeci de intervenții de acest fel).

Dar, vai, prețul acestui „pionierat” s-a dovedit a fi prea mare. Isabelle și-a plătit cu propria viață contribuția la progresul medical, devenind nu doar un erou, ci și o victimă a științei. Povestea ei este una despre curajul uman, despre prețul evoluției și despre felul în care o singură clipă poate schimba nu doar o existență, ci întreaga istorie a medicinei.

În memoria oamenilor, Isabelle Dinoire va rămâne nu doar o pacientă, ci femeia care a oferit lumii noi posibilități de vindecare, plătind pentru ele cu propria viață.

❗️Acest articol conține descrieri ale unor evenimente medicale care pot fi greu de suportat. Textul are un caracter exclusiv informativ și se bazează pe fapte reale din istoria medicinei.